XXI.

PIERRE SE DUSE LA Maria Dmitrievna ca să-i spună că-i împlinise dorinţa şi că Anatol părăsise Moscova. Toată casa era în panică şi fremăta. Nataşa era greu bolnavă şi, cum îi împărtăşi în taină Maria Dmitrievna, se otrăvise – în noaptea când aflase că Anatol era căsătorit – cu şoricioaică, pe care şi-o procurase pe furiş. Înghiţise însă prea puţin din ea, căci o cuprinsese frica şi, trezind-o pe Sonia, îi spusese ce făcuse. Fuseseră luate la timp măsurile trebuincioase împotriva otrăvirii şi acum se afla în afară de orice primejdie; cu toate astea, era atât de slăbită, încât nu putea fi vorba să facă drumul până la ţară, şi trimiseseră după contesă. Pierre îl văzu pe conte tulburat peste măsură, şi pe Sonia cu ochii plânşi, dar pe Nataşa nu putu s-o vadă.

În ziua aceea luă masa la club şi, cum din toate părţile auzi vorbe despre încercarea de răpire a Nataşei Rostova, el dezminţi cu tenacitate aceste zvonuri, încredinţându-i pe toţi că nu fusese nimic mai mult decât o cerere în căsătorie din partea cumnatului său, care fusese refuzat. Lui Pierre i se părea că este de datoria lui să ascundă toată întâmplarea şi să restabilească reputaţia Nataşei.

Aştepta cu teamă întoarcerea prinţului Andrei şi trecea zilnic pe la bătrânul prinţ, pentru a se informa despre el.

Prinţul Nikolai Andreici aflase prin mademoiselle Bourienne de toate vorbele care umblau prin oraş şi citise scrisoarea adresată prinţesei Maria, prin care Nataşa rupea logodna. Se arăta mai bine dispus decât era de obicei şi-şi aştepta cu multă nerăbdare fiul.

După câteva zile de la plecarea lui Anatol, Pierre primi un bilet din partea prinţului Andrei, prin care-i făcea cunoscută sosirea lui şi-l ruga să treacă pe la dânsul.

Prinţul Andrei, sosind la Moscova, primise din primele clipe de la tatăl său scrisoarea Nataşei către prinţesa Maria prin care rupea logodna (scrisoarea aceasta fusese furată prinţesei Maria de mademoiselle Bourienne şi predată prinţului) şi ascultase toate istoriile cu privire la răpirea Nataşei, pe care bătrânul i le mai şi înflori.

Prinţul Andrei sosise seara, în ajun. Pierre se duse la el a doua zi de dimineaţă. Se aştepta să-l găsească pe prinţul Andrei cam în aceeaşi stare în care era şi Nataşa şi, de aceea, fu foarte mirat când, intrând în salon, auzi din cabinetul bătrânului prinţ vocea puternică a prinţului Andrei, care spunea cu multă vioiciune ceva despre o intrigă oarecare din societatea petersburgheză. La răstimpuri, vocea îi era întreruptă de a bătrânului şi de vocea unei alte persoane. Prinţesa Maria ieşi în întâmpinarea lui Pierre. Ea oftă, arătând din ochi spre uşa încăperii de unde venea vocea prinţului Andrei, vrând, pesemne, să-şi exprime astfel compătimirea faţă de durerea lui; dar Pierre văzu pe faţa prinţesei Maria că era bucuroasă şi de cele întâmplate, şi de felul cum fratele ei primise ştirea trădării logodnicei sale.

— Mi-a spus că se aştepta la aceasta, zise ea. Ştiu că mândria nu-l lasă să dea pe faţă ceea ce simte; totuşi a suportat mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam, toate astea. Se vede că aşa a fost să fie…

— Crezi, cu alte cuvinte, că totul s-a sfârşit? Întrebă Pierre.

Prinţesa Maria se uită cu mirare la el. Nu înţelegea cum de mai putea să întrebe cineva una ca asta. Pierre intră în cabinet. Prinţul Andrei, foarte schimbat, vădit întremat, dar cu o cută nouă între sprâncene, stătea în picioare, îmbrăcat civil, în faţa tatălui său şi a prinţului Meşcerski, şi discuta cu însufleţire, făcând gesturi energice.

Vorbeau de Speranski, despre a cărui deportare neaşteptată, pentru o aşa-zisă trădare, venise tocmai atunci ştirea la Moscova.

— Acum îl judecă şi îl acuză pe Speranski tocmai cei care nu mai departe decât acum o lună îl admirau, spuse prinţul Andrei, precum şi cei care n-au fost niciodată în stare să înţeleagă spre ce ţintea el. Să judeci un om căzut în dizgraţie şi să-i arunci în spinare toate greşelile celorlalţi, e foarte uşor; dar eu vă spun că, dacă s-a făcut ceva bun sub domnia actualului ţar, tot ce s-a făcut bun i se datoreşte lui şi numai lui… Se opri, dând cu ochii de Pierre. Faţa îi tresări şi luă numaidecât o expresie înrăită. Dar posteritatea îi va da lui dreptate, sfârşi el, şi se îndreptă repede spre Pierre.

— Ei, tu cum o mai duci? Te-ngraşi întruna, îi vorbi el cu vioiciune, dar cuta cea nouă îi crestă iarăşi, şi mai adânc, fruntea. Da, sunt sănătos cum vezi, răspunse el la întrebarea lui Pierre şi surâse. Pentru Pierre era limpede că surâsul acesta însemna: „sunt sănătos, dar de sănătatea mea n-are nimeni nevoie”. După ce schimbă cu Pierre câteva cuvinte asupra drumului îngrozitor de la graniţa Poloniei şi-i spuse cum se întâlnise în Elveţia cu persoane care-l cunoşteau pe Pierre, după ce-i vorbi despre domnul Dessalles, pe care-l adusese din străinătate ca preceptor al băiatului său, prinţul Andrei se amestecă iarăşi cu aprindere în discuţia asupra lui Speranski, discuţie pe care cei doi bătrâni o continuaseră în vremea asta.

— Dacă ar fi fost într-adevăr trădare şi ar fi existat dovezi asupra legăturilor lui secrete cu Napoleon, le-ar fi dat ei în vileag, spuse el cu aprindere, pripit. Personal, nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată Speranski, dar îmi place adevărul.

Pierre regăsi acum la prietenul lui nevoia aceea, pe care i-o cunoştea atât de bine, de a se agita şi de a discuta chestiuni străine de el, doar ca să înăbuşe în felul acesta gândurile prea apăsătoare şi prea greu de suportat care-i frământau sufletul.

Când prinţul Meşcerski plecă, prinţul Andrei îl luă pe Pierre de braţ şi-l invită în odaia ce fusese pregătită pentru el. În odaie patul era desfăcut, şi geamantanele şi cuferele deschise umpleau încăperea. Prinţul Andrei se apropie de unul dintre ele şi puse mâna pe o casetă, din care scoase un pachet învelit în hârtie. Făcea toate acestea tăcut şi foarte pripit. Se ridică şi-şi drese glasul. Era încruntat şi cu buzele strânse.

— Iartă-mă dacă te supăr… Pierre înţelese că prinţul Andrei vorbea de Nataşa, şi faţa lui lată exprimă numai regret şi compătimire. Expresia de pe chipul lui Pierre îl enervă pe prinţul Andrei; el continuă hotărât, cu glas tare şi neprietenos: Am primit scrisoarea de refuz a contesei Rostova şi mi-au ajuns la ureche zvonurile despre o cerere în căsătorie din partea cumnatului tău, sau aşa ceva. E adevărat?

— Este şi nu este, începu Pierre, dar prinţul Andrei îl întrerupse.

— Iată scrisorile ei şi portretul pe care mi l-a dat, zise el şi, luând pachetul de pe masă, i-l dădu lui Pierre. Dă-l contesei… dacă o vezi.

— E grav bolnavă, spuse Pierre.

— Aşadar, e încă aici? Zise prinţul Andrei. Dar prinţul Kuraghin? Întrebă el repede.

— El a plecat demult. Ea însă, a trecut pe lângă moarte…

— Regret foarte mult boala ei, zise prinţul Andrei şi zâmbi rece, răutăcios şi neplăcut, ca tatăl său.

— Aşadar, domnul Kuraghin, va să zică, n-a făcut contesei Rostova onoarea de a o lua în căsătorie? Continuă prinţul Andrei şi pufni de câteva ori cu zgomot, pe nas.

— Nu se putea însura, fiindcă e căsătorit, zise Pierre.

Prinţul Andrei râse silit, ceea ce amintea o dată mai mult pe tatăl său.

— Dar unde se găseşte el acum, cumnatul dumitale, aş putea şti? Zise el.

— A plecat la Peters… de altfel, habar n-am, răspunse Pierre.

— În sfârşit, e absolut totuna, zise prinţul Andrei. Transmite-i contesei Rostova că este, aşa cum a fost, cu desăvârşire liberă, şi că-i doresc tot binele.

Pierre luă în mâini pachetul cu scrisorile. Prinţul Andrei se uita ţintă la el, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte dacă nu cumva mai are să-i spună ceva, sau ca şi cum ar fi aşteptat să vadă dacă nu-i spune Pierre lui ceva.

— Ascultă, îţi aminteşti de discuţia noastră de la Petersburg, zise Pierre, îţi aminteşti de…

— Îmi amintesc, se grăbi să răspundă prinţul Andrei, spuneam că femeia care a căzut în greşeală trebuie iertată, dar nu spuneam că şi eu pot ierta. Eu nu pot.

— Dar poate încăpea oare comparaţie?… spuse Pierre.

Prinţul Andrei îl întrerupse. Tăios, începu să strige:

— Da, ştiu, să-i cer din nou mâna, să fiu mărinimos şi tot ce urmează? Da, e foarte nobil aşa, dar eu nu sunt dispus să merg sur les brisées de monsieur.534 Dacă vrei să-mi rămâi prieten, nu-mi mai vorbi niciodată despre această… despre toate acestea. Şi acum, cu bine. I le dai, da?

Ieşind, Pierre trecu şi pe la bătrânul prinţ şi pe la prinţesa Maria.

Bătrânul părea mai voios ca de obicei. Prinţesa Maria era aceeaşi ca întotdeauna, dar Pierre observă că simpatia ce o arăta fratelui ei, pentru durerea lui, ascundea faptul că se bucura de ruperea logodnei. Uitându-se la ei, înţelese câtă ură şi cât dispreţ aveau ei faţă de Rostovi, înţelese că nu se mai putea nici măcar pomeni în faţa lor numele aceleia care-l putuse schimba pe prinţul Andrei cu altul, oricine ar fi fost el.

Tot timpul prânzului nu se vorbi decât despre războiul care era vădit că se apropia cu paşi mari. Prinţul Andrei vorbi fără întrerupere, schimbând păreri când cu tată-său, când cu Dessalles, preceptorul elveţian, şi păru mai însufleţit ca de obicei, însufleţire a cărei cauză morală Pierre o ştia atât de bine.