II.

PE LA ÎNCEPUTUL IERNII, prinţul Nikolai Andreici Bolkonski sosi la Moscova cu fiica sa. Datorită trecutului său, datorită inteligenţei şi originalităţii sale – şi mai ales datorită scăderii entuziasmului faţă de domnia împăratului Alexandru şi acelui curent patriotic şi antifrancez, care domnea pe atunci la Moscova – prinţul Nikolai Andreici deveni imediat obiectul unei deosebite stime din partea locuitorilor Moscovei şi centru al opoziţiei moscovite împotriva ocârmuirii.

Prinţul îmbătrânise mult în anul acesta din urmă. Dădea semne grave de bătrâneţe: aţipea pe neaşteptate, uita evenimentele apropiate şi le ţinea minte bine pe cele îndepărtate, şi primise cu o vanitate copilărească rolul de cap al opoziţiei moscovite. Cu toate acestea, atunci când, seara mai ales, apărea la ceai îmbrăcat în scurta lui de blană, cu perucă pudrată pe cap şi, întărâtat de cineva, îşi începea lapidarele, tăioasele lui povestiri despre lucruri de demult sau şi mai lapidarele şi tăioasele lui aprecieri asupra prezentului, bătrânul trezea în inimile tuturor oaspeţilor săi un sentiment de politicoasă preţuire. Pentru vizitatori, casa asta bătrânească, cu mobilă dinainte de revoluţie şi oglinzi enorme, cu lacheii aceştia purtând peruci pudrate şi însuşi acest bătrân din secolul trecut, ţeapăn, şi plin de duh, cu blajina lui fiică şi franţuzoaica cea drăguţă, care, amândouă, se uitau la el cu veneraţie, prezentau o privelişte plină de o plăcută măreţie. Dar vizitatorii nu se gândeau că, pe lângă aceste două-trei ceasuri în care îi vedeau ei pe amfitrioni, mai erau alte douăzeci şi două de ore, în cursul cărora viaţa de interior, tainică, a casei, îşi urma firul ei neştiut.

În ultima vreme, la Moscova, această viaţă de interior se făcuse foarte grea pentru prinţesa Maria. Era lipsită aici de bucuriile ei cele mai de seamă: întrevederile cu „oamenii lui Dumnezeu” şi însingurarea care o înviora la Lâsâe Gorî, şi nu se bucura de niciunul dintre avantajele şi plăcerile vieţii de capitală. În lume nu ieşea fiindcă, aşa cum ştiau toţi, tatăl ei nu-i dădea voie să iasă fără dânsul, iar el, cu sănătatea lui şubredă, nu prea ieşea, aşa că, de la un timp, n-o mai invita nimeni pe la mese şi nici la serate. Iar să tot tragă nădejdea unei căsătorii, prinţesa Maria renunţase cu desăvârşire. Ea vedea cu ce răceală şi adversitate primea şi expedia prinţul Nikolai Andreici pe toţi tinerii care i-ar fi putut fi logodnici şi care îi vizitau din când în când. Prietene prinţesa Maria nu avea: cu prilejul acestei şederi la Moscova, se deziluzionase de cele două persoane care-i erau mai apropiate: mademoiselle Bourienne, cu care nici până atunci nu putuse fi cu totul sinceră, îi devenise acum antipatică, iar franţuzoaica, la rândul ei, din anumite motive, se îndepărtase de dânsa; cât despre Julie, care era la Moscova, şi căreia prinţesa Maria îi scrisese cinci ani la rând, aceasta se arătase cu totul străină de dânsa, acum când reluase personal legătura cu ea. Julie, pe atunci, în urma morţii fraţilor ei, ajunsese una dintre cele mai bogate fete de măritat din Moscova şi se azvârlise în vârtejul plăcerilor mondene. Era înconjurată de tineri care, cum credea ea, începuseră dintr-o dată să-i preţuiască însuşirile. Julie se afla în acea perioadă a vieţii domnişoarelor din lumea bună care, îmbătrânind, simt că-şi joacă ultima şansă de măritiş şi că, acum ori niciodată, trebuie să li se hotărască soarta. Prinţesa Maria îşi aducea aminte, cu un zâmbet melancolic, în fiecare joi, că nu mai avea cui scrie, întrucât Julie – Julie, de a cărei prezenţă ea nu se mai putea bucura – se afla aici la Moscova şi se vedeau în fiecare săptămână. Întocmai ca un bătrân emigrant care a renunţat să se mai însoare cu doamna la care şi-a petrecut ani de-a rândul serile, prinţesa Maria regreta faptul că Julie se afla aici şi că nu mai avea cui scrie. La Moscova n-avea cu cine vorbi, n-avea cui să-şi încredinţeze durerea, şi durerea se îngrămădise copleşitor de multă de la o vreme. Sorocul întoarcerii prinţului Andrei şi al căsătoriei sale se apropia, dar recomandarea ce-i făcuse el, să-l pregătească pe bătrân în acest scop, nu numai că nu fusese îndeplinită, ci dimpotrivă, părea că lucrurile erau compromise definitiv, şi numai să fi pomenit numele contesei Rostova însemna să-l scoţi din sărite pe bătrânul prinţ, care şi aşa era cea mai mare parte din timp pus pe ceartă. O suferinţă nouă, care se adăugase de la o vreme la suferinţele prinţesei Maria, o constituiau lecţiile pe care le dădea nepotului ei, în vârstă de şase ani. În raporturile ei cu Nikoluşka, băgase de seamă cu groază că şi ea era tot aşa de iritabilă ca şi bătrânul ei tată. De câte ori nu-şi spusese ea că nu trebuie să-şi îngăduie a-şi pierde cumpătul în timpul lecţiilor cu nepoţelul şi, totuşi, aproape de fiecare dată, cum începea să-i arate cu beţişorul alfabetul francez, era atât de nerăbdătoare să-i transmită mai repede şi mai uşor cunoştinţele, copilului, gata înfricoşat ca nu cumva acuşi-acuşi să i se înfurie mătuşa, încât la cea mai mică neatenţie a mititelului ea tremura, se pripea, se enerva, ridica vocea şi-l smucea chiar de mână câteodată, sau îl punea la colţ. După ce-l trimitea la colţ, începea şi ea să plângă de ciudă că-i era atât de răutăcioasă şi urâtă firea, iar Nikoluşka, acompaniindu-i hohotele de plâns, pleca de la colţ fără voie, venea în fugă spre ea, îi smulgea de la ochi mâinile ude de lacrimi şi o mângâia. Dar mai mult, decât orice alte dureri o năpădea pe prinţesa Maria jalea de mânia tatălui, care era veşnic îndreptată împotrivă-i şi care ajunsese de un timp până la cruzime. Dacă ar fi silit-o să bată nopţi întregi mătănii, dacă ar fi lovit-o, dacă ar fi pus-o să care lemne şi apă, ei nici prin cap nu i-ar fi trecut măcar că e grea viaţa; dar acest călău, care o iubea, era cum nu se poate mai crud, tocmai pentru că o iubea, şi pentru asta o chinuia pe ea şi se chinuia şi pe el însuşi, punând la cale cu stăruinţă nu numai chipul cum să o jignească şi să o înjosească, dar şi să-i arate că ea era întotdeauna cea vinovată pentru toate. În ultimul timp, lui, i se dăduse pe faţă o nouă trăsătură, care o chinuia în chipul cel mai dureros pe prinţesa Maria: şi asta era apropierea lui de mademoiselle Bourienne. Îi trecuse prin cap, în prima clipă când aflase de intenţiile fiului său, gândul glumeţ, că, dacă Andrei se însoară, o ia şi el pe Bourienne de nevastă, şi ideea poznaşă îi plăcuse pesemne, căci în ultimul timp se purta deosebit de duios cu franţuzoaica, arătându-şi prin aceasta nemulţumirea faţă de fiica sa, şi asta numai pentru a o jigni, cum i se părea prinţesei Maria.

Odată, la Moscova, în prezenţa fiicei sale (căreia i se păru că tatăl ei făcea asta înadins), bătrânul prinţ sărută mâna domnişoarei Bourienne şi, trăgând-o spre el, o îmbrăţişă şi o mângâie. Prinţesa Maria roşi la faţă şi fugi din odaie. Peste câteva minute, mademoiselle Bourienne intră la ea zâmbind voios şi povestindu-i ceva cu vocea ei plăcută. Prinţesa Maria îşi şterse în grabă lacrimile, se apropie cu paşi hotărâţi de Bourienne şi, vădit fără să-şi mai dea seama ce face, începu, cuprinsă de furie, precipitându-se şi cu stridenţe în voce, să ţipe la franţuzoaică.

— E urât, josnic, lipsit de omenie, să profiţi de slăbiciunea… şi nu-şi sfârşi gândul. Ieşi afară din odaia mea! Îi strigă ea şi izbucni în hohote de plâns.

A doua zi prinţul nu-i spuse o vorbă fiicei sale, dar ea băgă de seamă că la masă tatăl ei porunci să fie servită întâi mademoiselle Bourienne. La sfârşitul mesei, când lacheul de la bufet servi după obicei cafeaua, începând iar cu prinţesa, pe bătrân îl apucă deodată furia, zvârli cu cârja lupă Filipp şi dădu imediat poruncă să-l trimită la oaste.

— N-ascultă… am spus doar de două ori! N-ascultă! Ea are întâietate în casa asta; e cea mai apropiată prietenă a mea, ţipa prinţul. Şi dacă îţi mai permiţi, îi strigă el furios prinţesei Maria, căreia îi vorbea acum pentru întâia oară în ziua aceea, dacă mai îndrăzneşti o dată, ca ieri… să-ţi verşi focul pe ea, ţi-arăt eu ţie cine-i stăpân în casa asta! Ieşi! Să nu te mai văd! Cere-i iertare!

Prinţesa Maria îşi ceru iertare de la Amalia Evghenievna şi de la tatăl ei, pentru dânsa şi pentru Filipp, valetul de la bufet, care-i ceruse ocrotire.

În asemenea clipe, în sufletul prinţesei Maria se trezea un sentiment foarte asemănător cu mândria sacrificiului. Dar nu odată se întâmpla ca după asemenea momente, acest tată, pe care ea îl judeca, să bâjbâie, căutându-şi ochelarii fără să-i vadă, sau să uite ce se întâmplase cu câteva minute înainte, ori să facă vreun pas greşit de mult ce-i slăbiseră picioarele şi să se uite împrejur ca să vadă dacă nu cumva i-a observat cineva slăbiciunea sau, ceea ce era mai grav, la masă, când nu avea invitaţi care să-l ţină treaz, să înceapă a moţăi fără veste, să lase să-i cadă şervetul şi să-şi scape capul tremurând deasupra farfuriei. „E bătrân, e slab, şi eu îndrăznesc să-l mai şi judec!” îşi spunea ea cu dispreţ de sine, în asemenea clipe.