XII.

CÂND TOŢI SE URCARĂ în sănii ca să se întoarcă de la Pelagheia Danilovna acasă, Nataşa, care întotdeauna vedea şi-şi nota orice, orândui în aşa fel lucrurile, încât Luiza Ivanovna să fie în aceeaşi sanie cu ea şi cu Dimmler, iar Nikolai să stea cu Sonia şi slujnicele.

Cât ţinu drumul la întoarcere, Nikolai mână liniştit şi nu se mai luă la întrecere, uitându-se tot mereu la Sonia sub strania lumină a lunii şi căutând să descopere, dincolo de strălucirea ei schimbătoare pe dedesubtul mustăţilor şi sprâncenelor cănite, pe Sonia lui cea de odinioară şi de acum, de care era hotărât să nu se mai despartă niciodată. Se uita la ea şi, când îşi dădu seama că e tot aceea, şi nu alta, şi-şi aminti apoi mirosul de dop ars, amestecat cu senzaţia sărutului, trase cu putere în piept aerul gros şi, uitându-se la pământul ce fugea sub el şi la cerul strălucitor de lumină, se simţi iarăşi în împărăţia vrăjii.

— Sonia, tu te simţi bine? Întreba el din când în când.

— Bine, răspundea ea. Dar tu?

La jumătatea drumului, Nikolai trecu vizitiului hăţurile, alergă pentru o clipă până la sania Nataşei şi sări pe scară.

— Nataşa, îi spuse el pe şoptite în franţuzeşte, ştii, m-am hotărât în privinţa Soniei.

— I-ai spus ceva? Întrebă Nataşa, strălucitoare deodată de bucurie.

— Vai, ce ciudat arăţi, Nataşa, cu sprâncenele şi cu mustăţile astea! Îţi pare bine?

— Îmi pare atât de bine, atât de bine! Mă şi supărasem pe tine! Nu ţi-am spus nimic, dar te-ai purtat urât cu ea. Nu ştii ce inimă are, Nicolas! Ce fericită sunt! Sunt rea cu ea câteodată, mi se întâmplă, dar mi-ar fi părut rău de tot să fiu numai eu fericită, fără Sonia, continuă Nataşa. Acum sunt aşa de fericită! Dar du-te mai repede la ea.

— Nu, stai puţin! Vai, caraghioasă mai eşti! Îi spuse Nikolai şi, uitându-se mereu la sora lui, descoperi şi în ea ceva nou, neobişnuit şi fermecător de gingaş, ceva ce nu mai văzuse la ea. Nataşa, e ca o vrajă. Ce crezi?

— Da, răspunse ea, ai făcut cât se poate de bine. „Dacă aş fi văzut-o mai demult, aşa cum am văzut-o acum, se gândi Nikolai, aş fi întrebat-o de atunci ce trebuie să fac şi aş fi făcut orice mi-ar fi poruncit ea şi totul ar fi ieşit bine,”

— Aşadar, te bucuri şi crezi că am făcut bine?

— Ah, mai mult decât bine! Nu demult m-am certat pentru asta cu mămica. Mama îmi spunea că Sonia vrea să te prindă în mreje. Cum se poate să vorbeşti aşa! Numai cât nu ne-am aruncat insulte, eu şi mama. Şi nu voi permite niciodată cuiva să o vorbească de rău sau să gândească rău despre ea, fiindcă e o fată fără cusur.

— Aşadar, fac bine? Întrebă Nikolai, mai cercetând o dată expresia de pe faţa surorii sale, ca să se convingă dacă-i vorbeşte aşa de-adevărat, apoi sări din mers de pe marginea săniei, scârţâind cu tălpile pâslarilor pe gheaţă, şi alergă spre sania lui.

Găsi acelaşi cerchez cu mustăcioară, surâzător şi fericit, privindu-l de sub gluga de zibelină, şezând în fundul săniei, şi cerchezul acesta era Sonia, iar Sonia era cu siguranţă viitoarea lui nevastă, fericită şi iubitoare.

Ajungând acasă, domnişoarele îi povestiră bătrânei contese cum petrecuseră la Meliukovi, apoi se duseră în camera lor la culcare. Înainte de a se culca, stătură încă mult timp dezbrăcate, dar fără să-şi şteargă mustăţile, şi-şi vorbiră, fiecare despre fericirea ei. Vorbiră despre multe; cum au să se mărite, cum bărbaţii lor vor fi buni prieteni şi cât vor fi de fericite. Pe masa Nataşei era oglinda pe care i-o pregătise de cu seară Duniaşa.

— Atâta doar, când au să se întâmple toate astea? Mi-e teamă că niciodată… Ar însemna să fie prea frumos! Spuse Nataşa, ridicându-se şi se apropie de oglindă.

— Stai jos, Nataşa, poate că ai să-l vezi, spuse Sonia.

Nataşa aprinse lumânările şi se aşeză pe scaun.

— Văd pe cineva cu mustăţi, zise Nataşa, văzându-şi propria ei faţă în oglindă.

— Nu trebuie să râzi, domnişoară, interveni Duniaşa.

Cu ajutorul Soniei şi al slujnicei, Nataşa găsi poziţia potrivită pentru oglindă; îşi luă apoi o expresie serioasă şi tăcu. Rămase îndelung pe loc, privind la şirul lung de lumânări din oglindă şi părându-i-se (aşa cum auzise că se spunea) când că vede în acest pătrat – confuz, îndepărtat şi tulbure – un coşciug, când că vede chipul lui, al prinţului Andrei. Dar, oricât era ea de gata să ia cea mai mică pată drept chip omenesc sau drept coşciug, nu vedea nimic. Începu să clipească des din ochi şi plecă din faţa oglinzii.

— De ce or fi văzând unii, şi eu nu? Întrebă ea. Acum, aşează-te tu, Sonia; azi ţie nu ţi se poate întâmpla să nu vezi. Uită-te şi pentru mine… Mi-e aşa de frică, astăzi!

Sonia se aşeză în faţa oglinzii, o potrivi în poziţia prielnică şi începu să privească.

— Iaca, Sofia Alexandrovna are să vadă negreşit, îi spuse pe şoptite Duniaşa. Dumneata prea râzi tot timpul.

Sonia prinse cuvintele acestea şi mai auzi cum Nataşa îi spunea în şoaptă:

— Ştiu bine şi eu că ea are să vadă; şi anul trecut a văzut.

Vreo trei minute tăcură toate. „Negreşit!” şopti Nataşa, dar nu apucă să sfârşească fraza, că Sonia lăsă deodată oglinda pe care o ţinea şi-şi acoperi ochii cu mâna.

— Ah, Nataşa! Exclamă ea.

— Ai văzut, ai văzut? Ce-ai văzut? Ţipă Nataşa, susţinându-i oglinda.

Sonia nu văzuse nimic: tocmai voise să se ridice şi să clipească, când o auzise pe Nataşa spunând „Negreşit!”… N-ar fi vrut s-o înşele nici pe Duniaşa, nici pe Nataşa, dar nu mai putea sta. Nu ştia nici ea cum şi pentru ce se trezise strigând, când îşi acoperise ochii cu mâna.

— Pe el l-ai văzut? O întrebă Nataşa, apucând-o de mână.

— Da. Stai puţin… l-am… l-am văzut… pe el, zise Sonia fără să vrea şi fără să ştie de care el vorbea: de Nikolai sau de Andrei.

„De ce adică n-aş spune că am văzut? Unii, doar, văd! Apoi, cine poate să controleze dacă am văzut sau nu?” îi trecu Soniei prin cap.

— Da, l-am văzut pe el, spuse Sonia.

— Cum? Spune, cum l-ai văzut? În picioare sau culcat?

— Nu, am văzut aşa… Nu era nimic, când, deodată, îl văd culcat.

— Andrei, culcat? E bolnav? Întrebă speriată Nataşa, cu ochii pironiţi asupra prietenei ei.

— Nu, dimpotrivă, dimpotrivă, avea chipul vesel şi s-a întors spre mine şi, în clipa când rosti aceste cuvinte, i se păru şi ei că văzuse într-adevăr ceea ce spunea.

— Şi pe urmă, Sonia?

— N-am mai văzut bine, ceva albastru şi roşu…

— Sonia, când vine? Când îl văd? Doamne, cât de mult mă tem pentru el; şi pentru mine mă tem şi totul mă-ngrozeşte… spuse Nataşa şi, fără să răspundă cuvintelor de încurajare ale Soniei, se băgă în aşternut.

Mult timp după ce stinse lumânarea, rămase nemişcată, cu ochii mari deschişi, uitându-se la geamurile îngheţate, prin care pătrundea lumina rece a lunii.