XXI.

ÎN PIAŢA SPRE CARE SE îndrepta împăratul, stăteau faţă-n faţă, pe dreapta un batalion din regimentul Preobrajenski, pe stânga un batalion din garda franceză, cu căciuli de blană de urs.

Şi, în vreme ce împăratul se apropia de unul dintre flancurile batalioanelor, care luaseră poziţia pentru onor, spre flancul opus venea în galop un alt grup de călăreţi, în fruntea cărora Rostov recunoscu pe Napoleon. Nu putea fi confundat cu altcineva. Venea în galop, cu pălăria lui mică, cu o tunică albastră peste o veste albă şi cu lenta sfântului Andrei pe umăr, călare pe un cal arab sur, de rasă pură, cu şabrac de culoarea zmeurei, cusut cu fir de aur. Ajungând în faţa lui Alexandru, îşi ridică în aer pălăria, şi la gestul acesta, ochiul de cavalerist al lui Rostov nu se putu opri să nu observe că ţinuta lui Napoleon pe cal nu era nici frumoasă şi nici prea sigură. Batalioanele strigară: „Ura!” şi „Vive l'Empereur!”450 Napoleon îi spuse ceva lui Alexandru. Cei doi împăraţi descălecară şi-şi strânseră unul altuia mâna. Pe chipul lui Napoleon se zugrăvise un zâmbet antipatic şi prefăcut. Alexandru îi spunea ceva cu o expresie prietenoasă.

Deşi o grămadă de jandarmi francezi călări căutau să îndepărteze mulţimea, Rostov nu-şi lua ochii de la Alexandru şi Bonaparte şi le urmărea fiecare mişcare. Îl surprinse ca un lucru cu totul neaşteptat faptul că Alexandru se comporta ca de la egal la egal cu Bonaparte şi că Bonaparte avea un fel de a se purta foarte degajat, ca şi cum apropierea de suveran ar fi fost pentru el un lucru cât poate de natural şi obişnuit, şi i se adresa, ca unui egal, ţarului Rusiei.

Alexandru şi Napoleon se îndreptară cu suita lor numeroasă, care se lungea ca o coadă, spre flancul drept al batalionului Preobrajenski, drept în faţa mulţimii, care se pomeni pe neaşteptate atât de aproape de ei, încât lui Rostov, aflat în primele rânduri, îi fu teamă să nu-l recunoască cineva.

— Sire, je vous demande la permission de donner La Légion d'Honneur au plus brave de vos soldats451, rosti aspru şi precis un glas, apăsând pe fiecare sunet.

Vorbise mărunţelul Bonaparte, privind de jos în sus spre Alexandru. Ţarul, care asculta cu atenţie ceea ce i se spunea, înclină capul, zâmbind plăcut.

— A celui qui s'est le plus vaillamment conduit dans cette derniere guerre452, adăugă Napoleon, accentuând fiecare silabă şi privind, cu o linişte şi o siguranţă de sine ce-l revolta pe Rostov, rândurile soldaţilor ruşi, rămaşi în poziţie de drepţi, cu arma pentru onor şi cu ochii aţintiţi spre împăratul lor.

— Votre majesté me permettra-t-elle de demander l'avis du colonel453, răspunse Alexandru şi făcu grăbit câţiva paşi spre prinţul Kozlovski, comandantul batalionului.

Între timp Bonaparte vroi să-şi scoată mănuşa de pe mâna lui mică şi albă, dar, rupându-şi-o, o aruncă. Un aghiotant, care-i călca aproape pe urmele paşilor, se repezi şi i-o ridică.

— Cui să-i dăm decoraţia? Întrebă împăratul, cu glas scăzut, în ruseşte, pe Kozlovski.

— Cui veţi ordona, majestate.

Împăratul se încruntă nemulţumit şi, rotindu-şi ochii împrejur, zise:

— Trebuie totuşi să-i dau un răspuns.

Kozlovski, cu un aer hotărât, aruncă o privire printre rânduri, şi privirea lui îl întâlni şi pe Rostov.

„Nu cumva, pe mine?” îşi zise Rostov.

— Lazarev! Ordonă colonelul, încruntându-se; şi Lazarev, primul din flanc după înălţime, ieşi ager în faţa frontului.

— Unde te duci? Stai pe loc! Îi şoptiră câteva glasuri lui Lazarev, care nu ştia încotro să apuce. Soldatul se opri, trase speriat cu coada ochiului la colonel şi se schimbă la faţă, aşa cum se întâmplă de obicei cu soldaţii scoşi în faţa frontului.

Napoleon întoarse uşor capul îndărăt şi-şi întinse peste umăr mâna mică şi grasă în semn că dorea să apuce ceva. Persoanele din suită, ghicind în aceeaşi clipă ce doreşte, începură să se frământe şi să şoptească între ele, şi-şi trecură ceva din mână în mână, în vreme ce un paj, acelaşi pe care Rostov îl văzuse în ajun la Boris, dădu fuga în faţă şi, aplecându-se respectuos asupra mâinii întinse, fără să o lase să aştepte nici o clipă, depuse în ea o decoraţie cu panglică roşie. Napoleon o apucă, fără să se uite la ea, cu două degete. Decoraţia licări între ele. Apropiindu-se apoi de Lazarev, care cu ochii holbaţi nu se uita decât spre ţar, Napoleon îşi întoarse privirea spre Alexandru, ţinând să-i arate prin aceasta că gestul pe care-l făcea acum era adresat aliatului său. Mâna mică şi albă cu decoraţia atinse un nasture de la tunica ostaşului Lazarev. Napoleon părea convins că era de ajuns numai o atingere a mâinii lui pe pieptul acestui soldat, pentru ca acesta să se socotească pe vecie fericit de a fi fost decorat şi distins pentru toţi ceilalţi oameni de pe lume. Napoleon doar cât lipi crucea de haina lui Lazarev şi-şi şi retrase mâna, întorcându-se spre Alexandru, ca şi cum ar fi fost sigur că decoraţia nu se putea să nu rămână lipită de pieptul soldatului. Şi crucea, într-adevăr, rămăsese lipită.

Mâini grijulii de ruşi şi francezi se repeziseră să o prindă în aceeaşi clipă de tunica ostaşului. Lazarev se uită posomorât la omul scund cu mâini albe ce-i făcuse nu ştiu ce la pieptul tunicii şi, stând tot în poziţia pentru onor, se uită apoi din nou drept în ochii lui Alexandru, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă să mai rămână mult aşa, ori îi ordonă să plece, sau, poate, mai are ceva, cine ştie ce, de făcut? Dar nu i se ordonă nimic şi el mai ramase încă multă vreme ţeapăn, în această poziţie.

Cei doi suverani se urcară pe cai şi plecară. Soldaţii regimentului Preobrajenski rupseră rândurile, amestecându-se cu francezii din garda imperială, şi se aşezară la mesele pregătite pentru ei.

Lazarev şedea la locul de cinste; toţi îi îmbrăţişau şi-l felicitau, iar ofiţerii ruşi şi francezi din cele două batalioane îi strângeau mâna. O mulţime de curioşi dintre ofiţeri şi din popor se apropiau de el numai ca să-l vadă. Larma convorbirilor în ruseşte şi franţuzeşte, învălmăşite, umplea, deopotrivă cu hohotele de râs, toată piaţa jur împrejurul meselor. Doi ofiţeri, aprinşi amândoi la faţă, trecură pe lângă Rostov, veseli şi mulţumiţi.

— Ce mai trataţie, măi frate! Numai talere de argint, zise unul. L-ai văzut pe Lazarev?

— L-am văzut.

— Mâine, cică franţujii vor fi oaspeţii husarilor de la Preobraienski.

— Are un noroc Lazarev ăsta! O mie două sute de franci pensie viageră.

— Ian uitaţi-vă câta mai căciula, băieţi! Striga unul de la Preobrajenski, gătindu-se cu căciula înfoiată a unui francez.

— Grozav îţi stă de bine; minunat!

— Cunoşti parola? Întrebă un ofiţer din gardă pe un altul. Alaltăieri a fost Napoléon, France, bravoure454; ieri Alexandre, Russie, grandeur455; o zi dă împăratul nostru parola, altă zi Napoleon. Mâine împăratul va decora cu Ordinul Sfântul Gheorghe pe cel mai viteaz ostaş din garda franceză. N-are încotro! Trebuie să răspundă cu aceeaşi monedă.

Boris şi camaradul său Zylinski erau şi ei printre cei veniţi să vadă ospăţul. La întoarcere, Boris îl zări pe Rostov, care stătea la colţul unei case.

— Noroc, Rostov! Nici n-am mai avut timp să ne vedem, îi spuse el şi nu se putu abţine să nu-l întrebe ce i se întâmplase, atât de ciudat, de posomorât şi de necăjit arăta Rostov.

— Nimic, nimic, răspunse Rostov.

— Mai treci pe la mine?

— Am să trec.

Rostov rămase multă vreme lângă colţul casei, uitându-se de departe la ospăţ. În mintea lui începură să se frământe gânduri chinuitoare, cărora în zadar căuta să le dea de capăt. Îndoieli înfricoşătoare i se trezeau în suflet. Când îi venea în minte Denisov, cu expresia feţei atât de schimbată, cu înfăţişarea de om resemnat, sau întreg spitalul, plin de mutilaţi fără mâini şi fără picioare, cu murdăria lui şi bolile de tot soiul, şi i se părea că simte mirosul de spital şi de cadavru atât de viu, încât se uita de jur împrejur ca să vadă de unde-ar putea veni miasma asta; când îi răsărea în faţa ochilor Bonaparte cel încântat de sine, cu mâna lui albă, Bonaparte care era acum împărat şi care ajunsese să fie iubit şi stimat de către însuşi ţarul Alexandru. La ce, aşadar, atâtea mâini şi picioare amputate, la ce atâţia oameni morţi? Îi răsărea în faţa ochilor când soldatul Lazarev, decoratul, când Denisov cel pedepsit, fără speranţă de a fi iertat. Şi-l năpădiră gânduri pe cât de ciudate, pe atât de înfricoşătoare.

Mirosul îmbietor al mâncărurilor, din care se ospătau soldaţii regimentului Preobrajenski, şi foamea care-i da ghes îl treziră din starea aceasta: simţea nevoia să mănânce ceva înainte de a pleca la drum. Se îndreptă spre un birt pe care îl văzuse de dimineaţă. În birt era atâta lume, şi mai ales ofiţeri veniţi ca şi el în haine civile, încât cu mare greutate putu căpăta ceva de mâncare. Doi ofiţeri din divizia lui se aşezară alături. Fireşte, toţi discutau numai despre pace. Camarazii săi ofiţeri erau, ca de altfel cea mai mare parte a armatei, nemulţumiţi de pacea aceasta încheiată după lupta de la Friedland. Susţineau că, dacă ar mai fi rezistat, Napoleon ar fi putut fi nimicit, fiindcă nu mai avea pesmeţi şi nici muniţii. Nikolai tăcea, mânca şi, mai cu seamă, bea. Bău singur două sticle de vin. Îl chinuia mereu acea frământare interioară căreia nu-i găsise dezlegare. Se temea să se lase în voia gândurilor, dar nici nu putea scăpa de ele. Dar, dintr-o dată, la observaţia unuia dintre ofiţeri că simplul fapt de a te uita la francezi e înjositor, Rostov începu să strige, aprinzându-se din senin, ceea ce-i miră din cale-afară pe ofiţeri.

— Şi cum puteţi dumneavoastră judeca ce ar fi fost mai bine! Se răsti el, şi sângele îi năvăli în obraz. Cum puteţi dumneavoastră judeca faptele suveranului? Ce drept avem noi să le judecăm?! Noi nu putem înţelege nici ce urmăreşte, nici ce face împăratul!

— Dar n-am pomenit o vorba despre împărat, se justifică ofiţerul, care nu-şi putea explica ieşirea asta violentă altfel decât prin faptul că Rostov băuse cam mult.

Dar Rostov nu-i dădu ascultare.

— Noi nu suntem funcţionari de ambasadă, suntem soldaţi şi nimic altceva, urmă el. Dacă ni se ordonă să murim, murim. Dacă ni se dau pedepse, înseamnă că suntem vinovaţi; nu e treaba noastră sa judecăm. Dacă împăratului, suveranul nostru, i se pare nimerit să-l recunoască pe Bonaparte împărat şi să încheie pace cu el, însemnează că aşa trebuie! Altminteri, dacă ne-am apuca să le judecăm şi să le discutăm pe toate, ar însemna să nu ne mai rămână nimic sfânt. Atunci am fi în stare să spunem ca nu există nici Dumnezeu, că nu există nimic, striga Rostov, bătând cu pumnul în masă, cu totul nelalocul său după părerea comesenilor, dar întrutotul consecvent cu mersul gândurilor sale.

— Ceea ce avem noi de făcut este să ne îndeplinim datoria, să luptăm şi nu să discutăm; asta-i tot, încheie el.

— Şi să bem, interveni unul dintre ofiţeri, care n-avea nici un chef de ceartă.

— Da, şi să bem, repetă Nikolai. Ei, tu, ascultă! Mai adă o sticlă! Strigă el.