II.

ÎN PRIMELE ZILE DUPĂ sosirea lui, Nikolai se arătă serios şi chiar plictisit. Îl chinuia perspectiva amestecului inevitabil în treburile stupide ale gospodăriei, pentru care îl chemase mamă-sa. Spre a-şi scutura mai curând de pe umeri povara asta, a treia zi de la sosire el porni supărat, cu sprâncenele încruntate şi fără să le răspundă celor ce-l întrebau încotro se duce, spre aripa în care locuia Mitenka şi-i ceru acestuia toate socotelile. Ce însemnau toate socotelile, Nikolai ştia şi mai puţin decât Mitenka, pe care-l cuprinsese spaima şi-şi pierduse capul. Discuţia şi socotelile cu Mitenka nu durară mult. Starostele, delegatul ţăranilor şi delegatul zemstvei, care aşteptau în tindă, ascultară la început cu teamă, dar şi cu mulţumire, vocea din ce în ce mai ridicată şi mai răstită a tânărului conte, apoi înjurăturile şi ameninţările care curgeau cu nemiluita.

— Tâlharule! Bestie nerecunoscătoare! Te omor ca pe un câine… Nu mai ai de-a face cu tata… ne-ai furat… ş.a.m.d.

Apoi oamenii aceştia văzură cu spaimă şi cu nu mai puţină satisfacţie cum tânărul conte, roşu de mânie şi cu ochii injectaţi, îl luă pe Mitenka de guler şi, în răgazul pe care i-l lăsau cuvintele, îi arse cu multă îndemânare, mai jos de spate, câteva picioare şi genunchi, strigând: „Afară! Să nu te mai prind pe aici, ticălosule!”

Mitenka zbură peste cele şase trepte şi, într-un suflet, se ascunse în seră. (Sera era ştiută ca loc de scăpare al tuturor celor ce se făceau vinovaţi cu câte ceva la Otradnoe. Mitenka însuşi, când venea beat de la oraş, se ascundea aici, şi mulţi locuitori din Otradnoe, care trebuiseră să se ascundă de Mitenka, făcuseră cunoştinţă cu puterea salvatoare a acestei sere.)

În tindă, nevasta şi cumnatele lui Mitenka scoseseră capetele cu mutre speriate pe uşa camerei lor, unde fierbea un samovar bine frecat şi strălucea de alb aşternutul înalt de pe patul administratorului, sub plapoma făcută din bucăţi de stofă cusute laolaltă.

Tânărul conte, răsuflând din greu, trecu pe lângă ele cu pas hotărât, fără să le dea nici o atenţie, şi se îndreptă spre casă.

Contesa, care aflase numaidecât, prin fetele din casă, de cele întâmplate în aripa locuită de Mitenka, se liniştise pe de o parte în privinţa îndreptării situaţiei lor materiale şi se neliniştise pe de altă parte de starea fiului ei. Se apropie de câteva ori în vârful picioarelor de uşa camerei lui şi ascultă cum aprinde pipă după pipă.

A doua zi, contele cel bătrân îşi chemă deoparte fiul şi îi spuse cu un zâmbet sfios:

— Ştii, dragul meu, te-ai supărat degeaba. Mitenka mi-a explicat tot.

„Ştiam eu, se gândi Nikolai, că nu voi putea pricepe niciodată nimic din lumea asta tâmpită!”

— Te-ai supărat că nu trecuse cele şapte sute de ruble, dar el le avea scrise la raport, numai că erau pe pagina următoare, unde tu nu te-ai uitat.

— Tată, e un ticălos şi un hoţ! Ce mai vorbă multă? Ce-am făcut e bun făcut. Dar dacă vrei dumneata aşa, nu-i mai spun nimic.

— Nu, dragul tatii. (Contele era şi el încurcat. Simţea că era vinovat faţă de copii de proasta administrare a averii soţiei lui, dar nu ştia cum să îndrepte lucrurile.) Nu, eu te rog să te ocupi tu de afaceri; eu sunt bătrân, cu nu mai…

— Nu, tată, iartă-mă dacă am făcut ceva ce nu ţi-e pe plac. Eu mă pricep şi mai puţin decât dumneata.

„La dracu şi cu mujicii, şi cu banii, şi cu reporturile astea pe altă pagină, îşi zise el. Dacă, pe vremuri, mă mai pricepeam şi eu la unele combinaţii de şase mize de la deschidere, ce să spun, report pe pagina următoare n-am auzit de când sunt”, îşi zise el şi de atunci nu se mai amestecă în treburile acestea. O dată doar, când contesa îi chema la ea şi-a arătă o poliţă de două mii de ruble a Annei Mihailovna, întrebându-l ce crede că trebuie făcut cu ea, Nikolai zise:

— Uite ce trebuie făcut. Mi-ai spus că depinde de mine. Mie nu-mi sunt dragi, nici Anna Mihailovna şi nici Boris, dar ne-au fost prieteni şi sunt săraci. Prin urmare, iată ce trebuie!

Şi rupse poliţa, făcând-o, prin isprava asta, pe bătrâna contesă să plângă de bucurie. De atunci tânărul Rostov nu se mai amestecă niciodată în nici un fel de afaceri băneşti şi se consacră cu toată pasiunea unei ocupaţii încă noi pentru el, vânătoarea cu câini, care se făcea în stil mare şi la moşia bătrânului conte.