XXVII.

LA ORA ŞTIUTĂ, PUDRAT şi bărbierit, prinţul intră în sufragerie, unde îl aşteptau nora lui, prinţesa Maria, mademoiselle Bourienne şi arhitectul casei, admis la masă dintr-un ciudat capriciu, cu toate că, prin poziţia sa lipsită de orice însemnătate, n-ar fi putut năzui la asemenea cinste. Prinţului, care ţinuse toată viaţa cu străşnicie la deosebirile de situaţie socială şi care rar admitea la masa lui chiar pe cei mai înalţi funcţionari din gubernie, îi trecuse deodată prin gând să arate, primindu-l la masă pe arhitectul Mihail Ivanovici, care-şi sufla acum nasul cu zgomot într-o batistă cadrilată, retras într-un colţ, că toţi oamenii sunt egali, căci nu o dată căutase el să o convingă pe fiica sa că Mihail Ivanovici nu este cu nimic mai prejos decât ei amândoi. La masă, prinţul i se adresa, mai des decât oricărui alt mesean, lui Mihail Ivanovici, care părea lipsit de darul vorbirii.

În sufrageria vastă şi înaltă, ca, de altfel, toate încăperile conacului, aşteptau intrarea prinţului, deopotrivă cu cei ai casei, şi lacheii, câte unul în spatele fiecărui scaun; majordomul, cu şervetul pe braţ, supraveghea serviciul, făcea semne din ochi lacheilor şi-şi plimba necontenit privirile neliniştite de la pendula din perete la uşa pe unde trebuia să apară stăpânul. Prinţul Andrei se uita la o imensă ramă de aur, nouă pentru el, încadrând imaginea arborelui genealogic al familiei prinţilor Bolkonski, care făcea pereche cu o altă cadră la fel de mare, în care se vedea zugrăvit prost (pesemne de mâna vreunui pictor de-ai casei), chipul, cu coroană pe cap, al unui prinţ domnitor care trebuia să fie scoborâtor din neamul lui Rurik şi întemeietor al seminţiei prinţilor Bolkonski. Privind acest arbore genealogic, prinţul Andrei clătină din cap şi zâmbi cu acelaşi aer ironic cu care constaţi cât de asemănătoare cu originalul este o caricatură.

— Ce bine îl recunosc întreg aici! Spuse el prinţesei Maria, care tocmai se apropiase de el.

Prinţesa Maria se uită mirată la fratele său. Nu înţelegea ce găseşte el de râs. Orice ar fi făcut tatăl ei trezea în ea o veneraţie adâncă, pe lângă care nu mai putea încape cu nici un chip critica.

— Ca fiecare om, îşi are şi el călcâiul lui Achile, continuă prinţul. Cu spiritul lui atât de uriaş, donner dans ce ridicule217.

Prinţesa Maria nu putea înţelege cutezanţa acestei opinii a fratelui ei şi se pregătea tocmai să-l înfrunte, când din cabinet se auziră paşii aşteptaţi: prinţul intră repede, vioi, aşa cum umbla el totdeauna, dorind parcă dinadins ca mişcările lui grăbite să contrasteze cu rânduielile rigide ale casei. În aceeaşi clipă, ceasornicul cel mare bătu ora două; din salon se auziră, ca un ecou, alte bătăi mai delicate.

Prinţul se opri; de sub sprâncenele-i stufoase, ochii lui vioi, lucitori şi severi, făcură înconjurul tuturor şi se opriră asupra prinţesei Liza. Tânăra soţie a prinţului Andrei trecea în vremea asta prin starea sufletească pe care o încearcă toţi curtenii la apariţia împăratului, încerca acel sentiment de teamă şi respect, pe care bătrânul acesta îl insufla tuturor celor din jurul său. El o mângâie uşor pe cap; apoi, cu un gest stângaci, o alintă pe ceafă.

— Mă bucur, mă bucur, zise el, şi după ce o mai privi o dată ţintă în ochi, se depărtă iute şi se aşeză la locul lui. Poftiţi, aşezaţi-vă! Mihail Ivanovici, ia loc!

El îi indică nurorii sale locul de lângă el. Lacheul trase de spătar scaunul îndărăt, pentru ca ea să se poată aşeza.

— O! O! Făcu bătrânul, aruncându-şi privirea spre talia rotunjită a tinerei prinţese. Te-ai cam grăbit, nu-mi place.

Şi râse uscat, rece, neplăcut, aşa cum râdea el întotdeauna numai cu gura, nu şi cu ochii.

— Să umbli, trebuie să umbli cât mai mult, să faci cât se poate mai multă mişcare, zise el.

Mica prinţesă ori nu auzise, ori nu voise să pară că-i auzise cuvintele. Tăcea şi arăta foarte intimidată. Prinţul o întrebă de tatăl ei, şi prinţesa îngăimă ceva şi zâmbi. O mai întrebă şi despre unii cunoscuţi comuni, ceea ce o făcu să se mai învioreze; începu şi ea să vorbească, predându-i salutări din partea lor şi punându-l la curent cu cancanurile oraşului.

— La comtesse Apraksine, la pauvre, a perdu son mari, et elle a pleuré les larmes de ses yeux218, spuse ea, înviorându-se din ce în ce mai mult.

Pe măsură ce vorbea mai însufleţit, bătrânul prinţ se uita la ea cu tot mai multă atenţie şi, brusc, ca şi cum i-ar fi fost de ajuns cât o putuse cunoaşte şi şi-ar fi făcut o părere limpede despre ea, se întoarse către Mihail Ivanovici.

— Ei, Mihail Ivanovici, Bonaparte ăsta al nostru are să cam aibă de furcă, ce zici? După câte mi-a spus mie prinţul Andrei (aşa îşi numea el totdeauna feciorul, la persoana a treia), împotriva lui se adună laolaltă forţe uriaşe! Şi noi doi, care-l socoteam un om de nimic!

Mihail Ivanovici n-avea, hotărât, nici habar când discutaseră „ei doi” vreodată despre Bonaparte în asemenea termeni, dar, pricepând că era nevoie de asta pentru ca să se poată trece la discuţia favorită a prinţului, privi cu mirare spre tânărul prinţ, neştiind singur ce-avea să iasă din toate astea.

— Eu îl socot pe Mihail Ivanovici un mare tactician, spuse prinţul către fiul său, arătându-i-l pe arhitect.

Şi conversaţia despre război, despre Bonaparte, despre generalii şi oamenii de stat ai zilei reîncepu. Bătrânul prinţ era, pe cât părea, convins nu numai de adevărul că toţi bărbaţii de stat ai timpului nu erau decât nişte copilandri care nu se pricepeau să silabisească nici o buche în abecedarul războiului şi politicii şi că Bonaparte era un terchea-berchea de franţuz, care avea succese numai pentru că în ziua de azi nu mai există oameni ca Potiomkin şi Suvorov, ca să i se opună; dar mai era convins şi de faptul că în Europa nu erau de fapt nici un fel de greutăţi politice, după cum nici pomeneală nu era de război adevărat, ci era vorba doar de un fel de joc de marionete, în care jucau oamenii zilei, prefăcându-se că fac şi ei ceva. Prinţul Andrei prindea vesel din zbor ironiile tatălui său pe seama oamenilor noi şi-şi aţâţa cu vădită plăcere la vorbă tatăl, dându-i ascultarea cuvenită.

— Tot ce-a fost în trecut întotdeauna pare mai de preţ, zise el, dar oare nu acelaşi Suvorov s-a prins în cursa pe care i-a întins-o Moreau, de nici n-a mai fost în stare să se descurce din ea?

— Cine ţi-a mai spus şi asta? Cine ţi-a spus? Strigă prinţul. Suvorov! Şi respinse farfuria, pe care Tihon o trase repede înapoi. Suvorov! Gândeşte-te, prinţe Andrei. Doi oameni: Frederic şi Suvorov… Moreau! Moreau ar fi căzut prizonier dacă Suvorov ar fi avut mâinile libere; dar a fost legat de mâini de acei Hofs-Kriegs-Wurstl-Schnaps-Rat. De asta nici dracu' nu era bucuros! Iată, vă duceţi la război şi veţi vedea voi ce-s toţi aceşti Hofs-Kriegs-Wurstl-Rat! 219 Dacă Suvorov nu s-a putut înţelege cu ei, apoi Mihail Kutuzov crezi c-are să se înţeleagă? Nu, dragul meu, continuă el, voi, cu generalii voştri, nu veţi face nimic împotriva lui Bonaparte. Trebuie să vă folosiţi tot de franţuji, adică să tăiaţi copacul cu toporul pus pe-o coadă făcută chiar din creanga lui. De aceea l-aţi trimis pe neamţul Pohlen tocmai la New-York, în America, după franţuzul Moreau, zise el, făcând aluzie la propunerea care fusese făcută chiar în acel an lui Moreau de a intra în serviciul Rusiei. Ei, minune! Ce adică, Potiomkinii, Suvorovii, Orlovii au fost oare nemţi? Nu, frate dragă, ori voi v-aţi ieşit din minţi cu toţii, ori nu mai sunt eu în stare să pricep nimic! Să dea Dumnezeu să fie bine, dar om trăi şi-om vedea. Le-a intrat în cap că Bonaparte e-un mare căpitan de oşti! Hm!

— Eu nu spun defel că toate planurile noastre ar fi bune, zise prinţul Andrei, dar nu pot înţelege cum de-l judeci dumneata în felul ăsta pe Bonaparte. Dumneata poţi râde cât ai poftă, dar eu sunt dator să-ţi spun că Bonaparte este totuşi un mare căpitan de oşti!

— Mihail Ivanovici! Îi strigă bătrânul prinţ arhitectului care, ocupat cu o bucată de friptură, nădăjduia că pe el l-au uitat. Ţi-am spus eu dumitale ori ba că Bonaparte este un mare tactician? Iată, şi el spune acelaşi lucru.

— Întocmai, luminăţia voastră, răspunse arhitectul.

Prinţul râse iarăşi cu râsul lui glacial.

— Bonaparte s-a născut cu noroc. Are soldaţi minunaţi, fără de seamăn. A mai avut şi avantajul să-i atace întâi pe nemţi. Şi pe nemţi numai leneşii nu i-au putut bate. De când e lumea lume, pe nemţi i-au bătut toţi, iar ei n-au bătut încă pe nimeni; doar când s-au bătut între ei. Şi-a câştigat şi el gloria pe spinarea lor.

Şi prinţul începu să analizeze toate greşelile pe care, după părerea sa, le făcuse Bonaparte în fiecare din războaiele lui, şi chiar şi în afacerile de stat. Fiul nu-l mai contrazicea, dar se vedea bine că, oricare-ar fi fost argumentele ce i s-ar fi adus, era tot atât de puţin dispus, ca şi bătrânul, să-şi schimbe părerile. Prinţul Andrei asculta, ferindu-se să-l contrazică şi mirându-se, fără să vrea, cum de putea acest bătrân, care trăia de atâţia ani izolat la conacul lui, să dea dovadă de o cunoaştere atât de exactă şi să analizeze cu atâta pricepere, toată situaţia militară şi politică a Europei din ultimii ani.

— Tu crezi poate că eu, fiindcă-s bătrân, nu înţeleg starea actuală de lucruri? Încheie el. Dar numai eu ştiu cât mă costă toate astea! Nopţi întregi nu dorm. Spune-mi, te rog, unde s-a distins marele tău comandant de oşti, unde-a arătat el ce poate?

— Ar fi prea lung să discutăm acum, răspunse fiul.

— Du-te atunci la Buonaparte al tău. Mademoiselle Bourienne, voila encore un admirateur de votre goujat d'empereur220, strigă el într-o admirabilă franţuzească.

— Vous savez que je ne suis pas bonapartiste, mon prince.221

— Dieu sait quand reviendra”222… cântă fals, prinţul râse şi mai fals şi se ridică de la masă.

Mica prinţesă Liza rămăsese tăcută tot timpul acestei discuţii şi se uitase speriată când la cumnata, când la socrul ei. Când se ridicară de la masă, ea o luă de braţ pe prinţesa Maria şi o chemă la o parte în altă cameră.

— Comme c'est un homme d'esprit votre pere, zise ea, c'est a cause de cela peut-etre qu'il me fait peur223.

— Ah, e aşa de bun! Răspunse prinţesa.