XXVIII.

PRINŢUL ANDREI TREBUIA să plece a doua zi seara. Bătrânul, neînţelegând să se abată de la programul lui obişnuit, se retrase după-masă în apartamentul său. Prinţesa Liza era la cumnata ei. Prinţul Andrei, îmbrăcat într-un surtuc de drum, fără epoleţi, îşi făcea liniştit bagajele în apartamentul său, ajutat de valet. După ce inspectă trăsura şi felul în care erau puse unul peste altul geamantanele, el porunci să se înhame caii. În odaie nu mai rămăseseră decât lucrurile pe care prinţul Andrei le purta totdeauna cu el: o casetă, o trusă mare de argint cu mâncare şi băutură, două pistoale turceşti şi o sabie, primite în dar de la tatăl său, care le capturase la Oceakov. Toate aceste lucruri, pe care le lua cu sine, erau păstrate în cea mai perfectă ordine de prinţul Andrei: erau toate ca noi, curate, în învelitori de postav, legate îngrijit cu şireturi.

În momentul plecării, sau când intervine o schimbare în viaţa lor, oamenii în stare să mediteze asupra pasului pe care-l fac sunt stăpâniţi de gânduri serioase. În asemenea clipe ei îşi revăd trecutul, îşi fac planuri de viitor. Chipul prinţului Andrei era numai îngândurare şi duioşie. Se plimba cu paşi repezi prin odaie, de la un colţ la altul, cu mâinile împreunate la spate, privind drept înaintea lui, şi-şi legăna gânditor capul. Să fi fost teama dinaintea plecării pe front ori poate părerea de rău că-şi părăseşte soţia? Poate să fi fost şi una, şi alta, numai că, nevoind, pesemne, să fie văzut în această stare, de îndată ce auzi paşi pe coridor, se opri lângă masă şi, cu aerul său de totdeauna, liniştit şi de nepătruns, se prefăcu că leagă şireturile de la învelitoarea unei truse. Erau paşii grei, lipsiţi de graţie, ai prinţesei Maria.

— Mi s-a spus că ai dat ordin să se înhame caii, zise ea, suflând greu (se vedea că alergase), şi eu aş fi dorit atâta să stăm puţin de vorbă între patru ochi. Dumnezeu ştie pentru câtă vreme ne despărţim iarăşi. Nu te superi c-am venit, nu? Te-ai schimbat foarte mult, Andriuşa, adăugă ea, vrând parcă să-şi justifice întrebarea.

Zâmbi când rosti cuvântul „Andriuşa”. Se vedea că nici ei nu-i venea a crede că bărbatul acesta sever şi frumos era acelaşi copil zburdalnic şi slăbuţ, care-i fusese ei tovarăş de copilărie.

— Dar unde-i Lise? Întrebă el, răspunzându-i doar printr-un surâs la întrebare.

— Era aşa de obosită, că a prins-o somnul la mine în odaie, pe divan. Ah, André! Quel trésor de femme vous avez224, zise ea, aşezându-se pe un divan în faţa fratelui ei. E un copil, un copil aşa de drăguţ şi de vesel! Mi-e tare dragă!

Prinţul Andrei nu spuse nimic. Dar prinţesa băgă de seamă expresia de ironie şi de dispreţ ce i se zugrăvise pe chip.

— Fii şi tu mai îngăduitor faţă de micile ei slăbiciuni; cine nu le are, André? Nu trebuie să uiţi că a crescut şi a trăit obişnuită cu viaţa de societate. Şi apoi, starea ei de acum nu-i dintre cele mai trandafirii. Trebuie să te pui în situaţia fiecăruia. Tout comprendre, c'est tout pardonner225. Gândeşte-te numai cât de greu trebuie să-i vină, sărăcuţa de ea, să părăsească viaţa cu care s-a deprins, şi se despartă de bărbat şi să se vadă singură, la ţară, şi încă în starea ei! E foarte greu.

Prinţul Andrei zâmbea, privindu-şi sora, aşa cum zâmbim când ascultăm vorbele cuiva, pe care ni se pare că-l cunoaştem foarte bine.

— Şi tu locuieşti tot la ţară şi nu găseşti defel că viaţa asta e nesuferită, spuse el.

— Cu mine e altceva. Ce să mai vorbim de mine? Eu nu doresc alt fel de viaţă şi nici nu pot dori, pentru că nu cunosc altă viaţă. Dar gândeşte-te, André, e greu pentru o femeie de lume, tânără şi frumoasă, să vină să-şi înmormânteze cei mai frumoşi ani din viaţă aci, la ţară, singură, căci, gândeşte-te, tata e veşnic ocupat, iar eu… tu mă ştii cât de săracă sunt en ressources226, pentru o femeie deprinsă cu cea mai bună societate. Numai mademoiselle Bourienne…

— Nu-mi place deloc Bourienne asta a voastră, spuse prinţul Andrei.

— O, nu! E o fată foarte drăguţă şi bună şi e, mai ales, tare nefericită. N-are pe nimeni, absolut pe nimeni. La drept vorbind, nu numai că n-am nevoie de ea, dar mă şi încurcă. Ştii tu cum am fost eu totdeauna: o sălbatică; acum m-am sălbăticit şi mai mult. Îmi place să fiu singură… Mon pere o iubeşte mult. Ea şi cu Mihail Ivanovici sunt cele două fiinţe faţă de care tata e întotdeauna bun şi blând şi asta pentru că el le este amândurora un binefăcător, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ştii cum spune Sterne227: „Iubim oamenii nu atât pentru binele pe care ni l-au făcut, cât pentru binele pe care noi l-am făcut lor”. „Mon pere a găsit-o orfană sur le pave228 şi ea e foarte drăguţă. Îi citeşte de obicei seara cu glas tare. Citeşte minunat.

— Dar spune-mi drept, Marie, nu-i aşa că ţi-e greu, că suferi uneori din cauza caracterului tatii? O întrebă deodată prinţul Andrei.

Prinţesa Maria mai întâi se miră, apoi se înspăimântă de-a binelea de întrebarea asta:

— Eu? Mie? Eu să sufăr?! Zise ea.

— Totdeauna a fost el aspru, dar acum cred că începe să devină de nesuferit, spuse prinţul Andrei dinadins, încercând să-şi iscodească sau să-şi pună în încurcătură sora, luându-şi libertatea de a se exprima astfel despre tatăl lor.

— Andrei, tu ai toate calităţile, dar îţi trec uneori prin cap gânduri prea îndrăzneţe, spuse ea, urmărindu-şi mai mult propriile gânduri decât mersul discuţiei, şi asta-i păcat mare. Ai dreptul oare să-ţi judeci părintele? Şi chiar dacă aşa ar fi cu putinţă, ce alte sentimente afară de veneration229 poate avea cineva faţă de un om ca mon pere? Eu sunt atât de mulţumită şi chiar fericită, cu el! Nu doresc altceva decât ca voi toţi să fiţi tot atât de fericiţi ca şi mine.

Fratele ei clătină neîncrezător din cap.

— Singurul lucru care mă apasă, ţie pot să-ţi spun, André, este felul de a gândi al tatii în legătură cu religia. Nu pot pricepe cum un om cu o inteligenţă atât de pătrunzătoare să nu poată înţelege ceea ce este limpede ca ziua şi să persevereze până într-atâta în eroare? Asta-i singurul lucru care-mi întunecă fericirea. Dar şi în privinţa aceasta, în ultimul timp, am putut observa o uşoară îndreptare. În ultimul timp, ironiile lui la adresa credinţei nu mai sunt chiar aşa de usturătoare cum erau şi a primit la el chiar un călugăr şi a stat cu dânsul de vorbă vreme îndelungată.

— Ei, draga mea, tare mă tem că şi tu, şi călugărul tău vă pierdeţi vremea degeaba, spuse ironic, dar fără răutate, prinţul Andrei.

— Ah, mon ami230. Nu fac altceva decât să mă rog mereu lui Dumnezeu şi nădăjduiesc că mă va asculta. André, zise ea cu sfială, după o clipă de tăcere. Aş avea să-ţi fac o mare rugăminte.

— Ce anume, draga mea?

— Nu, mai întâi făgăduieşte-mi că n-ai să mă refuzi! Nu-ţi va cere nici o osteneală şi nici nu e ceva nedemn de tine; va fi însă pentru mine o mare mângâiere. Făgăduieşte-mi, Andriuşa, se rugă ea, şi, băgând mâna în sacoşă, apucă un lucru pe care însă nu voi să-l arate, ca şi cum ceea ce ţinea în palmă ar fi constituit obiectul rugăminţii ei şi ca şi cum mai înainte ca fratele ei să-i dea răspuns la făgăduiala cerută, ea n-ar fi putut scoate din sacoşă acest ceva, îşi implora cu privirea ei sfioasă fratele.

— Chiar dacă ar fi să mă coste o mare osteneală… răspunse prinţul Andrei, care părea că începuse să ghicească despre ce era vorba.

— Poţi să crezi ce vrei! Ştiu bine că eşti şi tu la fel cu mon pere. Crede ce vrei, dar fă asta pentru mine. Fă-o, te rog? A purtat-o şi tatăl tatălui meu, bunicuţul nostru, în toate războaiele… Ea tot nu voia încă să arate ce scosese din sacoşă şi ţinea în mână. Aşadar, îmi făgăduieşti?

— Bineînţeles, dar despre ce-i vorba?

— André, îţi dăruiesc o iconiţă, dar făgăduieşte-mi că n-ai s-o scoţi niciodată de la gât… Îmi făgăduieşti?

— Numai să nu cântărească două puduri şi să nu-mi încovoaie grumazul… Ca să-ţi fac ţie plăcere… zise prinţul Andrei, dar în aceeaşi clipă, văzând că faţa surorii sale se întristase la această glumă, se căi:

— O primesc cu bucurie, draga mea, zău că mă bucură, adăugă el.

— Împotriva voinţei tale, ea te va salva, te va ocroti şi te va întoarce pe drumul cel drept, pentru că numai în El se află şi adevărul, şi pacea sufletească, zise ea cu glas tremurător de emoţie, ţinând în amândouă palmele, dinaintea fratelui ei, o iconiţă de formă ovală, veche şi cu chipul mântuitorului înnegrit, într-o ferecătură de argint, atârnată de un lănţişor, tot de argint, de lucrătură migăloasă.

Ea se închină, sărută iconiţa şi i-o întinse lui Andrei.

— Ia-o, André, de dragul meu…

În ochii ei maţi se aprinseră raze de bunătate şi sfială.

Ochii aceştia luminau tot chipul ei bolnăvicios şi slab, făcându-l minunat de frumos. Fratele voi să apuce iconiţa, dar ea îl opri. Andrei înţelese, făcu semnul crucii şi sărută iconiţa. Chipul lui era în acelaşi timp plin de duioşie (era vădit mişcat) şi oarecum ironic.

— Merci, mon ami.

Ea îl sărută pe frunte şi se aşeză din nou pe divan. Tăceau.

— Ţi-am spus, André, fii bun şi mărinimos, aşa cum ai fost tu totdeauna. Nu o judeca prea aspru pe Lise, începu ea. E aşa de drăgălaşă, aşa de bună şi, mai ales, starea în care se află e foarte grea acum.

— Mi se pare că nu ţi-am spus niciodată, Maşa dragă, că aş avea ceva de imputat soţiei mele sau că aş fi ne mulţumit de ea. Atunci de ce-mi vorbeşti de toate acestea?

Obrazul prinţesei Maria se făcu tot numai pete roşii. Ea tăcu, ca şi cum s-ar fi simţit vinovată.

— Eu ştiu că nu ţi-am spus nimic; cu toate astea alţii au avut timp să-ţi vorbească. Asta mă întristează.

Pe fruntea, pe gâtul şi pe obrajii prinţesei Maria petele roşii se făcură şi mai purpurii. Voia să spună ceva şi nu putea vorbi nimic. Fratele ghicise: mica prinţesă, îndată după masă se pusese pe plâns, spunând că presimte o naştere fatală şi că-i e teamă; se plânsese de soarta ei, de socru şi de soţ. După lacrimi, adormise. Prinţului Andrei i se făcu milă de sora lui.

— Să ştii un lucru, Maşa, că n-am de ce mă plânge, nu m-am plâns şi nu mă voi plânge niciodată de nevastă-mea; şi că nu am nimic să-mi reproşez eu însumi în purtarea mea faţă de ea; aşa va fi totdeauna, în orice situaţie m-aş putea găsi. Dar, de vrei să ştii adevărul… de vrei să ştii dacă sunt sau nu fericit, află că nu. Este ea fericită? De asemenea, nu! Pentru ce asta? Nu ştiu…

Spunând acestea, el se ridică, se apropie de sora lui şi, aplecându-se spre ea, o sărută pe frunte. Ochii lui frumoşi străluceau de inteligenţă şi de o bunătate neobişnuită, dar privirea lui trecea dincolo, în întunericul din pervazul uşii deschise, peste capul surorii sale.

— Să mergem la ea; trebuie să-mi iau rămas bun. Sau, mai bine, du-te tu singură întâi şi deşteapt-o; vin şi eu numaidecât. Petruşka! Strigă el valetului. Hai, vino şi strânge. Asta s-o pui sub scaunul trăsurii, iar asta în dreapta.

Prinţesa Maria se ridică şi se îndreptă spre uşă. Dar se opri.

— André, şi vous avez la foi, vous vous seriez adressé a Dieu, pour qu'il vous donne l'amour, que vous ne sentez pas et votre priere aurait été exaucée.231

— O fi şi aşa cum zici tu! Zise prinţul Andrei. Du-te, Maşa, vin şi eu numaidecât.

Pe coridorul care lega o aripă a casei de alta, în drum spre camera surorii sale, prinţul Andrei întâlni pe mademoiselle Bourienne, care îi zâmbea amabil: era pentru a treia oară în ziua aceea când îi ieşea în cale în locuri singuratice, zâmbindu-i cu entuziasm naiv.

— Ah! Je vous croyais chez vous232, zise ea, înroşindu-se fără să ştie de ce şi lăsându-şi privirea în jos.

Prinţul Andrei o măsură sever. Pe faţa prinţului se întipări deodată mânia. Nu-i răspunse nimic, dar se uită la fruntea şi la părul ei, fără s-o privească în ochi, cu atâta dispreţ, încât franţuzoaica se înroşi şi plecă fără să mai spună un cuvânt. Când prinţul Andrei se apropie de camera surorii lui, prinţesa Lise era deja trează, şi glăsciorul ei voios se auzea prin uşa deschisă, turuind grăbit frază după frază. Vorbea ca şi cum ar fi voit să câştige timpul pe care-l pierduse tăcând cine ştie câtă vreme.

— Non, mais figurez-vous, la vieille comtesse Zouboff avec de fausses boucles et la bouche pleine de fausses dents, comme şi elle voulait défier les années233. Ha, ha, ha, Marie.

Aceeaşi frază despre contesa Zubova, însoţită de acelaşi râs, o mai auzise prinţul de vreo cinci ori prin saloane din gura soţiei lui. Intră încet în cameră. Durdulie şi rumenă, prinţesa şedea într-un jilţ cu lucrul de mână în braţe şi vorbea întruna, depănând amintiri de pe când era la Petersburg şi chiar fraze de pe atunci. Prinţul se apropie, o mângâie pe creştet şi o întrebă dacă s-a odihnit bine după oboseala drumului. Ea îi răspunse, apoi continuă vorbăria pe aceeaşi temă.

Trăsura cu şase cai aştepta la scară. Afară era o noapte întunecoasă de toamnă. Vizitiul nu vedea nici oiştea trăsurii. În faţa portalului forfoteau oameni cu felinare în mână. Imensa clădire arunca o lumină puternică prin ferestrele ei mari. La intrare se înghesuiau servitorii, dornici să-şi ia rămas bun de la tânărul prinţ; în salon erau toţi ai casei: Mihail Ivanovici, mademoiselle Bourienne, prinţesa Maria şi prinţesa Liza. Prinţul Andrei fusese chemat în cabinetul de lucru al tatălui său, care voise să-şi ia rămas bun de la el între patru ochi. Toţi aşteptau să iasă.

Când prinţul Andrei intră în cabinet, bătrânul prinţ, cu ochelarii de moşneag pe nas, îmbrăcat în halatul lui alb, în care nu se arăta nimănui în afara fiului său, şedea la masă şi scria. Îşi ridică, privirea.

— Pleci? Şi continuă să scrie.

— Am venit să-mi iau rămas bun!

— Sărută-mă aici, şi-i arătă obrazul. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!

— Pentru ce să-mi mulţumeşti dumneata mie?

— Pentru că nu ţi-ai amânat plecarea şi nu te ţii de fusta nevestei. Datoria înainte de toate! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! Şi continuă să scrie aşa de repede, încât îi săreau stropii de cerneală pe vârful penei care scârţâia. Dacă ai ceva pe inimă, spune. Pot face lucrurile acestea în acelaşi timp amândouă – adăugă el.

— Despre nevastă-mea… Mie mi-e şi-aşa ruşine că o las pe capul dumitale…

— Ce baţi câmpii? Spune ce ai de spus!

— Când o fi să-i vină timpul să nască, trimiteţi la Moscova după un mamoş… Aşa, să fie aici la nevoie.

Bătrânul prinţ se opri din scris şi, ca şi când n-ar fi înţeles despre ce era vorba, îşi privi cu ochi severi feciorul.

— Ştiu eu că nimeni nu-i poate ajuta, dacă nu-i ajută natura, zise prinţul Andrei, vădit tulburat. Sunt de acord că abia la un milion de cazuri se întâmplă o nenorocire, dar ia-o ca o fantezie a ei şi a mea. I-au mai spus unii şi alţii, a mai şi visat ceva, şi acum îi e frică.

— Hm… Hm… mormăi ca pentru sine bătrânul, continuând să scrie. Bine, aşa am să fac!

Semnă hârtia, apoi se întoarse repede spre fiul său şi râse.

— Cam greu, hai?

— Ce să fie greu, tată?

— Cu nevasta! Spuse scurt şi cu înţeles bătrânul prinţ.

— Nu înţeleg, zise prinţul Andrei.

— Da' n-ai ce-i face, dragul meu, mai zise bătrânul, toate sunt la fel; şi când te-ai însurat, nu te mai poţi în întoarce la burlăcie. Nu te teme; n-am să mai spun la nimeni; ştii şi tu ce-ţi spun.

Îşi luă fiul de mână, cu mâna lui osoasă şi mică, îl privi drept în faţă cu ochii aceia vioi, ce păreau că văd până în adânc, şi începu din nou să râdă, cu râsul lui rece.

Fiul oftă, mărturisind prin oftatul acesta că tatăl său îl înţelesese. Bătrânul continuă să-şi închidă şi să-şi pecetluiască scrisorile, cu graba lui obişnuită, apucând şi aruncând ceara, sigiliul şi hârtia.

— Ce să-i faci? E frumoasă! Fii liniştit, voi face totul, zise el în timp ce apăsa pe plicuri pecetea.

Andrei tăcea: îi părea şi bine, îi părea şi rău că tatăl său îl înţelesese. Bătrânul se ridică şi-i dădu o scrisoare.

— Ascultă, zise el, de nevastă să nu duci grijă; tot ce va fi cu putinţă să fie făcut se va face. Acum ascultă: dă scrisoarea asta lui Mihail Ilarionovici. Îi scriu aici să te folosească în posturi mai de seamă şi să nu te ţină multă vreme aghiotant; însărcinarea asta e urâcioasă! Spune-i tu din gură că nu l-am uitat şi că mi-i drag. Scrie-mi apoi cum te-a primit. Dacă se va purta frumos, rămâi în serviciul lui. Fiul lui Nikolai Andreevici Bolkovski nu poate sta din mila nimănui într-o slujbă. Şi-acum, vino-ncoace.

Vorbea aşa de pripit, încât nici nu rostea cuvintele decât pe jumătate, dar fiul lui era deprins cu aceasta şi-l înţelegea. El îşi conduse feciorul lângă birou, trase capacul, deschise un sertar şi scoase un caiet umplut cu scrisul lui mare, alungit şi apăsat.

— Mai mult ca sigur c-am să mor înaintea ta. Uite, ai aici însemnările mele; le vei înmâna împăratului după moartea mea. Acum, uite aici. Un bon de lombard şi o scrisoare: e un premiu pentru acela care va scrie istoria războaielor lui Suvorov. Îl vei transmite Academiei. Aici sunt nişte însemnări ale mele. Să le citeşti când n-am să mai fiu; îţi vor folosi.

Andrei nu-i spuse tatălui său că de bună seamă mai are destul de trăit. El găsi de cuviinţă că nu era nimerit.

— Voi face totul precum spui, tată, zise el.

— Hai, acum mergi sănătos! Îi dădu fiului său mâna să i-o sărute şi-l îmbrăţişa. Să nu uiţi un lucru, prinţe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat… Aici se opri pe neaşteptate, apoi continuă cu glas răstit: dar dacă voi afla că nu te-ai purtat ca un adevărat fiu al lui Nikolai Bolkonski, îmi va fi… ruşine! Izbucni el.

— Lucrul acesta puteai să nu mi-l mai spui, tată, zise prinţul Andrei zâmbind.

Bătrânul tăcu.

— Mai am o rugăminte, continuă prinţul Andrei; dacă voi fi ucis şi dacă mi se naşte un băiat, să nu-l dai de lângă dumneata; aşa cum ţi-am spus şi ieri, să-l creşti dumneata… te rog.

— Să nu-l las adică nevestei? Zise bătrânul şi râse tare.

Stăteau tăcuţi, faţă în faţă. Ochii ageri ai bătrânului priveau ţintă în ochii fiului. Deodată bătrânului prinţ începu să-i tremure bărbia.

— Ne-am luat rămas bun… acum hai, pleacă, zise el. Pleacă! Mai strigă el cu glas puternic şi supărat, deschizându-i uşa.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Întrebară, văzându-l pe Andrei prinţesele, care auziseră vocea mânioasă a bătrânului şi-l văzuseră pentru o clipă ţipând în pragul uşii, în halat alb, cu ochelarii lui bătrâneşti şi fără perucă.

Prinţul Andrei oftă şi nu răspunse nimic.

— Ei, spuse el către soţia lui şi acest „ei” suna ca o ironie rece, părând să spună: „acum daţi-vă şi voi drumul la mofturile voastre”.

— André, déja? 234 întrebă mica prinţesă, îngălbenindu-se şi privindu-l speriată.

El o îmbrăţişă. Ea scoase un ţipăt şi căzu fără simţire pe umărul lui.

Prinţul îşi retrase binişor umărul pe care se rezemase ea, o privi în faţă şi o aşeză uşurel pe un fotoliu.

— Adieu, Marie235, spuse el încet soră-sii şi o sărută, ţinând-o strâns de mână; apoi ieşi cu paşi grăbiţi din cameră.

Prinţesa Liza zăcea în fotoliu, iar mademoiselle Bourienne îi freca tâmplele. Prinţesa Maria îşi susţinea cumnata, dar ochii ei minunat de frumoşi, şi plânşi acum, rămăseseră pironiţi asupra uşii pe care ieşise fratele ei, şi mâna ei îl binecuvântă făcând semnul crucii. Din cabinet se auzeau, ca nişte pocnete repetate de armă, smiorcăielile furioase ale bătrânului care-şi sufla nasul. De cum ieşi prinţul Andrei, uşa cabinetului se deschise din nou; în prag apăru chipul sever al bătrânului în halat alb.

— A plecat? Foarte bine, spuse el.

Şi, uitându-se supărat la mica prinţesă căzută în nesimţire, clătină nemulţumit din cap şi trânti la loc uşa.