XXII.

ÎN ACEEAŞI SEARĂ, PIERRE se duse la Rostovi spre a-şi îndeplini misiunea. Nataşa era în pat, contele la club, şi Pierre, după ce dădu Soniei scrisorile, se duse la Maria Dmitrievna, care era curioasă să afle cum primise prinţul Andrei ştirea. După zece minute, Sonia intră la Maria Dmitrievna.

— Nataşa vrea să-l vadă negreşit pe contele Piotr Kirillovici, zise ea.

— Cum adică, să-l duci chiar la ea? Dar la voi, acolo, toate-s cu susu-n jos, spuse Maria Dmitrievna.

— Nu, s-a îmbrăcat şi-l aşteaptă în salon, răspunse Sonia.

Maria Dmitrievna dădu doar din umeri.

— Oare când o să mai vie contesa aceea, că m-a dat gata! Vezi, bagă de seamă, nu-i spune tot, se întoarse ea spre Pierre. E într-un hal, că nu mă lasă inima s-o cert.

Nataşa, slăbită de tot, palidă şi severă (dar deloc ruşinată, aşa cum se aşteptase Pierre), aştepta în picioare, în mijlocul salonului. Când Pierre se arătă în uşă, ea făcu repede o mişcare, vădit nehotărâtă, dacă să-l întâmpine sau să-l aştepte pe loc.

Pierre se grăbi să se apropie de ea. Crezu că-i va întinde ca de obicei, mâna, dar ea, venind mai aproape de el, se opri suflând din greu şi-şi lăsă mâinile să-i atârne, fără viaţă, exact în atitudinea din clipele când venea în mijlocul salonului ca să cânte, dar cu totul altă expresie i se întipărise acum pe faţă.

— Piotr Kirillâci, începu ea repede să-i vorbească, prinţul Bolkonski era prietenul dumitale şi-ţi este şi acum prieten, se corectă ea (i se părea că tot ce fusese odată nu mai era şi că acuma era cu totul altfel), el mi-a spus, atunci, să mă adresez dumitale…

Pierre se uita la ea tăcut, răsuflând tare pe nas. Până acum, în sufletul lui, el o acuzase şi se silise să o dispreţuiască; dar acum, i se făcu atât de milă, încât în inima lui nu mai rămase loc şi pentru imputări.

— Acum el e aici; spune-i… să mă ier… să mă ierte.

Se opri şi începu să respire tot mai des, dar nu plânse.

— Da… am să-i spun, zise Pierre, dar… şi nu mai ştiu ce să spună mai departe.

Nataşa era vădit înspăimântată de ceea ca i-ar putea trece prin gând lui Pierre.

— Nu, eu ştiu că totul s-a sfârşit, zise ea repede. Nu, nu mai e cu putinţă, niciodată… Mă chinuie doar răul pe care i l-am făcut. Spune-i numai atât, că-l rog să mă ierte, să mă ierte, să mă ierte pentru tot…

Începu să tremure din tot trupul şi se lăsă pe scaun. Un simţământ de milă cum nu mai încercase niciodată îl năpădi pe Pierre până-n adâncul sufletului.

— Am să-i spun, am să-i spun încă o dată tot, zise el, dar… aş fi vrut să ştiu un singur lucru… „Ce-ai fi vrut să ştii?” întrebau ochii Nataşei.

— Aş fi vrut să ştiu, dacă l-ai iubit… (Pierre nu se pricepu cum să-l numească pe Anatol şi se trezi înroşindu-se când se gândi la el) dacă l-ai iubit pe stricatul acela…

— Nu-i spune stricat, zise Nataşa. Eu nu ştiu, nu ştiu nimic… şi iarăşi începu să plângă.

Şi sentimentul acela de milă, de duioşie şi de dragoste puse şi mai mult stăpânire pe Pierre. Simţea cum pe sub ochelari îi curg lacrimile şi nădăjduia că n-avea să prindă nimenea de veste.

— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă, zise Pierre.

Nataşei i se păru atât de stranie această voce, devenită dintr-o dată atât de blândă, de duioasă şi caldă…

— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă! Îi voi spune tot; dar te rog un lucru: socoteşte-mă prietenul dumitale şi, dacă vreodată, nu acum, ci atunci când în sufletul dumitale va fi lumină, vei avea nevoie de un ajutor, de un sfat, sau vei simţi, pur şi simplu, nevoia să-ţi descarci sufletul faţă de cineva, aminteşte-ţi de mine. Îi luă mâna şi i-o sărută. Voi fi fericit dacă voi fi în stare să… Pierre se încurcă.

— Nu vorbi aşa cu mine; nu merit! Strigă Nataşa şi dădu să iasă din cameră, dar Pierre o ţinu de mână.

El ştia că trebuie să-i mai spună ceva. Dar, când îi spuse, se miră el singur de ceea ce îi ieşise din gură.

— Nu trebuie să le iei aşa, nu trebuie, ai toată viaţa în faţă, îi spuse el.

— Eu? Nu! Mie toate drumurile mi s-au închis! Zise ea, ruşinată şi plină de umilinţă.

— Ţi s-au închis? Repetă Pierre. Dacă eu n-aş fi eu, ci aş fi cel mai frumos, cel mai inteligent şi mai bun om de pe lume, şi aş fi şi liber, ţi-aş cere chiar în clipa asta, în genunchi, mâna şi dragostea.

Nataşa plânse, pentru întâia oară după atâta vreme, cu lacrimi de recunoştinţă şi de duioşie, îl privi o clipă şi ieşi din salon.

După ea, ieşi şi Pierre aproape fugind şi, în vestibul, de-abia stăpânindu-şi lacrimile de duioşie şi fericire care-l înecau, îşi puse blana, nimerind cu greu mânecile, şi se urcă în sanie.

— Încotro să mân acum? Îl întrebă vizitiul.

„Încotro? Se întrebă Pierre. Unde-aş putea să mă duc acum? La club, sau poate la vizite?” Toţi oamenii i se păreau atât de păcătoşi, atât de netrebnici în comparaţie cu sentimentul acesta de duioşie şi de dragoste care-l cuprinsese pe el, în comparaţie cu privirea aceea de recunoştinţă duioasă pe care Nataşa i-o aruncase, printre lacrimi, la urmă de tot.

— Acasă! Porunci Pierre şi, cu tot gerul de zece grade, îşi desfăcu şuba din blană de urs.

Pieptul lui lat sălta de bucurie. Era o noapte geroasă şi senină. Pe deasupra străzilor murdare şi pe jumătate scufundate în întuneric, pe deasupra acoperişurilor negre, se înălţa un cer negru plin de stele. Pierre, numai uitându-se la cer, încetase să mai simtă micimea jignitoare a tuturor celor pământeşti, faţă de înălţimea la care i se ridicase sufletul. La intrarea în piaţa Arbatskaia, în faţa ochilor i se deschise imensa întindere a cerului negru şi înstelat. Pe la mijlocul acestei întinderi, parcă drept deasupra bulevardului Precistenski, se vedea, înconjurată din toate părţile de o puzderie de stele, dar deosebindu-se de toate prin apropierea ei de pământ, prin lumina ei albă şi prin coada ei întoarsă în sus, uriaşa, luminoasa cometă a anului 1812, cometa despre care se spunea că prevesteşte sfârşitul lumii şi grozăvii de tot felul. Dar în sufletul lui Pierre, steaua asta luminoasă, cu coadă lungă şi strălucitoare, nu deştepta nici un sentiment de groază. Dimpotrivă, Pierre se uita bucuros, cu ochii umeziţi de lacrimi, la această stea luminoasă, care, străbătând pe orbita ei parabolică spaţiile nemişcate şi infinite, cu o iuţeală de neconceput, părea să se fi oprit deodată, ca o săgeată înfiptă în pământ, în locul acela de pe cerul întunecat, şi să fi rămas acolo, cu coada ridicată dârz în sus, împrăştiind lumină şi jucându-şi alba ei strălucire printre licăririle fără de număr ale celorlalte stele. Lui Pierre i se părea că steaua aceasta corespundea întru totul cu ceea ce înflorea acum în sufletul său înduioşat şi îmbărbătat, ca renăscut la o viaţă nouă.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI DOI