I

DUPĂ LOGODNA PRINŢULUI Andrei cu Nataşa, Pierre simţi dintr-o dată, fără nici o pricină aparentă, că nu mai poate duce viaţa de până atunci. Oricât de puternic crezuse în adevărurile pe care binefăcătorul lui i le dezvăluise, oricâte bucurii încercase la începutul uceniciei sale în munca pentru desăvârşirea morală, căreia i se dăruise cu atâta suflet, tot farmecul vieţii acesteia de până atunci pierise deodată pentru el, îndată după logodna prinţului Andrei cu Nataşa şi după moartea lui Iosif Alexeevici, despre care aflase aproape în acelaşi timp. Doar scheletul vieţii trecute îi mai rămăsese: casa lui, strălucitoarea lui soţie, care se bucura acum de favoarea unui personaj însemnat, relaţiile cu tot Petersburgul, şi slujba, cu formalităţile ei plictisitoare. Şi viaţa dusă până atunci îi apăru deodată de o nebănuită urâţenie. Se lăsă de obiceiul de a-şi scrie jurnalul şi, fugind de societatea fraţilor masoni, începu să se ducă iar pe la club, să bea iarăşi peste măsură, să caute din nou tovărăşia burlacilor, să ducă asemenea viaţă, încât contesa Elena Vasilievna găsi necesar să-i facă uşoare observaţii. Pierre, dându-şi seama că soţia sa avea dreptate, plecă la Moscova ca să n-o compromită.

La Moscova, de cum intră în imensa lui casă, cu prinţesele sfrijite şi uscate şi cu o groază de servitori, de cum văzu, pe când trecea prin oraş, paraclisul de la biserica Iverskaia cu lumânări fără număr aprinse dinaintea icoanelor suflate cu aur, de cum străbătu piaţa Kremlinului cu zăpada ei neatinsă, de cum întâlni birjele şi bordeiele din Sâvţev Vrajok şi pensionarii Moscovei, care nu mai cereau de la viaţă nimic şi-şi făceau veacul feriţi de orice grabă, de cum revăzu edecurile coconetului moscovit, balurile Moscovei şi Clubul englez, se simţi numaidecât la el acasă, ajuns la limanul tihnit. În Moscova îi era cald şi bine; se simţea în largul său, ca într-un halat vechi, cu care te-ai obişnuit.

Întreaga societate moscovită, de la bătrâni şi până la copii, îi făcu lui Pierre o primire ca unui oaspete mult aşteptat, căruia nimeni nu-i putuse lua vreodată locul. Pentru înalta societate moscovită, Pierre era cel mai plăcut, cel mai bun, mai spiritual, mai vesel şi mai mărinimos tip de om sucit, dintre zăpăciţii cu inimă de aur care erau boierii ruşi de altădată, fără leţcaie în pungă, pentru că prea şi-o deschideau pentru toată lumea.

Spectacolele în beneficiul artiştilor, tablouri proaste, statui, societăţi de binefacere, ţigani, şcoli, mese prin subscripţii, petreceri, francmasoni, biserici, cărţi – nu refuza nimic şi pe nimeni, şi dacă n-ar fi avut doi prieteni, care împrumutaseră de la el o mulţime de bani şi care-l luaseră sub tutelă, şi-ar fi irosit toată averea. La club, nu era masă ori serată fără el. De îndată ce, după două sticle de Margaux, se tolănea la locul lui obişnuit pe canapea, îl şi înconjurau prietenii şi prindeau să se-nfiripe comentarii, discuţii, glume. Se isca pe undeva vreo ceartă? Era destul zâmbetul lui bun şi o glumă spusă la locul ei, ca să împace lucrurile. Agapele lojii francmasonice erau plicticoase şi lipsite de orice viaţă, dacă nu era şi el de faţă.

Când, după vreo masă de burlaci, cedând rugăminţilor veselilor lui comeseni, se ridica să plece cu ei, chiote de bucurie şi entuziasm izbucneau printre cei tineri. La baluri dacă nu erau destui cavaleri, dansa el. Cucoanele tinere şi domnişoarele ţineau la dânsul fiindcă, fără să facă vreuneia curte, era cu toate la fel de amabil, mai ales după ce mânca bine. „Il est charmant, il n'a pas de sexe”493, spuneau ele.

Era şi Pierre unul dintre acei şambelani în retragere, cum erau cu sutele la Moscova, care-şi făceau acolo veacul, în pace şi voie bună.

Cum s-ar mai fi îngrozit el, cu şapte ani în urmă, când abia venise din străinătate, dacă i-ar fi spus cineva că nu avea de ce să caute atâta şi să se frământe cu gândul, că drumul îi era demult hotărât, statornicit, mai înainte de toţi vecii şi că, oricât s-ar zbate, va fi tot ce au fost toţi cei din situaţia lui. În ruptul capului, n-ar fi putut-o crede! Oare nu tot el dorise cândva, în adâncul sufletului, ba să facă din Rusia o republică, ba să devină Napoleon, ba filosof, ba strateg şi învingător al lui Napoleon? Oare nu el întrevăzuse şi dorise cu patimă să aducă neamului omenesc, cel păcătos, renaşterea şi să atingă el însuşi cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii? Oare nu el întemeiase şcoli şi spitale şi dăduse ţăranilor libertatea?

Şi, în loc de toate acestea, iată-l ajuns un bogătaş, soţ al unei femei care-l înşală, şambelan în retragere; fără alte plăceri decât să mănânce şi să bea, ca apoi să-şi dea drumul nasturilor la vestă şi să înjure un pic ocârmuirea; iată-l membru al Clubului englez din Moscova şi membru al societăţii moscovite, iubit de toată lumea. Multă vreme, Pierre nu se putuse împăca cu gândul că e chiar el şambelanul acesta în retragere la Moscova, al cărui tip îl dispreţuise atât de adânc cu şapte ani în urmă.

Uneori se mângâia cu gândul că viaţa pe care o duce e numai aşa, un provizorat; dar pe urmă îl îngrozea alt gând: că tot aşa, provizoriu, intraseră şi alţi oameni, cu dinţi sănătoşi şi păr bogat, în viaţa şi în clubul acesta, şi nu le mai rămăsese la ieşire nici un dinte şi nici un fir de păr.

În clipele de orgoliu, când se gândea la situaţia lui, i se părea că el e cu totul altfel, deosebit de aceşti şambelani în retragere, pe care îi dispreţuise odinioară; i se părea acum că erau nişte oameni vulgari şi proşti, mulţumiţi de sine şi împăcaţi cu starea în care se aflau, „pe când eu şi acum sunt nemulţumit întruna şi tot aş vrea mereu să fac ceva pentru omenire, îşi spunea el, în clipele acestea de orgoliu. Dar, poate că şi toţi aceşti colegi ai mei s-au zbătut ca şi mine şi au căutat un drum nou, al lor, în viaţă, şi poate că, tot ca şi mine, au fost şi ei împinşi pe drumul acesta de împrejurări cărora nu li s-au putut împotrivi: de societate, de natură, de forţa aceea elementară împotriva căreia omul nu poate face nimic”, îşi zicea el, în clipe de smerenie; şi, după ce mai trăi o vreme tot aşa la Moscova, nu-i mai dispreţui, ci începu să-i iubească, să-i stimeze şi să-i deplângă, întocmai ca pe sine însuşi, pe aceşti tovarăşi pe care i-i dăduse soarta.

Nu-l mai năpădeau ca înainte clipele de disperare, de urât şi de dezgust de viaţă; dar aceeaşi boală, care altădată se manifestase prin crize acute, era acum înăbuşită în el şi nu-i dădea o clipă măcar pace. „În ce scop? Pentru ce? Ce se petrece în lume?” se întreba el cu nedumerire de mai multe ori pe zi, începând fără voia lui să se gândească la sensul fenomenelor vieţii; dar, ştiind din experienţă că nu există răspuns la asemenea probleme, se grăbea să-şi abată gândul de la ele, punea mâna pe o carte sau pleca fie la club, fie la un anume Apollon Nikolaevici, ca să mai flecărească despre bârfelile oraşului.

„Elena Vasilievna, care n-a iubit niciodată nimic, afară de trupul ei, şi care e una dintre cele mai proaste femei de pe pământ, gândea Pierre, trece în ochii lumii drept o culme a inteligenţei şi a rafinamentului, şi toţi se închină în faţa ei. Napoleon Bonaparte a fost dispreţuit de toţi, atâta timp cât a fost un om mare, dar de îndată ce a ajuns un jalnic comediant, împăratul Franz îşi bate capul cum să-i dea fata de soţie, şi încă nelegitim! Spaniolii înalţă rugăciuni la Dumnezeu prin mijlocirea clerului catolic, drept recunoştinţă că în ziua de 14 iunie i-au învins pe francezi, iar francezii înalţă rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, prin acelaşi cler catolic, pentru că i-au învins pe spanioli în ziua de 14 iunie. Fraţii mei francmasoni fac jurământul sângelui că sunt gata să jertfească totul pentru aproapele lor, dar nu scot din buzunar o rublă măcar pentru trunchiul de caritate şi uneltesc, cei din „Astreea„ împotriva „Căutătorilor de Mană„494, făcând zarvă mare în legătură cu autenticitatea covorului scoţian şi cu un document, al cărui sens nu-l ştie nici cel care l-a scris şi care nu-i e nimănui de vreun folos. Noi, cu toţii, mărturisim acelaşi principiu creştin al iertării greşelilor şi al iubirii de aproapele – datorită căruia noi am şi înălţat în Moscova de patruzeci de ori patruzeci de biserici – dar ieri a fost omorât în bătaie cu cnutul un om, un soldat dezertor, şi un slujitor al aceluiaşi principiu al dragostei şi al iertării, un preot, i-a dat să sărute crucea înainte de execuţie.” Aşa se gândea Pierre, şi minciuna asta universală, acceptată de toţi, oricât se obişnuise de mult cu ea, îl zguduia de fiecare dată, ca şi cum ar fi fost ceva nou. „Înţeleg toată minciuna şi toată confuzia asta, îşi spunea el, dar cum le-aş putea arăta tuturora ceea ce înţeleg eu? Am încercat şi-am constatat întotdeauna că şi ei, în adâncul sufletului lor, înţeleg tocmai ceea ce înţeleg şi eu, dar că-şi dau numai osteneala să nu vadă asta. Prin urmare, aşa trebuie să fie! Dar eu, eu ce să fac?” se întreba Pierre. Avea şi el acea însuşire pe care o au mulţi, dar mai cu seamă ruşii, însuşirea de a întrevedea binele şi adevărul ca posibile, de a crede în ele, văzând totodată cât se poate mai limpede răul şi minciuna vieţii, prea limpede ca să mai fie în stare a mai lua în serios viaţa. În orice domeniu de activitate se îmbinau, după vederile lui, răul şi înţelepciunea, orice ar fi încercat să facă, oricâte sforţări ar fi depus, răutatea şi minciuna îl respingeau şi-i tăiau toate căile spre acţiune. Cu toate astea, trebuia să trăiască, trebuia să-şi umple cu ceva timpul. Era un chin prea groaznic să mai îndure şi jugul acestor probleme de nedezlegat, pe care i le punea viaţa, şi se deda primei plăceri ce-i sta la îndemână, numai să le uite. Ieşea în lume în tot felul de cercuri, bea mult, cumpăra tablouri şi construia, dar mai cu seamă citea.

Citea şi iar citea tot ce-i cădea în mână, şi citea cu atâta patimă, încât atunci când se întorcea acasă, şi lacheii încă nu apucau să-l dezbrace, el şi lua cartea în mână şi începea să citească. Citea, şi de la citit trecea la somn, şi de la somn la flecăreală prin saloane şi la club, de la flecăreală la chefuri şi la femei, de la chefuri iar la flecăreală, la citit şi la vin. Vinul ajunsese pentru el o necesitate fizică şi morală totodată, din ce în ce mai stăruitoare. Cu toate că doctorii îi spuseseră că, pentru un om de constituţia lui, vinul e vătămător, tot peste măsură bea. Nu se simţea bine de tot decât atunci când, fără să-şi dea nici el seama cum, deşertând în gura lui mare câteva pahare de vin, încerca o senzaţie de căldură plăcută, strecurată prin tot trupul, o duioşie faţă de orice semen şi o predispoziţie a minţii de a reacţiona superficial la orice gând, fără să-i adâncească esenţa, De-abia după ce bea o sticlă-două de vin, începea să-şi dea vag seama că nodul acela încâlcit al vieţii, care-l îngrozise altădată, nu era chiar atât de înspăimântător cum şi-l închipuise. Uşor ameţit, flecărind sau ascultând flecăreala altora, ori citind după masa de prânz şi după cea de seară, vedea fără încetare nodul acesta, sub un aspect sau sub altul. Dar numai sub înrâurirea vinului îşi putea spune: „Nu-i mare lucru. Îi dau eu de capăt, iată, am şi răspunsul gata, la-ndemână. Dar acum, n-am când… văd eu, pe urmă!”. Dar acest pe urmă nu mai venea niciodată.

Dimineaţa, pe nemâncate, toate problemele de altădată i se înfăţişau din nou, la fel de insolubile şi de înfricoşătoare, şi atunci Pierre se înfunda repede în câte o carte şi se bucura când venea cineva la el.

Câteodată Pierre îşi aducea aminte cum într-o povestire de război, pe care o auzise cândva, soldaţii pe front, când stau sub gloanţele duşmane în adăposturi, îşi caută stăruitor ocupaţii, ca să suporte mai uşor primejdia. Şi i se păru deodată că toţi oamenii erau tot soldaţi din aceştia, ce caută să se apere de viaţă, care prin ambiţie, care prin patima jocului de cărţi, care întocmind legi, care petrecând cu femei, care făcându-şi jucărele din cai, din politică, din vânătoare, din vin, din treburi de stat. „Nu există nici lucruri de nimic, nici lucruri importante; toate-s totuna: numai să mă apăr de viaţă cum pot! Îşi spunea Pierre. Numai să nu o văd, să nu văd viaţa asta îngrozitoare!