I

TRADIŢIA BIBLICĂ SPUNE că lipsa oricărei munci – trândăvia – a fost condiţia fericirii întâiului om până la căderea lui în păcat. Dragostea de trândăvie a rămas însă aceeaşi şi în omul căzut în păcat, dar blestemul mai apasă asupra omului şi nu numai prin faptul că suntem obligaţi să ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii, ci şi prin faptul că, potrivit însuşirilor noastre morale, nu putem fi inactivi şi liniştiţi. Un glas lăuntric ne spune că nu se poate să nu fim vinovaţi dacă suntem trândavi. Dacă omul ar fi putut găsi situaţia în care, rămânând inactiv, să se simtă totuşi folositor şi cu datoria împlinită, ar fi descoperit astfel una dintre laturile fericirii din vârsta de aur. De o asemenea inactivitate obligatorie şi neculpabilă se bucură o întreagă categorie umană – casta militară. În această trândăvie obligatorie şi neculpabilă a constat şi va consta întotdeauna principalul farmec al serviciului militar.

Nikolai Rostov trăia din plin această fericire, continuând să-şi facă serviciul în regimentul Pavlogradski şi după anul 1807, în care preluase comanda escadronului de la Denisov.

Rostov se făcuse băiat bun şi cam grosolan. Cunoscuţii săi din Moscova l-ar fi găsit oarecum mauvais genre487, dar cu toate astea era iubit şi respectat de camarazi, de subalterni şi de superiori, şi destul de mulţumit de viaţa pe care o ducea. În ultimul timp, prin 1809, scrisorile de acasă îi aduceau tot mai des văicărelile mamei, care îl înştiinţa că afacerile le mergeau din rău în mai rău şi că era timpul să vină el acasă pentru a-i bucura şi linişti şi pe ei, bătrânii lui părinţi.

Citind aceste scrisori, pe Nikolai îl cuprindea teama că vor să-l scoată din mediul acesta în care, izolându-se de toate rătăcirile vieţii, trăia aşa de liniştit şi fără griji. Simţea că mai devreme sau mai târziu va trebui să intre din nou în vâltoarea vieţii, cu afaceri care nu merg şi care trebuiesc îndreptate, cu socoteli de-ale administratorilor, cu certuri, cu intrigi, cu relaţii, cu societatea ei înaltă, cu dragostea Soniei şi cu făgăduielile ce-i făcuse. Toate acestea erau lucruri îngrozitor de grele şi de încurcate şi, de aceea, la toate scrisorile mamei sale, el răspundea cu scrisori reci, clasice, începând cu Ma chere maman şi terminând cu votre obéissant fils488, dar fără să spună când avea de gând să se înapoieze acasă. În anul 1810 primi de la părinţi scrisori prin care aceştia îl înştiinţau de logodna Nataşei cu Bolkonski şi de nunta care avea să aibă loc peste un an, din pricină că bătrânul prinţ nu-şi dădea consimţământul. Scrisoarea asta îl întristă şi-l jigni totodată pe Nikolai. Mai întâi îi părea rău s-o piardă din casa părintească pe Nataşa, la care ţinea mai mult decât la oricare altul din familie; în al doilea rând, el, din punctul lui de vedere de husar, regreta că nu fusese de faţă ca să-i fi arătat acestui Bolkonski că înrudirea cu el nu era deloc cine ştie ce mare cinste şi că, dacă o iubeşte pe Nataşa, se poate căsători şi fără învoirea smintitului său tată. O clipă stătu să se gândească dacă să nu-şi ceară cumva un concediu, ca s-o vadă pe Nataşa în chip de logodnică, dar tocmai atunci trebuiau să aibă loc manevrele, şi apoi mai erau şi consideraţii în legătură cu Sonia şi cu situaţia încurcată dintre ei, aşa că-şi amână din nou plecarea. Dar în primăvara aceluiaşi an primi o scrisoare de la mamă-sa, care-i scria fără ştirea contelui, şi scrisoarea asta îl convinse să plece. Mamă-sa îi scria că dacă el nu vine şi nu ia în mâini treburile, tot ce au ei are să se vândă la mezat şi vor rămânea pe drumuri. Contele era atât de puţin energic, se încrezuse atât de mult în Mitenka, era atât de bun şi aşa de uşor îl trăgea pe sfoară toată lumea, încât toate mergeau din rău în mai rău. „Te implor, pentru Dumnezeu, vino imediat dacă nu vrei să-ţi nenoroceşti mama şi toată familia”, scria contesa.

Scrisoarea aceasta avu efect asupra lui Nikolai. Era în el un bun-simţ sănătos, de om mediocru, care-i arăta ce trebuia să facă.

Acuma trebuia să plece din armată; dacă nu să demisioneze, cel puţin să-şi ia un concediu. Pentru ce trebuia să plece, nu ştia; dar îndată ce-şi făcu siesta după-prânz, dădu ordin să se pună şaua pe Mars cel sur, armăsarul nărăvaş pe care nu-l mai călărise de mult şi, după ce se întoarse cu armăsarul numai spume, anunţă lui Lavruşka (ordonanţa ce-i rămăsese de la Denisov) şi ofiţerilor veniţi seara la el, că vrea să ceară o permisie şi să plece acasă. Oricât de greu de conceput şi de nefiresc i se părea gândul că pleca fără să afle de la comandament (fapt ce-l interesa în mod cu totul deosebit) dacă avea să fie făcut căpitan sau avea să i se dea ordinul sfânta Anna pentru ultimele manevre, oricât de absurd i se părea gândul că pleca aşa, fără să vândă contelui Goluchowski cei trei cai şargi pe care acest conte polonez se oferise să-i cumpere şi pe care Rostov pariase că i-i va vinde cu două mii de ruble, oricât de neînţeles i se părea faptul că se va ţine şi fără el balul, pe care husarii urmau să-l dea în cinstea pannei Przazdecka, pentru a face în ciudă ulanilor care dăduseră un bal pannei Borzozowska – ştia că trebuie să părăsească lumea asta senină şi frumoasă, ca s-o apuce încotrova unde totul era aiureală şi încurcătură. După o săptămână îi veni aprobarea concediului. Husarii, camarazii lui, nu numai cei din regiment, ci toţi, din toată brigada, dădură în cinstea lui Rostov un banchet, care costă câte cincisprezece ruble de cap şi la care cântară două muzici şi două coruri; Rostov dansă cu maiorul Basov trepakul, iar ofiţerii, beţi, îl ridicară pe braţe, îl îmbrăţişară şi-l scăpară jos; soldaţii escadronului trei îl ridicară şi ei pe braţe, în strigăte de „ura”. După aceea îl puseră pe Rostov într-o sanie şi-l conduseră până la prima staţie de poştă.

Până la jumătatea drumului de la Kremenciug la Kiev, aşa cum se întâmplă de obicei, gândurile lui Rostov erau tot în urmă, la escadron; dar când trecu de jumătate, începu să-şi mai uite de cei trei şargi şi de vagmistrul Dojoveika şi să se întrebe cu nelinişte ce şi cum va găsi acasă la Otradnoe. Cu cât era mai aproape de casă, cu atât se întărea (ca şi cum sentimentele morale ar fi şi ele supuse aceleiaşi legi a atracţiei universale, în raport invers proporţional cu pătratul distanţelor) gândul la ai săi; la ultima staţie înainte de Otradnoe, dădu vizitiului trei ruble, şi, ca un copil, urcă în fugă, gâfâind, treptele casei.

După bucuria revederii şi după ce încercă un sentiment straniu de dezamăgire faţă de ceea ce găsise în comparaţie cu ceea ce se aşteptase să găsească – nimic deosebit; pentru ce m-am grăbit eu aşa!

— Nikolai începu să-şi ducă iar vechiul său fel de viaţă de acasă. Tatăl şi mama lui erau aceiaşi, doar că mai îmbătrâniseră puţin. Nu era nimic nou la ei, afară de oarecare îngrijorare şi, din când în când, unele neînţelegeri, care nu se pomeniseră altădată şi care, cum descoperi curând Nikolai, veneau din prostul mers al treburilor. Sonia împlinise nouăsprezece ani. Se făcuse până la o vreme din ce în ce mai frumoasă, dar acum frumuseţea ei se statornicise şi nu promitea nimic mai mult decât arăta; dar asta era de ajuns. Respira toată numai fericire şi dragoste din clipa venirii lui Nikolai, şi dragostea credincioasă şi neclintită a fetei acesteia îl influenţa în chip îmbucurător. Dar Petea şi Nataşa îl uimiră pe Nikolai mai mult decât toţi ceilalţi. Petea era acum un băiat mare şi frumos, un ştrengar isteţ ele treisprezece ani, căruia tocmai i se schimba vocea. De Nataşa el se minună îndelung privind-o şi râse.

— Parcă eşti alta, spuse el.

— Cum adică, m-am făcut mai urâtă?

— Dimpotrivă! Dar ce aer! Prinţesă, nu alta, îi spuse el în şoaptă.

— Da, da, da, răspunse ea bucuroasă.

Apoi îi istorisi tot romanul ei de dragoste cu prinţul Andrei şi vizita acestuia la Otradnoe şi-i arătă ultima lui scrisoare.

— Ei, îţi pare bine? Îl întrebă Nataşa. Eu sunt acum atât de liniştită, atât de fericită!

— Mă bucur mult, îi răspunse Nikolai. E un om admirabil. Şi tu, cum eşti, tare îndrăgostită?

— Cum să-ţi spun, răspunse Nataşa, am mai fost îndrăgostită de Boris, de profesorul meu, de Denisov, dar asta e cu totul altceva. Mă simt liniştită şi sigură de mine. Ştiu că nu există oameni superiori lui şi mi-e atât de bine şi sunt atât de liniştită acum! E ceva cu totul deosebit de ceea ce simţeam odinioară…

Nikolai îşi exprimă faţă de Nataşa nemulţumirea pentru faptul că nunta fusese amânată cu un an; dar Nataşa se năpusti cu îndârjire asupra fratelui ei, căutând să-i dovedească cum că altfel nu se putea, că ar fi fost un procedeu greşit să intre în familie împotriva voinţei tatălui lui şi că ea fusese cea care dorise amânarea.

— Tu nu-nţelegi deloc, absolut deloc, spuse ea.

Nikolai tăcu şi-i dădu dreptate.

Adeseori, când se uita la ea, rămânea mirat. N-avea nimic dintr-o logodnică îndrăgostită, despărţită de logodnicul ei. Era supusă, liniştită şi veselă, întocmai ca odinioară. Asta îl mira pe Nikolai şi-l făcea chiar să privească cu neîncredere căsătoria cu Bolkonski. Lui nu-i venea a crede că soarta surorii lui era hotărâtă, cu atât mai mult cu cât nu-l văzuse pe prinţul Andrei lângă ea. I se tot părea că este ceva care nu e la locul său în căsătoria proiectată.

„Pentru ce această amânare? Pentru ce nu s-a făcut nici o logodnă?” se întrebă el. Vorbind odată cu contesa despre sora lui, spre marea mirare şi chiar spre mulţumirea lui, află că şi mama lor în fundul sufletului ei, privea uneori cu aceeaşi neîncredere această căsătorie.

— Iată ce scrie! Spuse contesa, arătându-i fiului scrisoarea prinţului Andrei, cu acel sentiment ascuns de rea-voinţă pe care-l au totdeauna mamele împotriva viitoarei fericiri conjugale a fetelor lor. Scrie că nu vine înainte de decembrie. Ce treabă l-o fi reţinând acolo? Desigur, vreo boală! Are sănătatea foarte şubredă. Dar să nu-i spui Nataşei. Nu te uita că-i veselă; îşi trăieşte ultimele zile de fată, dar eu ştiu bine prin ce trece ea la fiecare scrisoare de-a lui. Dar, să dea Dumnezeu să fie toate bune, isprăvea ea de fiecare dată: e un om admirabil.