XIII.

CURÂND DUPĂ SĂRBĂTORI, Nikolai îi vorbi mamei de dragostea lui pentru Sonia şi de hotărârea fermă pe care o luase de a se însura cu ea. Contesa, care prinsese de veste demult ceea ce se petrecea între Sonia şi Nikolai şi se aştepta la această explicaţie, îi ascultă tăcută vorbele şi-şi anunţă fiul că poate să se însoare cu cine vrea, dar că nici ea, nici tatăl lui, nu-i vor da binecuvântarea pentru o asemenea căsătorie. Pentru prima oara în viaţă, Nikolai simţi că mama lui era nemulţumită de el şi că, oricât l-ar fi iubit, n-avea de gând să cedeze. Rece şi fără să-şi privească fiul, ea trimise după soţul ei. Când acesta veni, ea voi să-i aducă în prezenţa fiului lor la cunoştinţă, pe scurt, cu calm, despre ce era vorba, dar nu se mai putu opri: izbucni în lacrimi de necaz şi ieşi din odaie. Bătrânul conte încercă să-l sfătuiască fără convingere pe Nikolai, rugându-l să renunţe la proiectul său.

Nikolai îi răspunse că nu-şi poate călca cuvântul, iar tatăl, oftând vădit încurcat, îşi întrerupse scurt discursul şi se duse la contesă. Ori de câte ari avea ciocniri cu fiu-său, conştiinţa că e vinovat, faţă de el, de prostul mers al afacerilor, nu-l mai părăsea pe bătrânului conte şi, de aceea, nu putea să se supere pe el din pricină că refuza să se însoare cu o fată bogată şi şi-o alesese pe Sonia, care n-avea zestre; de-abia cu prilejul acesta îşi dădu el seama că, dacă afacerile nu i-ar fi mers prost, cu greu i-ar fi putut dori lui Nikolai o soţie mai bună decât Sonia şi că singurul vinovat de mersul prost al treburilor era numai el, cu Mitenka al lui şi cu năravurile lui de nelecuit.

Nici tatăl şi nici mama nu mai deschiseră discuţia cu fiul lor despre problema aceasta, dar, câteva zile de la explicaţia cu el, contesa o chemă pe Sonia la ea şi, cu o cruzime la care nu se aşteptase niciuna, nici cealaltă, îşi învinovăţi nepoata că i-a ademenit băiatul şi că e nerecunoscătoare. Sonia, tăcută, cu ochii în pământ, asculta crudele cuvinte ale contesei şi nu înţelegea ce vrea de la ea. Era veşnic gata să jertfească orice pentru binefăcătorii ei. Gândul jertfei de sine era gândul ei favorit; dar în cazul de faţă nu putea înţelege nici cui, nici ce i se cerea să jertfească. Nu putea să n-o iubească pe contesă şi-i era dragă întreaga familie a Rostovilor, dar nu putea nici să înceteze de a-l iubi pe Nikolai şi să uite că fericirea lui atârna de această dragoste. Stătea aşa şi nu răspundea nimic. Nikolai nu mai putea suporta – aşa cel puţin i se păru lui – această situaţie şi-i ceru numaidecât mamei sale explicaţii. Când îşi ruga mama să-l ierte pe el şi pe Sonia şi să le dea consimţământul pentru căsătoria lor, când o ameninţa că se va căsători cu ea pe ascuns, fără întârziere, dacă cumva o va mai persecuta.

Contesa, cu o răceală pe care Nikolai nu i-o cunoscuse până atunci, îi răspunse că e major, că prinţul Andrei se căsătoreşte fără consimţământul tatălui său, şi că poate face şi el la fel, dar că ea nu va recunoaşte niciodată pe această intrigantă ca fiică a ei.

Înfuriat de cuvântul intrigantă, Nikolai ridică glasul şi-i spuse mamei sale că n-ar fi crezut niciodată că îi va putea cere să-şi vândă sentimentele şi că, dacă-i vorba aşa, e ultima dată când vorbeşte… Dar nu apucă să rostească vorbele hotărâtoare, pe care mama lui, judecând după expresia feţei, le aştepta cu groază şi care ar fi rămas între ei amândoi, poate pentru totdeauna, o amintire crudă, nu apucă să le pronunţe, căci Nataşa, cu faţa palidă şi gravă, intră în cameră, deschizând brusc uşa de după care ascultase.

— Nikolenka, spui prostii! Taci! Taci! Îţi spun să taci odată! zise Nataşa aproape strigând ca să-i acopere vocea.

— Mămică dragă, nu-i deloc ceea ce crezi tu… draga mea, biata mea mămică, se adresă ea mamei sale, care, simţindu-se pe pragul unei rupturi, se uită cu spaimă la fiul ei, dar, din încăpăţânare şi aprinsă de luptă, nu voia şi nu putea să se lase învinsă.

— Nikolenka, te lămuresc eu mai târziu; acum pleacă! Ascultă-mă puţin, mămică scumpă…

Cuvintele Nataşei n-aveau nici un sens, dar îşi făcură efectul la care se străduise ea să ajungă.

Contesa începu să plângă cu sughiţuri şi-şi ascunse faţa la pieptul fetei, iar Nikolai se sculă şi, luându-şi capul în palme, ieşi din odaie.

Nataşa îşi luă asupră-şi sarcina de a face pace şi duse lucrurile până la a obţine pentru Nikolai din partea mamei lor promisiunea că nu o va mai persecuta pe Sonia, el făgăduind în schimb să nu întreprindă nimic fără ştirea părinţilor.

Trist şi grav, în raporturi rele cu părinţii, dar, după cât i se părea, foarte îndrăgostit, Nikolai plecă la regiment pe la începutul lui ianuarie, hotărât să-şi aranjeze situaţia în armată, să obţină trecerea în rezervă şi să se însoare cu Sonia.

După plecarea lui Nikolai, casa Rostovilor deveni mai tristă ca niciodată. De inimă rea, contesa se îmbolnăvi.

Sonia era mâhnită şi de plecarea lui Nikolai, şi de tonul duşmănos cu care contesa nu se putea să nu-i vorbească. Contele era mai îngrijorat decât oricând de prostul mers al afacerilor, care cerea măsuri decisive. Era neapărată nevoie să scoată în vânzare casa de la Moscova şi proprietatea din apropierea oraşului, şi pentru vânzarea casei trebuia să plece la Moscova. Starea sănătăţii contesei îl silea, însă, să amâne de pe o zi pe alta plecarea.

Nataşa, care la început suportase uşor şi chiar cu voioşie despărţirea de logodnicul ei, era acum pe zi ce trecea mai tulburată şi mai nerăbdătoare. Gândul că anii ei cei mai frumoşi, care-ar fi putut însemna mult pentru dragostea lor, i se pierdeau în zadar, fără să facă nimic, o chinuia tot timpul. Scrisorile lui, cele mai multe, o supărau. Era jignitor pentru ea să se gândească la faptul că, în timp ce ea trăia numai prin iubirea ei, iubitul ei ducea o viaţă adevărată, vedea mereu tot alte locuri şi alţi oameni care-l interesau. Cu cât scrisorile lui erau mai captivante, cu atât o supărau mai mult. Cât despre scrisorile pe care i le trimetea lui, nu numai că n-o linişteau, dar începuseră să-i apară ca o obligaţie plicticoasă şi falsă. Nu-i plăcea să scrie, fiindcă nu putuse ajunge să exprime veridic prin scris nici a mia parte din ceea ce ştia să spună atât de bine prin viu grai, prin zâmbet şi priviri. Îi scria clasicele scrisori-şablon, seci, pe acelaşi calapod, cărora nici ea nu le dădea vreo importanţă şi a căror ortografie i-o corecta în ciornă contesa.

Starea contesei însă nu se îmbunătăţea deloc, iar călătoria la Moscova nu mai putea fi amânată. Trebuia pregătit trusoul miresei, trebuia vândută casa şi mai era pe deasupra şi venirea prinţului Andrei, care era aşteptat mai întâi la Moscova, unde locuia în iarna aceea prinţul Nikolai Andreici; Nataşa era încredinţată, de altfel, că logodnicul ei se şi întorsese.

Lăsând-o pe contesă la ţară, pe la sfârşitul lui ianuarie, contele cu Nataşa şi cu Sonia plecară la Moscova.