I
— EH BIEN, MON PRINCE, Genes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moşii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que şi vous ne me dites pas que nous avons la guerre, şi vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j'y crois) – je ne vous connais plus, vous n'etes plus mon ami, vous n'etes plus robul meu credincios, comme vous dites. Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur. Ia te rog loc şi să stăm puţin de vorbă.
Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare şi confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prinţul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tuşea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puţină lume). În invitaţiile trimise de dimineaţă printr-un lacheu în livrea roşie scrisese pentru toţi, fără deosebire: „Si vous n'avez rien de mieux a faire, M. le comte (sau mon prince), et şi la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”
— Dieu, quelle virulente sortie! exclamă prinţul intrând, fără să pară câtuşi de puţin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreţ, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decoraţii pe piept, pantofi şi ciorapi de mătase.
Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noştri nu mai că se exprimau, dar în care şi gândeau, şi o rostea cu acele intonaţii molcome, cu nuanţe de condescendenţă, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniţi pe lângă Curte şi în înalta societate. Păşi spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, îşi întinse chelia parfumată şi lucioasă ca să i-o sărute, apoi se aşeză tacticos pe canapea.
— Avant tout, dites-moi comment vous allez, chere amie5? Linişteşte-mă, rosti el fără să-şi schimbe tonul, care, sub etichetă şi compasiune, ascundea indiferenţă şi chiar ironie.
— Cum poţi fi sănătos… când sufleteşte nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putinţă ca un om simţitor să rămână nepăsător în zilele noastre? Zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?
— Dar recepţia ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezenţă, răspunse prinţul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.
— Credeam că recepţia de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fetes et tous ces feux d'artifice commencent a devenir insipides6.
— Dacă s-ar fi ştiut că doreşti aceasta, recepţia ar fi fost amânată, rosti prinţul ca un automat, spunând din obişnuinţă lucruri pe care nici măcar n-avea pretenţia să le creadă cineva.
— Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu'a-t-on décidé par rapport a la dépeche de Novosilzoff? Vous savez tout7.
— Cum să-ţi spun? Răspunse prinţul pe un ton rece şi plictisit. Qu'a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brulé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de bruler les nôtres8.
Prinţul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune şi de elan.
De altfel, îşi datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările celor care o cunoşteau. Zâmbetul reţinut ce flutura necontenit pe faţa Annei Pavlovna, deşi nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfăţaţi, conştiinţa limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea şi nici nu găsea cu cale să se dezbare.
În toiul acestei discuţii politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.
— Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea? Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov? Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nici o putere în faţa lui… Eu nu cred nici o vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n'est qu'un piege9. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!
Se opri deodată, şi pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.
— Sunt încredinţat, zise prinţul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimţământul regelui prusac. Eşti atât de elocventă! Îmi dai un ceai?
— Numaidecât. A propos, adăugă ea, domolindu-se iarăşi, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanţi, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans10, una dintre cele mai bune familii ale Franţei. Este unul dintre emigranţii de seamă, dintre cei autentici. Şi apoi, l'abbé Morio11…, îl cunoşti? E un spirit profund. Ştii c-a fost primit de suveran?
— A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prinţul. Dar spune-mi, adăugă el, ca şi cum şi-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nici o însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l'impératrice-mere12 doreşte numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C'est un pauvre sire, ce baron, a ce qu'il paraât13.
Prinţul Vasili râvnea să-şi vadă fiul în postul acesta, în care alţii stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.
Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.
— Monsieur le baron de Funke a été recommandé a l'impératrice-mere par sa soeur14, atât îşi îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât şi rece.
În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer şi adânc devotament şi respect, îmbinat cu o tristeţe care i se citea pe faţă de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d'estime15 baronului Funke şi din nou privirea i se învălui într-un nour de tristeţe.
Prinţul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezenţa de spirit şi cu îndemânarea ei de femeie şi de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l şi înţepe puţin pe prinţ pentru cutezanţa de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei şi, în acelaşi timp, să-l şi consoleze, schimbă vorba:
— Mais, a propos de votre familie16, zise ea. Ştii că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour17.
Prinţul se înclină în semn de respect şi recunoştinţă.
— Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinţ şi zâmbindu-i cu prietenie, ca şi cum prin asta ar fi vrut să arate că discuţia cu subiect politic şi monden era încheiată şi că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărţit câteodată norocul în viaţă. De ce ţi-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi preţuieşti mai puţin decât oricine şi de aceea nici nu eşti vrednic de ei!
Şi pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.
— Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n'ai pas la bosse de la paternité18, spuse prinţul.
— Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Ştii, sunt nemulţumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (faţa ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa şi ai fost compătimit…
Prinţul Vasili nu răspunse, dar ea aştepta tăcută, privindu-l cu înţeles. El se posomorî.
— Ce pot să fac? Vorbi el în cele din urmă. Ştii doar, am făcut pentru educaţia lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieşit des imbéciles19. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el şi zâmbi mai afectat şi mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică şi neaşteptată de vulgaritate.
— Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata? Dacă n-ai fi tată, n-aş avea nimic să-ţi reproşez, zise Anna Pavlovna ridicându-şi privirea şi căzând pe gânduri.
— Je suis votre20 rob credincios, et a vous seule je puis l'avouer21. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence22. Asta o fi crucea mea. Aşa socot eu! Que voulez-vous23? şi tăcu, arătându-şi printr-un gest resemnarea în faţa cruzimii destinului.
Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.
— Nu ţi-ai zis niciodată că trebuie să-ţi însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages24. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne25, care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente a nous, une princesse26 Bolkonskaia.
Prinţul Vasili nu spuse nici un cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mişcare capului că a luat cunoştinţă de aceste lămuriri.
— Nu ştii poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? Zise el, neputând pesemne să-şi stăpânească şuvoiul gândurilor amare.
Şi, după o tăcere:
— Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot aşa? Voila l'avantage d'etre pere27. E bogată prinţesa dumitale?
— Tatăl ei e straşnic de bogat şi grozav de zgârcit. Trăieşte la ţară. Ştii, faimosul prinţ Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat şi poreclit „regele Prusiei”. Foarte deştept om, dar plin de ciudăţenii şi cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres28. Are şi un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine şi el astă-seară aici.
— Ecoutez, chere Annette29, spuse prinţul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea şi trăgându-i-o în jos fără nici un rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, a tout jamais30 („rop”, comme mon vătaf m'écrit des31 dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună şi e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!
Şi cu mişcările libere, familiare şi graţioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură uşor şi apoi se răsturnă pe speteaza jilţului, privind în altă parte.
— Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)32. S-ar putea să şi punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille33.
