XIX.

DUPĂ CE SE ÎNAPOIE la regiment şi raportă comandantului care era situaţia în afacerea Denisov, Rostov luă cererea adresată împăratului şi plecă la Tilsit.

La 13 iunie, împăratul Franţei şi împăratul Rusiei se întâlneau la Tilsit. Boris Drubeţkoi se rugase de personajul important pe lângă care era ataşat să-l treacă şi pe el în suita ce urma să ia parte la întâlnirea de la Tilsit.

— Je voudrais voir le grand homme442, spuse el, vorbind de Napoleon, pe care totdeauna îl numise până atunci, ca toţi ceilalţi, Buonaparte.

— Vous parlez de Buonaparte? 443 îl întrebă zâmbind generalul.

Boris se uită întrebător la generalul lui şi înţelese îndată că era un fel glumeţ de a-l pune la încercare.

— Mon prince, je parle de l'Empereur Napoléon444, răspunse el.

Generalul îl bătu pe umăr, zâmbitor.

— Ai să ajungi departe, îi spuse şi-l luă cu dânsul.

Boris fu astfel din rândul celor puţini care se aflară pe malul Niemenului în ziua întrevederii dintre cei doi împăraţi. Văzu bacurile cu cifra imperială şi avu prilejul să-l vadă pe malul opus pe Napoleon trecând în revistă garda franceză; îl văzu şi pe împăratul Alexandru în clipele când aştepta, tăcut şi îngândurat, într-o cârciumă de pe malul Niemenului, sosirea lui Napoleon. Văzu apoi cum cei doi împăraţi se urcară în bărci şi cum Napoleon ajuns primul la bac, se îndreptă cu paşi grăbiţi înspre Alexandru şi-i întinse mâna şi cum se retraseră amândoi în pavilion. De când pătrunsese în sferele cele mai înalte, Boris îşi făcuse obiceiul să observe cu atenţie ceea ce se petrecea în jurul lui şi să-şi facă însemnări. În cursul întrevederii de la Tilsit, el se interesă de numele celor ce-l însoţeau pe Napoleon, de uniformele pe care le purtau, şi ascultă cu interes tot ce spuneau persoanelor cu vază. În momentul intrării celor doi împăraţi în pavilion îşi notă ora şi nu pierdu din vedere să se uite din nou la ceas în clipa când Alexandru părăsi pavilionul. Întrevederea durase o oră şi cincizeci şi trei de minute. Seara chiar îşi notă acest amănunt împreună cu alte fapte care, după părerea lui, aveau o însemnătate istorică. Întrucât suita împăratului era foarte puţin numeroasă, era de mare importanţă pentru un om, care ţinea să avanseze cât mai repede în carieră, să se găsească la Tilsit în zilele întrevederii dintre cei doi împăraţi, şi Boris, fiind printre cei care asistaseră la evenimentul de la Tilsit, îşi dădea seama că din acel moment situaţia i se consolidase pe de-a-ntregul. Nu numai că era cunoscut de toţi, dar era bine văzut şi devenise una dintre figurile obişnuite ale acestui cerc. În două rânduri avusese misiuni la împărat, aşa că împăratul îl cunoştea după înfăţişare, iar toţi cei din jurul lui nu numai că nu-l mai ocoleau ca înainte şi nu-l tratau ca pe un nou-venit, dar, dimpotrivă, s-ar fi mirat chiar dacă nu l-ar mai fi văzut pe acolo.

Boris locuia împreună cu un alt aghiotant, bogatul conte polonez Zylinski, care, ca toţi polonezii crescuţi la Paris, murea după francezi şi n-a fost zi, cât au stat la Tilsit, în care Zylinski şi Boris să nu aibă la masă ofiţeri francezi din gardă şi de la marele cartier general francez.

În seara zilei de 24 iunie, contele Zylinski, colegul de apartament al lui Boris, organizase un dineu pentru câţiva cunoscuţi de-ai lor, dintre francezi. Printre invitaţii la acest dineu se afla un oaspete de seamă, unul dintre aghiotanţii lui Napoleon, câţiva ofiţeri din garda franceză şi un tânăr, dintr-o veche familie de aristocraţi francezi, pajul lui Napoleon. În aceeaşi seară, Rostov, folosindu-se de întuneric ca să nu fie recunoscut, în haine civile, intră în Tilsit şi se îndreptă spre locuinţa lui Boris şi a lui Zylinski.

Rostov, ca de altfel întreaga armată din rândurile căreia venea, era încă departe de a-şi fi impus în sentimentele faţă de Napoleon şi de francezii, deveniţi din vrăjmaşi prieteni, acea schimbare care se petrecuse în conştiinţa celor de la cartierul general şi în conştiinţa lui Boris. În armată, toţi, ca şi înainte, nutreau faţă de Bonaparte şi de francezi aceeaşi ură, îmbinată cu dispreţ şi cu teamă. Nu era mult de când, vorbind cu un ofiţer cazac din grupul lui Platov, Rostov îşi exprimase gândul că dacă Napoleon ar cădea prizonier, ar fi tratat nu ca un suveran, ci ca un răufăcător. Şi nu era mult de când, întâlnindu-se pe şosea cu un colonel francez rănit şi vorbind cu el, Rostov se aprinsese şi-i spusese că nu se putea concepe o pace între un suveran legitim şi criminalul Bonaparte. Din pricina asta, lui Rostov i se păru ciudat să găsească ofiţeri francezi la Boris acasă, cu aceleaşi uniforme pe care se obişnuise să le privească cu alţi ochi din avanposturile înaintate, şi-i fu de ajuns să dea cu ochii de un ofiţer francez ivit în prag, ca să se trezească din nou în el sentimentul acela de necruţătoare duşmănie, care, în faţa inamicului, punea întotdeauna stăpânire pe el. Se opri în prag şi întrebă în ruseşte dacă acolo locuia Drubeţkoi. Boris, auzind o voce străină în antecameră, ieşi să vadă cine e. De îndată ce-l recunoscu pe Rostov, pe faţa lui se aşternu o expresie de plictiseală, care dură o clipă.

— Ah, tu eşti! Sunt foarte, foarte bucuros să te văd, spuse Boris, zâmbind totuşi şi apropiindu-se de el.

Dar Rostov îi observase prima reacţie.

— Sunt inoportun, pe cât s-ar părea, zise el. N-aş fi venit, dar am treabă, adăugă el rece…

— Nu, mă mir numai cum de-ai putut scăpa de la regiment. Dans un moment je suis a vous, 445 răspunse el glasului care-l chema.

— Văd că sunt inoportun, repetă Rostov.

Expresia de neplăcere se ştersese de pe faţa lui Boris; gândindu-se, de bună seamă, cum să iasă din încurcătura şi găsind soluţia, îl luă cu un calm desăvârşit de braţ şi-l conduse într-o odaie alăturată. Ochii lui Boris, care priveau cu linişte şi siguranţă la Rostov, erau ca acoperiţii de un văl, ascunşi ca sub o mască – sub ochelarii albaştrii ai convenţionalismului – pe care o purta deasupra adevăratei lui feţe. Aşa cel puţin i se păru lui Rostov.

— Ah, încetează, te rog. Cum ai putea fi tu inoportun protestă Boris.

Intră apoi cu el în camera în care fusese întinsă masa şi-l prezentă invitaţilor, spunându-i numele şi explicându-le că nu era civil, ci ofiţer de husari, vechi prieten de-al său. Contele Zylinski, le comte N. N., le capitaine Z. Z., sunau prezentările. Rostov se uita posomorât la francezi, îşi călca pe inimă înclinându-se şi nu spunea o vorbă.

Zylinski, se vedea bine, nu era defel bucuros de acest nou musafir rus, care-i strica cercul, şi nu-i adresă nici un cuvânt. Cât despre Boris, s-ar fi zis că nu observă stinghereala provocată de noul-venit şi-şi dădea osteneala să animeze conversaţia cu acelaşi calm plin de graţie şi cu aceeaşi mască de convenţionalism cu care-l întâmpinase pe Rostov. Unul dintre oaspeţii francezi se întoarse cu obişnuita politeţe franceză către Rostov, care tăcea îndârjit, şi-şi exprimă părerea că, desigur, pentru a-l vedea pe împărat venise la Tilsit.

— Nu, am treabă, răspunse scurt Rostov.

Lui Rostov îi pierise tot cheful, de îndată ce băgase de seamă stinghereala de pe faţa lui Boris şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii care nu-s în apele lor, i se părea că toată lumea se uită duşmănos la el şi că-i stânjeneşte pe toţi. Şi într-adevăr, îi stânjenea pe toţi şi era singurul care rămânea deoparte de conversaţia ce fusese reluată. „Ce-o fi căutând şi ăsta aici?” spuneau parcă privirile pe care i le aruncau invitaţii. Se ridică şi se apropie de Boris.

— Totuşi, te stingheresc, îi zise el încet. Vino să-ţi spun ce am de spus şi pe urmă plec.

— Da de unde, nu mă stinghereşti deloc! Răspunse Boris. Dar dacă eşti obosit, hai în odaia mea să te odihneşti.

— Bună idee…

Intrară în odăiţa unde dormea Boris. Pe loc, Rostov, fără să se aşeze şi enervat, ca şi cum Boris s-ar fi făcut vinovat cu ceva faţă de el, începu să-i istorisească povestea cu Denisov, întrebându-l dacă vrea şi dacă poate cumva interveni pentru Denisov pe lângă împărat prin generalul sau şi dac-ar putea să trimită scrisoarea prin acesta. Abia acum, rămânând între patru ochi, Rostov îşi dădu seama pentru prima dată cât de greu îi venea să-şi privească prietenul în faţă. Boris stătea picior peste picior, îşi mângâia cu stânga degetele subţiri de la mâna dreaptă, ascultând ce-i spunea Rostov aşa cum ascultă un general raportul unui subaltern, când uitându-se în lături, când, cu aceeaşi privire distrată, uitându-se drept în ochii lui Rostov. De câte ori îi întâlnea privirea, Rostov se simţea stingherit şi-şi lăsa ochii în jos.

— Am mai auzit despre asemenea afaceri şi ştiu că în cazuri de felul acesta împăratul e foarte sever. Cred că nu trebuie să ajungem până la majestatea-sa. Ar fi mai bine, după mine, să se adreseze direct comandantului de corp… Dar, în general, eu cred…

— Zi mai bine că nu vrei să faci nimic! Îi spuse Rostov, aproape strigând, fără să-l privească în ochi.

Boris zâmbi:

— Dimpotrivă, voi face tot ce pot, numai că eu cred…

În clipa aceea, de dincolo de uşă se auzi vocea lui Zylinski, care-l chema pe Boris.

— Ei, du-te, du-te, du-te, îl îndemnă Rostov şi, refuzând să vină şi el la masă, se plimbă îndelung, rămas singur în odăiţă, de-a lungul şi de-a latul ei, şi ascultă larma veselă a vorbăriei franţuzeşti din camera vecină.

XX.

ROSTOV NIMERISE LA TILSIT în ziua cea mai puţin potrivită pentru o intervenţie în favoarea lui Denisov. Să se prezinte personal la generalul de serviciu, aşa cum era îmbrăcat, în frac, mai ales că venise la Tilsit fără învoirea superiorilor, nu putea, iar Boris, chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut face nimic a doua zi după sosirea lui Rostov, fiindcă la 27 iunie se semnau condiţiile preliminare ale păcii. Cei doi împăraţi se decorară reciproc: Alexandru primi Legiunea de Onoare, iar Napoleon Ordinul Sfântului Andrei clasa I, şi în aceeaşi zi se anunţă banchetul oferit de un batalion din garda franceză unui batalion din regimentul de gardă Preobrajenski. Cei doi suverani urmau să fie de faţă la acest banchet.

Rostov se simţea atât de prost în prezenţa lui Boris, care-l indispunea, încât, după cină, când Boris intră să vadă ce-i cu el, se prefăcu adormit, iar a doua zi dis-de-dimineaţă, făcând tot posibilul ca să evite a-l mai vedea, plecă. În frac şi cu pălărie tare, Nikolai hoinări prin oraş, uitându-se la francezi şi la uniformele lor, cercetând străzile şi clădirile ocupate de suveranul rus şi de cel francez. Într-o piaţă văzu nişte mese şi alte pregătiri în vederea banchetului: iar străzile erau pavoazate cu steaguri ruseşti şi franceze şi cu uriaşele iniţiale A. şi N. La ferestrele caselor erau de asemeni scoase drapele cu iniţiale.

„Boris nu vrea să-mi dea o mână de ajutor, dar nici eu nu vreau să mă mai rog de el. Hotărât lucru, îşi spunea Nikolai, între noi totul s-a sfârşit, dar nu plec de aici până ce nu fac tot ce-mi stă în putinţă pentru Denisov şi, mai cu seamă, până ce nu mă-ncredinţez că scrisoarea va ajunge în mâinile împăratului. Împăratul?! E aici, el!” se gândi Rostov, apropiindu-se iar, fără voie, de casa ocupată de Alexandru.

În faţa casei aşteptau mai mulţi cai înşeuaţi şi se aduna suita, care se pregătea, pesemne, să-l escorteze pe suveran.

„Mă pot aştepta să-l văd din clipă în clipă, îşi spuse Rostov. Numai de-aş putea să-i înmânez scrisoarea şi să-i spun tot… nu m-or aresta cumva fiindcă-s îmbrăcat civil? Nu se poate! El ar înţelege de partea cui e dreptatea. El înţelege tot, ştie tot. Cine poate fi mai drept şi mai mărinimos decât el? Şi chiar dacă m-ar aresta fiindcă mă aflu aici, ce mare nenorocire ar fi? Îşi spuse el, zărind un ofiţer care intra în casa ocupată de împărat. Iată cum se intră. Simplu de tot. Mă duc şi-i înmânez chiar eu împăratului scrisoarea: cu atât mai rău pentru Drubeţkoi, care m-a silit să fac asta.” Şi, cu o hotărâre de care nu s-ar fi crezut niciodată în stare, Rostov, pipăindu-şi buzunarul cu scrisoarea, se îndreptă spre casa ocupată de împărat.

„Nu, de data aceasta nu mai scap prilejul, ca după Austerlitz”, se gândi el, aşteptându-se din clipă în clipă să-l vadă pe împărat şi simţind cum îi năvăleşte sângele în inimă numai la gândul acesta. Voi cădea la picioarele lui şi-l voi ruga. El are să mă ridice, are să mă asculte şi-mi va mai şi mulţumi pentru asta.„ „Sunt fericit de câte ori pot face un bine, şi repararea unei nedreptăţi este cea mai mare fericire!” aşa îşi închipuia Rostov că va suna răspunsul pe care avea să i-l dea împăratul. Şi păşi drept spre intrarea casei, trecând pe lângă un şir de oameni care-l priviră curioşi.

De la intrare, o scară largă ducea de-a dreptul spre etajul de sus: în dreapta, era o uşă închisă. Sub scară era o uşă care dădea în apartamentul de jos.

— Pe cine căutaţi? Fu întrebat.

— Vreau să dau o scrisoare, o cerere către majestatea-sa, răspunse Nikolai cu glas tremurat.

— Cererile, la aghiotantul de serviciu, pe aici, vă rog (şi-i arătă în jos). Dar nu va fi primită.

Auzind tonul acesta nepăsător, Rostov se înspăimântă de ceea ce făcuse; gândul că l-ar putea vedea din clipă în clipă pe împărat era pentru el atât de ispititor şi tocmai, de aceea, atât de înfricoşător, încât fu cât pe-aci să o ia la fugă, dar furierul care-l întâlnise îi deschisese uşa de la camera aghiotantului de serviciu, aşa că Rostov n-avu încotro şi intră.

Un om de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, plin la trup, în botfori şi cu pantaloni albi, cu o cămaşă proaspătă de batist, pe care se vedea că de-abia şi-o pusese, se afla în cameră, şi un lacheu îi prindea la spate bretelele noi, brodate cu mătase, pe care Rostov, nu se ştie de ce, le privi cu luare-aminte. Omul acesta vorbea cu cineva dintr-o cameră vecină.

— Bien faite et la beauté du diable446, spuse el. Dar, văzându-l pe Rostov, se opri şi se încruntă.

— Ce doriţi? O cerere?

— Qu'est ce que c'est? 447 întrebă cineva din altă cameră.

— Encore un petitionnaire448, răspunse omul cu bretelele.

— Spune-i că, poate, mai târziu. Acuma iese, trebuie să plecăm.

— Mai târziu, mai târziu, mâine. Acuma nu se poate…

Rostov se întoarse şi dădu să plece, dar omul cu bretele îl opri.

— Din partea cui? Cine eşti dumneata?

— Din partea maiorului Denisov, răspunse Rostov.

— Dumneata cine eşti? Eşti ofiţer?

— Locotenent, contele Rostov.

— Ce îndrăzneală! Trimite-o pe cale ierarhică. Iar dumneata poţi pleca, pleacă… Şi-şi vârî o mână pe mâneca tunicii pe care i-o întindea valetul.

Rostov se găsi iarăşi în antecameră şi observă că pe scară se aflau o mulţime de ofiţeri şi de generali în mare ţinută, prin faţa cărora era nevoit să treacă.

Îşi blestema îndrăzneala şi tremura la gândul că s-ar putea să dea din clipă în clipă ochi cu împăratul, să fie făcut de ruşine şi trimis la urmă sub stare de arest, chiar în faţa lui; îşi înţelese, în sfârşit, prea bine fapta necugetată şi se căi de ea, lăsându-şi privirile în jos şi căutând să-şi facă drum prin mijlocul strălucitei suite, când se auzi deodată strigat de o voce cunoscută şi simţi că-l opreşte în loc mâna cuiva.

— Ce faci aici, nenişorule, aşa, pus la frac? Îl întrebă vocea groasă de bas.

Era un general de cavalerie, care-şi câştigase în această campanie deosebita favoare a împăratului, fostul comandant de divizie al lui Rostov.

Rostov începu să se justifice speriat, dar, văzând figura blajină şi glumeaţă a generalului, îl rugă să vină mai la o parte şi-i istorisi cu emoţie în glas tot ce i se întâmplase lui Denisov, pe care generalul îl cunoştea, şi-l imploră să intervină în favoarea lui. După ce-l ascultă, generalul clătină din cap cu un aer îngrijorat.

— Păcat, păcat de băiatul ăsta! Dă-mi scrisoarea.

Abia avusese Rostov timp să-i expună cazul lui Denisov şi să-i înmâneze petiţia, că se şi auziră pe scări paşi repezi cu zăngănit de pinteni, şi generalul, depărtându-se de el, îşi luă locul pe scară. Domnii din suita suveranului se repeziră în jos pe scări şi dădură să-şi încalece caii. Maestrul de călărie, acelaşi Ainé de la Austerlitz, aduse de frâu calul împăratului, şi pe scări se auzi un scârţâit uşor de paşi, pe care Rostov îl recunoscu de îndată. Uitând de pericolul de a fi recunoscut, Rostov îşi făcu loc printre câţiva localnici curioşi de la intrare şi revăzu, după doi ani, acelaşi trăsături pe care le adora, acelaşi chip, aceeaşi privire, acelaşi mers, aceeaşi îmbinare de măreţie şi blândeţe… Şi entuziasmul şi dragostea lui de altădată pentru împărat îi reînviară în suflet. Împăratul, în uniforma regimentului Preobrajenski, cu botfori înalţi, pantaloni albi din piele de ren, cu o stea pe piept necunoscută lui Rostov (era La Légion d'Honneur449), se ivi pe trepte, ţinându-şi bicornul sub braţ şi trăgându-şi o mănuşă. Se opri, se uită împrejur, şi totul păru că se luminează în preajmă sub privirea lui. Spuse unora dintre generali câteva cuvinte şi, recunoscându-l pe fostul comandant de divizie al lui Rostov, îi zâmbi şi-l chemă la el.

Întreaga suită se dădu câţiva paşi îndărăt şi Rostov văzu cum generalul îi spune ceva împăratului, destul de multă vreme.

Împăratul îi răspunse câteva cuvinte şi făcu un pas spre cal. Şi din nou suita şi mulţimea curioşilor, printre care şi Rostov, se apropie de împărat. Oprindu-se lângă cal şi punându-şi o mână pe oblâncul şeii, suveranul se adresă generalului de cavalerie cu voce tare, cu intenţia vădită ca toţi cei de faţă să-l audă:

— Nu pot, generale, şi nu pot fiindcă legea e mai puternică decât mine, rosti împăratul, punând piciorul în scară.

Generalul înclină respectuos capul, împăratul încălecă şi porni la galop în josul străzii. Rostov, nemaiştiind ce face de entuziasm, alergă după el, împreună cu mulţimea.