III.

AJUNS LA PETERSBURG, Pierre nu înştiinţă pe nimeni că venise, nu se duse nicăieri şi-şi petrecu tot timpul citind pe Thomas Kempis399, a cărui carte nu ştia cine i-o adusese. Citind această carte, Pierre încerca mereu unul şi acelaşi sentiment: simţea desfătarea pe care n-o cunoscuse până atunci de a crede că desăvârşirea poate fi atinsă, că e cu putinţă dragostea frăţească şi constructivă dintre oameni, credinţă pe care i-o dezvăluise Osip Alexeevici. La o săptămână după sosirea sa, Pierre primi într-o seară vizita tânărului conte polonez Willarsky, pe care avusese prilejul să-l cunoască în treacăt în societatea înaltă petersburgheză. Acesta intră în camera lui cu acelaşi aer oficial şi solemn cu care-i călcase pragul martorul lui Dolohov şi, după ce trase uşa după sine şi se convinse că nu se mai află nimeni în odaie, afară de Pierre, îi vorbi:

— Am venit la dumneavoastră, conte, cu o misiune şi o propunere, zise el, fără să ia loc pe scaun. O persoană sus-pusă, om de foarte mare grad în frăţia noastră, a intervenit ca dumneavoastră să fiţi primit în rândurile frăţiei noastre, înainte de termen, şi m-a însărcinat să vă fiu îndrumător. Consider împlinirea voinţei acestei persoane ca pe o datorie sfântă pentru mine. Voiţi să intraţi, sub îndrumarea mea, în frăţia liberilor constructori?

Vocea rece şi severă a acestui om, pe care Pierre îl văzuse aproape totdeauna zâmbind curtenitor la baluri, în societatea celor mai strălucite femei, îl izbi.

— Da, vreau, răspunse Pierre.

Willarsky înclină capul.

— Încă o întrebare, conte, zise el, la care vă rog să-mi răspundeţi cu toată sinceritatea, nu de viitor mason, ci de om de onoare (galant homme): aţi renunţat la convingerile dumneavoastră anterioare? Credeţi acum în Dumnezeu?

Pierre stătu să se gândească.

— Da… da, cred în Dumnezeu, spuse el.

— În cazul acesta… începu Willarsky, dar Pierre îl întrerupse:

— Da, cred în Dumnezeu, mai spuse el o dată.

— În cazul acesta putem pleca, zise Willarsky. Trăsura mea vă stă la dispoziţie.

Tot timpul drumului, Willarsky tăcu. La întrebarea lui Pierre, ce anume trebuie să facă şi cum să răspundă, Willarsky nu-i dezvălui decât că fraţi mai vrednici decât el îi vor pune întrebări şi că Pierre n-are nimic altceva de făcut decât să spună adevărul.

Cupeul intră pe poarta clădirii impozante în care se afla sediul lojii şi, urcând o scară întunecoasă, ei pătrunseră într-un vestibul nu prea spaţios, dar bine luminat, unde îşi scoaseră singuri şubele, neajutaţi de nici un lacheu. Din vestibul trecură într-o altă încăpere. Un om îmbrăcat într-un chip ciudat se arătă în uşă. Willarsky se apropie de el, îi şopti ceva în franţuzeşte, şi se îndreptă spre un dulăpior, în care Pierre observă nişte veşminte cum nu mai văzuse niciodată. Scoţând din dulap o basma, Willarsky i-o trecu peste ochi şi i-o înnodă la ceafă, prinzându-i din greşeală în nod o şuviţă de păr, ceea ce-i pricinui o senzaţie de durere. Îl trase apoi spre sine, îl sărută şi, luându-l de mână, îl duse într-o direcţie necunoscută. Pierre, pe care-l sâcâiau firele de păr prinse în nod, se strâmba de durere şi în acelaşi timp zâmbea, ca şi cum s-ar fi ruşinat de ceva. Uriaş, cu mâinile lăsate în jos, cu figura încreţită de un zâmbet, îl urma pe Willarsky cu paşi nesiguri şi supuşi.

După ce făcu vreo zece paşi cu el, Willarsky se opri.

— Orice ar fi să se întâmple cu dumneata, zise el, trebuie să înduri totul cu bărbăţie, dacă eşti ferm hotărât să intri în frăţia noastră. (Pierre răspunse afirmativ printr-o înclinare a capului.) Când vei auzi o bătaie în uşă, te vei dezlega la ochi, adăugă Willarsky. Îţi urez curaj şi succes. Şi, strângându-i mâna, ieşi.

Rămas singur, Pierre continuă să zâmbească. Ridică o dată, de două ori din umeri şi duse mâna la basma, ca şi cum ar fi vrut să şi-o dezlege, dar se răzgândi şi-şi lăsă iar în jos mâna. Cele cinci minute cât stătu cu ochii legaţi i se părură un ceas. Mâinile îi amorţiseră, picioarele i se muiaseră. I se părea că e obosit de tot. Încerca tot felul de simţăminte necunoscute. Îi era teamă şi de ceea ce urma să i se întâmple, şi îi era încă şi mai teamă să nu lase să i se ghicească teama. Era curios să ştie ce mai avea de făcut şi ce va mai afla; dar, mai presus de orice, era bucuros că venise clipa în care, în sfârşit, avea să păşească pe drumul acela al reînnoirii şi al unei vieţi de virtute şi binefacere, pe care o dorea din ziua întâlnirii cu Osip Alexeevici. În uşă răsunară bătăi puternice. Pierre îşi scoase legătura de la ochi şi privi în jur. În încăpere era întuneric beznă, doar într-un colţ ardea o candelă, pusă în ceva alb. Pierre se apropie şi văzu că lângă candelă, pe masa neagră, se mai afla şi o carte deschisă. Cartea era Evanghelia, iar obiectul alb în care ardea candela era un craniu omenesc, cu orbitele şi găurile dinţilor luminate. După ce citi primele cuvinte ale Evangheliei: „La început era cuvântul, şi cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”, Pierre făcu ocolul mesei şi dădu peste o ladă mare deschisă, plină cu ceva nedesluşit. Era o raclă cu oseminte. Nimic nu-l mai uimea din tot ce vedea. Nădăjduind să intre într-o viaţă cu desăvârşire nouă, cu desăvârşire alta decât cea de până atunci, se aştepta tot la lucruri neobişnuite, chiar mult mai neobişnuite decât acelea pe care le vedea. Craniul, racla, Evanghelia – i se părea că se aşteptase la toate astea, că aşteptase ceva şi mai neobişnuit. Străduindu-se să-şi deştepte în suflet un sentiment de pietate, el se uită în jurul său. „Dumnezeu, moartea, dragostea, frăţia umană”, îşi zise ca pentru sine, legând aceste cuvinte de imagini nelămurite, dar dătătoare de bucurie. O uşă se deschise şi cineva intră.

În lumina slabă, cu care totuşi Pierre izbutise să se obişnuiască, se ivi un om mai mult mărunt decât înalt. Omul se opri o clipă: venea de bună seamă de la lumină; se apropie apoi de masă, păşind cu băgare de seamă, şi-şi puse pe tăblia ei mâinile mici, cu mănuşi de piele.

Omul acesta scund era îmbrăcat cu un şorţ alb de piele, care-i acoperea pieptul şi în parte picioarele; de gât îi atârna un fel de salbă, iar de sub salbă ieşea un jabou alb, ce-i încadra faţa lunguiaţă, luminată de jos în sus.

— De ce-ai venit aici? Întrebă omul, îndreptându-şi privirea spre locul unde era Pierre, pe care îl ghici după mişcări. De ce-ai venit, dumneata, care nu crezi în lumina adevărului şi nici nu vezi lumina, de ce-ai venit aici şi ce doreşti de la noi? Înţelepciune, virtute, învăţătură?

În clipa în care se deschise uşa şi apăru necunoscutul, Pierre încercă sentimentul de teamă şi de evlavie pe care-l simţea în copilărie, la spovedanie: se vedea între patru ochi cu un om cu totul străin, de care nu-l lega nimic în viaţa de toate zilele, şi totuşi atât de apropiat sub raportul frăţiei dintre oameni. Cu respiraţia întretăiată de bătăile repezi ale inimii, Pierre se îndreptă spre ritor (aşa se numea în masonerie fratele care pregăteşte pe cel ce caută să intre în frăţie) şi, apropiindu-se de el, recunoscu pe unul dintre cunoscuţii săi, Smolianinov; dar gândul că omul care intrase era un cunoscut îl supăra; ar fi vrut să vadă în noul-venit doar un frate şi un îndrumător pe căile virtuţii. O bucată de vreme, Pierre nu putu scoate nici o vorbă, aşa că ritorul fu nevoit să-şi repete întrebarea.

— Da, vreau… vreau înnoirea, izbuti Pierre să îngaime.

— Bine, încuviinţă Smolianinov şi numaidecât adăugă: Ai vreo idee de mijloacele prin care sacrul nostru ordin te va putea ajuta să-ţi ajungi scopul?

Spusese asta repede, dar calm.

— Nădăjduiesc… îndrumare… şi ajutor… în vederea înnoirii, rosti anevoie Pierre, al cărui glas tremura, atât de emoţie, cât şi din pricină că nu era obişnuit să formuleze în ruseşte lucruri atât de abstracte.

— Care sunt noţiunile dumitale despre francmasonerie?

— După cât înţeleg eu, francmasoneria este fraternité400 şi egalitatea oamenilor pentru binele omenirii, răspunse el, şi pe măsură ce vorbea, se simţea din ce în ce mai stingherit de faptul că vorbele sale erau nepotrivite cu solemnitatea clipei. După părerea mea…

— Bine, se grăbi să-l încurajeze ritorul, pe deplin satisfăcut pesemne de acest răspuns. Ţi-ai căutat cumva mijloacele pentru atingerea ţelului dumitale în religie?

— Nu, am socotit-o ca inechitabilă şi nu i-am urmat preceptele, mărturisi Pierre cu glas atât de scăzut, încât ritorul nu-l auzi şi-l întrebă ce-a spus. Am fost ateu, răspunse Pierre.

— Dumneata cauţi adevărul în scopul de a-i urma legile în viaţă: prin urmare, cauţi înţelepciunea şi virtutea, nu-i aşa? Îl întrebă ritorul după o clipă de tăcere.

— Da, exact, întări Pierre.

Ritorul îşi drese glasul, îşi încrucişă pe piept mâinile înmănuşate şi începu:

— Trebuie să-ţi dezvălui acum ţelul principal al ordinului nostru – zise el. Dacă ţelul acesta este întru totul corespunzător cu al dumitale, înseamnă că nu va fi fără folos să intri în frăţia noastră. Cea dintâi şi cea mai în semnată ţintă a noastră, piatra de temelie, pe care se sprijină ordinul nostru şi pe care nici o putere omenească nu o poate doborî, este păstrarea şi transmiterea către posteritate a unei taine de seamă… ajunsă până la noi încă din erele preistoriei şi chiar de la cel dintâi om, taină de care depinde, poate, soarta întregului neam omenesc. Cum însă această taină are însuşirea de a nu putea fi nici cunoscută şi nici folositoare nimănui, dacă nu s-a pregătit şi purificat îndelung şi cu stăruinţă pe sine însuşi, e limpede că nu oricine poate nădăjdui să-i afle dezlegarea. De aceea, cel de-al doilea ţel al nostru constă în a-i pregăti, pe cât e cu putinţă, pe membrii ordinului nostru să-şi însănătoşească sufletul, să-şi purifice şi să-şi cultive raţiunea prin mijloacele transmise nouă de către aceia care s-au ostenit să cerceteze taina şi, prin aceasta, a-i face vrednici de a o prelua. Purificându-i şi îndreptându-i pe membrii ordinului nostru, noi ne străduim, în al treilea rând, să îndreptăm totodată întreg neamul omenesc, dându-i pe membrii noştri drept pildă de pietate şi virtute, şi astfel, ne străduim în acelaşi timp să luptăm din răsputeri împotriva răului ce domneşte în lume. Gândeşte-te la asta; mă întorc îndată la dumneata, îi spuse el, ieşind din cameră.

„Să luptăm împotriva răului ce domneşte în lume…” repetă Pierre şi-şi închipui numaidecât activitatea lui pe acest tărâm în viitor. Se gândea la categoria oamenilor din rândul cărora fusese şi el nu mai departe decât cu două săptămâni în urmă şi în gând le adresă cuvinte de povaţă şi de îndrumare, văzându-i, în închipuirea lui, pe aceşti oameni păcătoşi şi nefericiţi, ajutaţi de el cu vorba şi cu fapta. Se vedea smulgând din mâinile asupritorilor victimele. Din cele trei ţeluri pomenite de ritor, ultimul – îndreptarea neamului omenesc – îi stătea cel mai la inimă. Taina aceea atât de importantă, de care amintise ritorul, deşi-i aţâţase întrucâtva curiozitatea, nu i se părea lucrul cel mai de căpetenie; iar cel de-al doilea ţel, purificarea de sine şi îndreptarea fiinţei lăuntrice, nu-l prea preocupa, fiindcă în aceste clipe se simţea cu încântare gata izbăvit de viaţa păcătoasă pe care o dusese şi hotărâse să facă numai binele.

După vreo jumătate de oră, ritorul se întoarse, ca să transmită candidatului cele şapte virtuţi, corespunzând celor şapte trepte ale templului lui Solomon, virtuţi pe care trebuie să le cultive fiecare mason în sufletul lui. Aceste virtuţi erau: 1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) supunerea faţă de gradele superioare ale ordinului, 3) bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăţia, 6) generozitatea şi 7) dragostea de moarte.

— În ce priveşte aceasta a şaptea virtute, stărui ritorul, dă-ţi osteneala să ajungi, prin repetate meditaţii asupra morţii, să nu mai vezi în ea un duşman îngrozitor, ci un prieten… care-ţi izbăveşte de suferinţele acestei vieţi sufletul ce tinde spre virtute, pentru a-l conduce la loc de răsplată şi de împăcare.

„Da, aşa trebuie să fie, îşi zise Pierre când, după cuvintele acestea, ritorul plecă din nou, lăsându-l să mediteze în singurătate. Aşa trebuie să fie, dar eu sunt prea slab şi-mi iubesc încă viaţa, al cărei rost abia acum începe sa mi se dezvăluie.” Dar celelalte cinci virtuţi pe care, numărându-le pe degete, şi le aminti una câte una, Pierre le simţea în sufletul său; şi bărbăţia, şi generozitatea, şi bunele moravuri, şi iubirea de oameni şi mai ales supunerea, care i se prezenta chiar ca o adevărată fericire şi nu ca o virtute. (Cu dragă inimă se lepăda acum de liberul arbitru şi era fericit să-şi supună voinţa aceluia sau acelora care cunosc adevărul cel neîndoielnic.) Uitase însă a şaptea virtute şi nu izbutea cu nici un chip să şi-o amintească.

A treia oară, ritorul se întoarse mai curând şi-l întrebă dacă e tot ferm în intenţiile sale şi dacă e hotărât să se supună la tot ce i s-ar cere.

— Sunt gata la orice, răspunse Pierre.

— Trebuie să-ţi mai împărtăşesc, adăugă ritorul, că ordinul nostru îşi propovăduieşte învăţătura nu numai prin cuvinte, ci şi prin alte mijloace, care pot avea asupra adevăratului căutător al înţelepciunii şi al virtuţii o înrâurire poate mai mare decât orice lămurire prin cuvânt. Acest templu, cu tot ce vezi în el, trebuie să vorbească inimii dumitale, dacă e sinceră, mai mult decât cuvintele; vei mai vedea poate în decursul acestui ritual al iniţierii dumitale şi alte asemenea feluri de a lămuri înţelesuri ascunse. Ordinul nostru merge pe urmele asociaţiilor din vechime, care-şi dezvăluiau învăţăturile prin hieroglife; hieroglifa, continuă ritorul, este un semn a ceva ce nu poate fi supus simţurilor şi care cuprinde în sine însuşirile proprii unei imagini simbolice.

Pierre ştia foarte bine ce este o hieroglifă, dar nu îndrăznise să spună. Asculta, fără să rostească o vorbă, spusele ritorului, simţind după toate semnele acestea că în curând avea să fie supus la încercări.

— Dacă-ţi menţii hotărârea, va trebui să trec la călăuzirea dumitale spre iniţiere, spuse ritorul, apropiindu-se mai mult de Pierre. Ca semn al generozităţii, îţi cer să-mi predai toate lucrurile dumitale de preţ.

— Dar nu le am la mine, zise Pierre, înţelegând că i se cere să dea tot ce posedă.

— Predă ce ai asupra dumitale: ceas, bani, inele…

Pierre se grăbi să dea portofelul, ceasul şi se căzni mult până să-şi scoată din degetul gros inelul de logodnă. Când punctul acesta din ritual fu îndeplinit, masonul rosti:

— Ca semn al supunerii, îţi cer să te dezbraci.

Pierre îşi scoase fracul, vesta şi gheata din piciorul stâng, după indicaţiile ritorului. Masonul îi desfăcu cămaşa în partea stângă a pieptului şi, aplecându-se, îi suflecă pantalonul stâng, până mai sus de genunchi. Pierre, pripit, vru să-şi scoată şi cealaltă gheată şi să-şi suflece şi pantalonul drept, pentru a-l scuti de osteneală pe acest om aproape necunoscut, dar masonul spuse că nu e nevoie de asta şi-i dădu un papuc de stofă pentru piciorul stâng. Cu un surâs copilăresc de sfială, de îndoială şi de ironie faţă de sine însuşi, surâs care, fără voia lui, i se întipărise pe figură, Pierre stătea în faţa fratelui-ritor cu mâinile lăsate în jos şi cu picioarele depărtate, aşteptând şi alte indicaţii.

— Şi, în sfârşit, ca semn al sincerităţii, îţi cer să-mi destăinuieşti viciul dumitale de căpetenie, mai zise acesta.

— Viciul meu! Am avut atât de multe, zise Pierre.

— Viciul care, mai mult decât celelalte, te-a făcut să şovăi pe drumul virtuţii, preciză masonul.

Pierre se gândi în tăcere.

„Vinul? Lăcomia? Huzurul? Lenea? Violenţa? Ura? Femeile?” îşi cercetă el viciile, cântărindu-le în gând şi neştiind pe care să-l dea drept viciu de căpetenie.

— Femeile, rosti el cu voce înceată, de-abia auzită.

Masonul nu făcu nici o mişcare şi nu spuse o vorbă mult timp după răspunsul acesta. În cele din urmă se apropie de Pierre, luă de pe masă basmaua şi-l legă din nou la ochi.

— Îţi spun pentru cea din urmă oară; îndreaptă-ţi toată atenţia asupra ta însuţi, înfrânează-ţi simţurile şi caută-ţi fericirea nu în patimi, ci în inima ta. Izvorul fericirii nu este în afara noastră, ci în noi, în lumea lăuntrică…

Pierre se şi simţea inundat de izvorul înviorător al fericirii, care-i umplea sufletul de o duioasă bucurie.

IV.

NU TRECU MULT ŞI ÎN întunericul camerei de chibzuinţă mai intră la Pierre o persoană, nu ritorul, ci Willarsky, pe care el îl recunoscu după voce. La noile lui întrebări asupra hotărârii lui Pierre, acesta îi răspunse:

— Da, da, consimt, şi, cu un zâmbet luminos ca de copil, cu paşi inegali şi sfioşi, înaintă cu un picior încălţat şi celălalt desculţ, condus de sabia lui Willarsky, pe care acesta i-o ţinea întinsă spre pieptul gras şi dezgolit.

Din camera de chibzuinţă îl purtară prin diferite coridoare, întorcându-l când într-o direcţie, când într-alta, până ajunseră în sfârşit dinaintea uşii lojii. Willarsky tuşi. I se răspunse cu bătăi masonice de ciocan şi uşa lojii se deschise. O voce de bas (Pierre tot legat la ochi era) îi puse întrebări: cine este, unde şi când s-a născut etc. După aceea îl conduseră undeva, fără să-l dezlege la ochi, şi tot timpul drumului i se vorbi în chip alegoric de obstacolele ce avea de întâmpinat în călătoria sa, de sfinţenia legăturilor prieteniei, de Marele Arhitect al universului, cel dinainte de toţi vecii, de bărbăţia cu care se cuvenea să ia asupră-şi greutăţile şi primejdiile muncii ce avea de îndeplinit. Cât timp fu purtat aşa, Pierre reţinu că era numit când cel ce caută, când cel ce suferă, când cel care cere, şi că din vreme-n vreme se mai auzeau şi lovituri de ciocan şi zăngănit de săbii. În clipa când ajunse în faţa unui anume obiect, îşi dădu seama că se iscase un freamăt şi oarecare învălmăşeală printre călăuzele lui. Auzi cum discutau în şoaptă între ei cei care-l înconjurau şi cum unul stăruia să fie condus pe un anumit covor. Cineva îi luă după asta mâna dreaptă, i-o puse pe un obiect, iar pe cea stângă îi porunciră să şi-o ţină în echer pe sânul stâng şi să repete, după cineva care i-o citea, formula jurământului de credinţă faţă de legile ordinului. Apoi lumânările fură stinse şi cineva aprinse puţin spirt, cum simţi Pierre după miros. I se spuse că va vedea acum lumina cea mică. Îi dezlegară ochii şi, la lumina palidă a flăcării spirtului, Pierre văzu ca prin vis câţiva oameni cu şorţuri la fel ca acela al ritorului, stând drept în faţă şi ţinându-şi săbiile îndreptate spre pieptul lui. Între ei, ţineau un om a cărui cămaşă albă era pătată de sânge. Văzând asta, Pierre se repezi cu pieptul deschis înspre săbii, dornic să le înfrunte cu trupul lui. Dar săbiile se feriră din calea sa, şi în aceeaşi clipă, fu legat iar la ochi.

— Acum ai văzut lumina cea mică, rosti o voce.

După asta, aprinzându-se din nou lumânările, i se spuse că va avea parte de lumina deplină; şi din nou îi scoaseră legătura de pe ochi. Mai bine de zece voci spuseră deodată: sic transit gloria mundi.

Pierre începu să-şi vină treptat în fire şi să cerceteze din ochi încăperea în care se găsea şi persoanele care se aflau înăuntru. În jurul unei mese lungi, îmbrăcată în negru, şedeau doisprezece oameni, în aceleaşi veşminte ca şi cei pe care-i văzuse până atunci. Pe câţiva îi cunoştea din societatea petersburgheză. Locul prezidenţial îl ocupa un tânăr necunoscut, pe pieptul căruia era o cruce de formă ciudată. La dreapta lui şedea abatele italian, pe care Pierre îl văzuse cu doi ani în urmă la serata Annei Pavlovna. Mai erau acolo un foarte important demnitar şi un elveţian, fost preceptor în casa Kuraghin. Toţi tăceau şi ascultau solemn cuvintele venerabilului lojii, care ţinea în mână un ciocan. Sus, pe zid, era înfăţişată steaua înflăcărată; de o parte a mesei, spre încăpere, era întins un mic covor, cu diferite imagini, iar de cealaltă parte a mesei, spre perete, era un fel de altar, pe care se vedeau o Evanghelie şi un craniu. Jur împrejurul mesei ardeau şapte sfeşnice mari, de felul celor bisericeşti. Doi dintre fraţi îl conduseră pe Pierre către altar, îl aşezară cu călcâiele în unghi drept şi-i ordonară apoi să se prosterneze, în semn de închinare a fiinţei sale la porţile templului.

— Ar trebui să i se dea mai întâi mistria, spuse şoptit unul dintre fraţi.

— Ah, nu-i nevoie, iartă-mă, răspunse altul.

Pierre, puţin zăpăcit, îşi plimbă o clipă în jurul lui privirea tulbure de miop şi nu se înclină, cuprins deodată de o îndoială: „Unde mă aflu? Ce m-am apucat să fac? Nu cumva îşi râd de mine oamenii aceştia? N-are să-mi fie ruşine când mi-oi aminti de toate acestea?” Dar îndoiala asta nu ţinu decât o clipă. Uitându-se la chipurile grave ale celor dimprejur şi gândindu-se la toate prin câte trecuse, Pierre înţelese că nu mai e cu putinţă să se oprească la jumătatea drumului. Se îngrozi de îndoielile ce-l cuprinseseră şi, căutând să-şi trezească din nou în suflet sentimentul de pietate de mai înainte, se prosternă la porţile templului şi, într-adevăr, sentimentul evlaviei puse şi mai puternic stăpânire pe el. După ce zăcu o vreme cu faţa în jos, i se ordonă să se ridice şi-i puseră un şorţ alb de piele la fel cu şorţurile celorlalţi, îi dădură o mistrie şi trei perechi de mănuşi, iar marele maestru de ceremonii începu să-i vorbească. Îi spuse să-şi dea silinţa să nu întineze prin nimic albeaţa imaculată a şorţului, care întruchipează tăria şi nevinovăţia; în ceea ce priveşte mistria cu pricina, ea avea să-i servească pentru a-şi curăţi inima de patimi şi pentru a netezi cu blândeţe inima aproapelui. Despre prima pereche de mănuşi bărbăteşti îi spuse că trebuie să le păstreze, cu toate că, nu-i e încă dat să le cunoască rostul; a doua pereche de mănuşi, tot bărbăteşti, trebuie să le poarte în timpul adunărilor; în sfârşit, cât priveşte a treia pereche, cele de femeie, marele maestru îi spuse:

— Iubite frate şi aceste mănuşi femeieşti îţi sunt hărăzite. Le vei da acelei femei, pe care o vei stima mai mult decât pe toate celelalte. Prin acest dar vei convinge de neprihănirea inimii tale pe aceea pe care ţi-o vei alege de vrednică cioplitoare a pietrei brute. După o tăcere de câteva clipe, adăugă: Dar bagă de seamă, iubite frate, ca aceste mănuşi să nu împodobească mâini întinate.

Lui Pierre i se păru că venerabilul se tulburase când marele maestru rostise aceste din urmă cuvinte. Se tulbură şi el însuşi şi mai tare; roşind până la lacrimi, aşa cum roşesc de obicei copiii, privi neliniştit împrejur şi o tăcere apăsătoare se aşternu.

O întrerupse unul dintre fraţii care, conducându-l pe Pierre lângă covor, începu să-i citească dintr-un caiet explicaţia tuturor figurilor de pe el: soarele, luna, ciocanul, firul cu plumb, mistria, piatra brută şi piatra cubică, coloanele, cele trei ferestre, şi altele. Apoi i se indică locul rezervat lui, i se arătară semnele de recunoaştere ale lojii, i se dădu cuvântul de ordine care se spune la intrare şi, în sfârşit, i se îngădui să stea jos. Marele maestru începu să citească statutul. Era foarte lung, şi Pierre, tulburat de bucuria şi sfiala iniţierii, nu fu în stare să urmărească nimic din ceea ce i se citea şi nu ascultă decât ultimele cuvinte ale statutului, pe care şi le putu aminti mai târziu.

„În templele noastre, citea marele maestru, noi nu cunoaştem alte ranguri decât acelea ce despart virtuţile de viciu. Fereşte-te să faci vreo deosebire, care ne-ar putea ştirbi egalitatea. Sări în ajutorul fratelui, oricine ar fi să fie, povăţuieşte pe cel rătăcit, ridică pe cel căzut şi nu nutri niciodată faţă de un frate ură sau duşmănie. Fii prietenos şi binevoitor, trezeşte în inimile tuturora flacăra virtuţii. Împarte-ţi fericirea cu aproapele, iar pizma să nu-ţi tulbure niciodată această bucurie curată.

Iartă duşmanului tău şi nu te răzbuna decât făcându-i bine. Împlinind în felul acesta legea supremă, îţi vei regăsi calea trecutei tale măreţii, pierdute din vechime”, încheie marele maestru şi, ridicându-se, îl îmbrăţişa pe Pierre şi-l sărută.

Pierre, cu lacrimi de bucurie în ochi, se uita în jurul lui şi nu ştia ce să răspundă la felicitările şi la reînnoirea cunoştinţei cu cei care-l înconjurau. Nu mai ştia pe cine cunoscuse şi pe cine nu. Dar în toţi oamenii aceştia el vedea doar nişte fraţi, cu care ardea de nerăbdare să pornească la lucru.

Marele maestru bătu cu ciocanul; se aşezară cu toţii la locurile lor, şi un frate citi un îndemn la smerenie.

După asta, marele maestru dispuse să se împlinească ultimul ritual, şi înaltul demnitar, care purta denumirea de paznic al trunchiului de caritate, trecu pe la fiecare dintre fraţi. Pierre ar fi voit să subscrie la trunchiul de caritate toţi banii pe care îi avea la el, dar, de teamă să nu se creadă că o face din trufie, subscrise o sumă la fel cu ceilalţi.

Şedinţa luase sfârşit. Ajuns acasă, lui Pierre i se păru că se întorcea dintr-o călătorie lungă, care durase zeci de ani, în timpul căreia se preschimbase cu totul, uitându-şi vechile obiceiuri de viaţă şi vechile preocupări.

V.

A DOUA ZI DUPĂ PRIMIREA sa în lojă, Pierre, singur acasă, citea o carte şi se străduia să pătrundă înţelesul unui pătrat, ale cărui laturi simbolizau una pe Dumnezeu, alta lumea psihică, a treia lumea fizică, iar a patra lumea psiho-fizico-divină. Din când în când îşi ridica ochii de pe carte şi de pe pătrat şi închipuirea lui făurea un plan de viaţă nouă. În ajun, la lojă, i se spusese că împăratului îi ajunsese la ureche un zvon despre afacerea cu duelul şi că ar fi mai cuminte din partea lui să se ţină departe de Petersburg o vreme. Pierre plănuia să plece la moşiile lui din sud, să-şi vadă acolo de ţăranii săi. Se gândea cu bucurie la această viaţă nouă când, pe neaşteptate, se pomeni că intră în cameră prinţul Vasili.

— Dragul meu, ce te-ai apucat să faci la Moscova? De ce te-ai certat cu Liolia, mon cher? Ai fost indus în eroare, îi spuse prinţul Vasili, de cum păşi pragul. Sunt la curent cu tot ce te pot încredinţa că Hélene e nevinovată faţă de tine ca Christos faţă de iudei.

Pierre voi să răspundă, dar prinţul Vasili îl întrerupse.

— Şi de ce nu mi te-ai adresat de-a dreptul mie, ca unui prieten? Ştiu tot, te înţeleg, zise el. Te-ai purtat aşa cum se poartă un om care ţine la onoarea lui; te-ai cam pripit, poate, dar să trecem peste asta. Nu uita, însă, în ce situaţie o pui pe Hélene şi pe mine faţă de o lume-ntreagă, şi faţă de curte chiar, spuse el, coborând vocea. Ea la Moscova, tu aici! Nu uita, dragul meu, adăugă el, apucându-i mâna şi trăgându-i-o în jos, nu poate fi la mijloc decât o neînţelegere; cred că-ţi dai singur seama de asta. Hai, scrie-i chiar acum, cu mine, o scrisoare; ea va veni numaidecât aici şi totul se va lămuri; altminteri, ţi-o spun limpede, dragul meu, s-ar putea foarte uşor să ai neplăceri!

Prinţul Vasili se uită cu înţeles la Pierre.

— Mi s-a spus din sursă vrednică de încredere că împărăteasa mamă se interesează în chipul cel mai viu de toată această afacere. Ştii că e foarte binevoitoare faţă de Hélene.

Pierre era pe cale să spună şi el ceva, dar, pe de o parte, prinţul Vasili nu-i dădea răgaz, pe de altă parte îi venea greu să-i răspundă socrului său pe tonul categoric de refuz şi de frondă, la care era hotărât în primul moment. În afară de aceasta îi stăruiau în minte cuvintele din statutul masonic: „Fii prietenos şi binevoitor”. Se încrunta, roşea, se ridica şi se lăsa din nou pe scaun, căznindu-se să se hotărască a face lucrul cel mai greu din viaţa lui şi care-l costa totdeauna mari sforţări: să spună cuiva în faţă lucruri neplăcute şi, în special, să-i spună acelui om, oricine ar fi el, altceva decât ceea ce aştepta acesta de la dânsul. Era atât de deprins să se supună tonului de sfidătoare încredere în sine al prinţului Vasili, încât simţea că nici de această dată nu va avea tăria să i se împotrivească; dar mai simţea că de ceea ce avea să spună în clipa asta atârna toată soarta lui viitoare: va continua să meargă pe drumul cel vechi, bătut până atunci, sau va apuca altă cale, aceea pe care i-o înfăţişaseră atât de atrăgător masonii şi prin care era pe deplin încredinţat că va renaşte la o viaţă nouă.

— Hai, dragul meu, rosti cu ton glumeţ prinţul Vasili, spune-mi „da” şi o să-i scriu eu; pe urmă vom tăia viţelul cel mai gras.

Dar n-apucă prinţul Vasili să-şi sfârşească gluma, că Pierre, cu o expresie de furie pe faţă, care-l făcea să semene cu tatăl său, rosti aproape şoptit, fără să se uite în ochii celui cu care vorbea:

— Prinţe, nu v-am chemat; plecaţi, vă rog, de aici, plecaţi! Se repezi şi-i deschise uşa. Plecaţi! Repetă el, fără să-şi creadă singur urechilor, bucuros de zăpăceala şi teama ce se întipăriseră pe faţa prinţului Vasili.

— Ce-i cu tine? Eşti bolnav?

— Plecaţi! Mai repetă o dată Pierre şi glasul îi tremură.

Prinţul Vasili n-avu încotro şi trebui să plece fără altă explicaţie.

După o săptămână, Pierre, luându-şi rămas-bun de la noii săi prieteni masoni, cărora le lăsă sume mari de bani pentru trunchiul de caritate, plecă la moşiile lui. Noii săi fraţi îi dădură pentru Kiev şi Odesa scrisori către masonii de acolo şi-i făgăduiră să-i scrie şi să-l îndrume prin scris pe noua lui cale.

VI.

AFACEREA PIERRE-DOLOHOV fu muşamalizată şi, cu toată severitatea ţarului faţă de dueluri, nu avu de suferit niciunul dintre cei doi adversari şi nici martorii lor. Dar istoria cu duelul, confirmată prin despărţirea lui Pierre de soţie, se răspândi în societate. Pierre, care fusese privit cu indulgenţă şi binevoitoare îngăduinţă când nu era decât un fiu nelegitim, pe care-l linguşeau şi-l proslăveau toţi când devenise cea mai strălucită „partidă” din întreg imperiul rus, scăzuse foarte mult în ochii societăţii când, după căsătoria sa, fetele de măritat şi mamele lor nu mai aveau ce aştepta de la el, cu atât mai mult, cu cât el nu se pricepea şi nici nu ţinea să-şi câştige bunăvoinţa societăţii. Acum toţi îl socoteau singurul vinovat de ceea ce se întâmplase şi-l vorbeau de rău ca pe un om nebun de gelozie, stăpânit de aceleaşi accese de furie sângeroasă ca şi tatăl său. Şi când, după plecarea lui Pierre, Hélene se înapoie la Petersburg, toţi cunoscuţii o primiră nu numai cu toată dragostea, ci şi cu o consideraţie plină de respect pentru nefericirea ei. Ori de câte ori venea vorba de bărbatul ei, Hélene îşi lua un aer demn, pe care ea, cu tactul ce o caracteriza, şi-l însuşise, cu toate că nu-i pătrundea înţelesul. Acest aer demn ţinea să exprime hotărârea ei de a suporta, fără a se plânge, nefericirea ce o lovise şi să arate că bărbatul ei nu era decât crucea pe care i-o sortise Dumnezeu s-o poarte. Prinţul Vasili îşi arăta mai deschis părerea. Când aducea vorba cineva de Pierre, ridica din umeri şi, arătând cu mâna la frunte, spunea:

— Un cerveau félé, je le disais toujours401.

— Am susţinut cea dintâi, zicea Anna Pavlovna, am spus-o numaidecât, de atunci şi înaintea tuturor (ţinea mult la această întâietate), că Pierre e un tânăr fără minte, pervertit de ideile deşănţate ale veacului. Am spus-o încă de atunci când, abia sosit din străinătate, îi cucerise pe toţi; vă amintiţi, desigur, de seara aceea când făcea pe Marat la mine în casă? Iată unde a ajuns! Eu de pe atunci am fost împotriva căsătoriei acesteia şi am prorocit tot ce avea să se întâmple…

Anna Pavlovna continua, după obiceiul de altădată, să dea în zilele ei libere seratele acelea, pe care numai ea avea darul să le organizeze ca şi înainte, serate la care lua parte „la creme de la veritable bonne société, la fine fleur de l'essence intellectuelle de la société de Petersbourg”402, cum se exprima ea însăşi. În afară de precizia măiastră cu care-şi alegea invitaţii, seratele Annei Pavlovna se mai distingeau şi prin grija ce o avea de fiecare dată de a prezenta invitaţilor ei câte o figură nouă, interesantă şi, în afară de asta, prin faptul că nicăieri ca la aceste serate nu se înregistra mai clar şi mai hotărât temperatura politică la care se ridica starea de spirit a legitimiştilor de la curtea din Petersburg.

Spre sfârşitul anului 1806, când ajunseseră la Petersburg tristele veşti despre nimicirea armatelor prusace la Jena şi Auerstadt de către Napoleon şi despre capitularea celor mai multe dintre cetăţile germane, când trupele ruseşti intraseră în Prusia şi începuse cel de-al doilea război cu Napoleon, Anna Pavlovna organiză din nou la ea acasă o serată. „La creme de la veritable bonne société”403 erau în acea seară încântătoarea şi nefericita Hélene, părăsită de bărbatul ei, Mortemart şi încântătorul prinţ Ippolit, abia sosit de la Viena, precum şi doi diplomaţi, mătuşica, şi un tânăr care fusese prezentat în salon sub simpla denumire de un homme de beaucoup de mérite404, o domnişoară de onoare de curând numită, împreună cu mama ei, şi alte câteva persoane mai puţin importante.

Persoana pe care Anna Pavlovna o servea în seara aceea drept trufanda musafirilor ei era Boris Drubeţkoi, care tocmai venise în calitate de curier de la armatele din Prusia şi era aghiotantul unui personagiu foarte sus-pus.

Termometrul politic arăta societăţii aflate la această serată următoarele: oricât s-ar strădui suveranii şi comandanţii de armate din Europa să-l încurajeze pe Bonaparte, pentru ca să-mi creeze mie, şi în general nouă, neplăceri şi supărări, părerea noastră asupra lui Bonaparte nu se va schimba. Nu vom înceta să arătăm pe faţă felul nostru de a vedea lucrurile şi vom spune regelui Prusiei şi celorlalţi: „Cu atât mai rău pentru voi. Tu l'as voulu, Georges Dandin405. Asta-i tot ce vă putem spune”. Iată ce arăta termometrul politic la serata Annei Pavlovna. Când Boris, care trebuia servit musafirilor, îşi făcu intrarea în salon, aproape toţi invitaţii erau adunaţi şi discuţia, sub îndrumarea Annei Pavlovna, ajunsese la relaţiile diplomatice cu Austria şi la speranţele ce se puteau pune într-o asemenea alianţă.

Boris, maturizat, proaspăt şi rumen, îmbrăcat într-o elegantă uniformă de aghiotant, intră cu dezinvoltură în salon şi fu condus, aşa cum se cuvenea, s-o salute întâi pe mătuşica, apoi adus la loc în cercul celorlalţi invitaţi.

Anna Pavlovna îi întinse mâna ei uscăţivă ca să i-o sărute şi-i prezentă apoi persoanele pe care nu le cunoştea, caracterizându-i-le pe fiecare în şoaptă.

— Le prince Hyppolite Kouraguine – charmant jeune homme. M-r. Kroug, chargé d'affaires de Copenhague – un esprit profond, apoi pur şi simplu: M-r. Shittoff, un homme de beaucoup de mérite406 – pentru cel cunoscut numai sub această formulă.

Boris izbutise, datorită grijii Annei Mihailovna, propriilor sale gusturi şi caracterului său tenace, să-şi creeze o poziţie cât se poate de avantajoasă în această perioadă a serviciului său. Era aghiotantul unei persoane foarte sus-puse, avea o foarte importantă misiune în Prusia, de unde tocmai sosea în calitate de curier. Îşi însuşise pe deplin disciplina, neprevăzută de regulamente, care îi plăcuse atunci la Olmütz, după care un sublocotenent poate avea o situaţie incomparabil superioară unui general, şi după care, pentru a face carieră, nu se cereau eforturi, muncă, acte de vitejie sau de străduinţă, ci numai arta de a şti să câştigi favoarea acelora care împart recompensele. Şi adesea se mira el însuşi de succesele sale rapide şi de faptul că alţii nu puteau înţelege acest lucru. Ca urmare a acestei descoperiri, întregul său fel de viaţă, toate legăturile cu cunoscuţii de până atunci, toate planurile lui de viitor se schimbară cu desăvârşire. Nu era defel bogat, dar îşi cheltuia ultimii bani ca să se îmbrace mai bine decât toţi ceilalţi; s-ar fi lipsit mai curând de orice plăceri decât să-şi permită să se urce într-o trăsură urâtă, sau să se arate într-o uniformă învechită pe străzile Petersburgului. Nu intra în legături şi nu-şi căuta cunoştinţe decât printre persoanele mai sus-puse decât el, şi care-i puteau fi deci de folos. Îi plăcea Petersburgul şi dispreţuia Moscova. Amintirea casei contelui Rostov şi a dragostei lui copilăreşti pentru Nataşa îi era neplăcută şi, de la plecarea lui în armată, nu mai dăduse o dată măcar pe la Rostovi. În salonul Annei Pavlovna, a cărui frecventare echivala în mintea lui cu o importantă avansare în grad, îşi înţelese numaidecât rolul şi-i lăsă Annei Pavlovna grija de a se folosi pe deplin de ceea ce-i părea ei vrednic de interes în persoana lui, mărginindu-se să observe cu atenţie fiecare figură nouă şi să cântărească foloasele ce le-ar putea trage şi posibilităţile de a se apropia de fiecare. Se aşeză la locul ce i se indică, lângă frumoasa Hélene, şi urmări conversaţia celorlalţi.

— Vienne trouve les bases du traité proposé tellement hors d'atteinte, qu'on ne saurait y parvenir meme par une continuité de succes les plus brillants, et elle met en doute les moyens qui pourraient nous les procurer.” C'est la phrase authentique du cabinet de Vienne407, spuse însărcinatul cu afaceri danez.

— C'est le doute qui est flatteur! Obiectă cu un zâmbet fin l'homme a l'esprit profond408.

— Il faut distinguer entre le cabinet de Vienne et l'Empereur d'Austriche, interveni Mortemart. L'Empereur d'Autriche n'a jamais pu penser a une chose pareille, ce n'est que le cabinet qui le dit409.

— Eh, mon cher vicomte, observă Anna Pavlovna, l'Urope (nu se ştia de ce ea pronunţa l'Urope, ca o subtilitate deosebită a limbii franceze, pe care şi-o putea, în sfârşit, permite atunci când vorbea cu un francez), l'Urope ne sera jamais notre alliée sincere.410

După asta, pentru a-i da lui Boris prilej să intervină în discuţie, Anna, Pavlovna aduse vorba de vitejia şi tăria de caracter a regelui Prusiei.

Boris, aşteptând momentul să-şi spună şi el părerea, asculta cu atenţie ce spunea fiecare, dar, totodată, îşi aruncă în câteva rânduri ochii spre frumoasa lui vecină, Hélene, care, zâmbitoare, îşi încrucişă de mai multe ori privirile cu ale frumosului şi tânărului aghiotant.

În chipul cel mai firesc, cum se discuta poziţia Prusiei, Anna Pavlovna îl rugă pe Boris să istorisească peripeţiile călătoriei sale la Glogau şi starea în care găsise el armata prusacă. Boris povesti pe îndelete, într-o franceză curată şi curgătoare, câteva episoade deosebit de interesante cu privire la armată şi la curte, străduindu-se cu multă grijă, tot timpul cât povesti, să lase deoparte orice părere personală asupra faptelor înfăţişate. Un timp, Boris izbutise să fixeze atenţia întregii societăţi, şi Anna Pavlovna simţea că trufandaua pe care le-o oferise în seara aceea invitaţilor săi fusese pe placul tuturor. Dintre toţi, Hélene arăta cel mai viu interes pentru cele povestite de Boris. De câteva ori îi ceru amănunte în legătură cu călătoria lui şi părea că e foarte curioasă să se edifice asupra armatei prusiene. Cum încheie Boris, ea îi şi adresă cuvântul, cu obişnuitul zâmbet pe buze:

— Il faut absolument que vous veniez me voir411, îi spuse ea pe un ton care dădea a înţelege că, din anumite motive care lui nu-i puteau fi cunoscute, vizita aceasta era absolut necesară. Mardi entre les 8 et 9 heures. Vous me ferez grand plaisir.412

Boris făgădui să răspundă invitaţiei şi era pe cale să înceapă o conversaţie numai cu Hélene, când Anna Pavlovna îl chemă, sub pretext că mătuşica vrea să-i asculte povestirea.

— Îl cunoşti, cred, pe bărbatul ei? Întrebă Anna Pavlovna, închizând ochii şi arătând spre Hélene cu un gest de compătimire. Ah, e o femeie atât de nefericită şi atât de încântătoare! Să nu-i pomeneşti de el, te rog, să nu-i pomeneşti. Suferă mult, mult de tot!