I

ÎN ANUL 1808, ÎMPĂRATUL Alexandru plecă la Erfurt în vederea unei noi întâlniri cu împăratul Napoleon, şi în înalta societate petersburgheză se vorbi mult despre măreţia acestei întrevederi solemne.

În 1809, alianţa dintre cei doi stăpâni ai lumii, cum erau numiţi Napoleon şi Alexandru, mersese atât de departe, încât atunci când Napoleon declară în acel an război Austriei, un corp de armată rus trecu graniţa ca să lupte de partea inamicului de altădată al Rusiei, Bonaparte, împotriva fostului ei aliat, împăratul Austriei; atât de departe mersese alianţa, încât cercurile sus-puse vorbeau despre posibilitatea unei căsătorii între Napoleon şi una dintre surorile împăratului Alexandru. Dar, în afară de aceste consideraţii de politică externă, societatea rusă a vremii dădea o mare atenţie reformelor interne care cuprinseseră în această epocă toate ramurile administraţiei de stat.

În tot acest timp, viaţa de toate zilele, viaţa cea adevărată a oamenilor, cu grijile lor reale – sănătatea şi boala, munca şi odihna – cu aspiraţiile lor spre gândire, ştiinţă, poezie, ori muzică, şi cu iubirile, prieteniile, aversiunile şi pasiunile lor, îşi urma ca întotdeauna drumul, independent şi în afară de orice preocupări privind alianţa sau inimiciţia politică a lui Napoleon Bonaparte cu Rusia şi în afară de orice reformă posibilă.

Prinţul Andrei stătuse la ţară doi ani în şir. Toate reformele pe care le încercase Pierre pe moşiile sale şi nu obţinuse nici un rezultat – grăbit cum era să treacă mereu de la o treabă la alta – toate aceste reforme le dusese la bun sfârşit prinţul Andrei pe moşia lui, fără să bată toba faţă de nimeni şi fără vreo sforţare deosebită.

Posedând în cel mai înalt grad spiritul întreprinzător al omului practic, însuşire ce-i lipsea lui Pierre, ştia să pună în mişcare lucrurile, fără să fie nevoie de gesturi şi eforturi prea mari din partea lui.

Pe una dintre moşiile lui organiză trei sute de ţărani într-o obşte de plugari liberi (era unul dintre primele exemple de acest fel în Rusia); pe alte moşii desfiinţă boierescul, înlocuindu-l cu obrocul. La Bogucearovo era înscrisă pe statele lui de plată o moaşă cu diplomă, care îngrijea femeile lehuze, şi un preot avea leafă ca să-i înveţe carte pe copiii ţăranilor şi ai argaţilor.

Prinţul îşi petrecea o parte din timp la Lâsâe Gorî, cu tatăl său şi cu copilul, care mai avea încă nevoie să fie dădăcit; restul timpului şi-l trecea în sihăstria de la Bogucearovo, cum numea tatăl său această proprietate. Cu toată indiferenţa pe care şi-o arătase în faţa lui Pierre în legătură cu tot ceea ce se petrece în lumea din afară, el urmărea totuşi stăruitor evenimentele, primea nenumărate cărţi şi, spre uimirea lui, băga de seamă, de câte ori îi veneau lui sau tatălui său oaspeţi noi de la Petersburg, de-a dreptul din vâltoarea vieţii, că, asupra chestiunilor politice externe şi interne, el, care nu ieşea din satul lui, era mult mai bine informat decât persoanele acestea.

Pe lângă ocupaţiile legate de gospodărirea proprietăţilor sale şi în afara lecturii celor mai variate cărţi, prinţul Andrei se mai îndeletnicea în perioada aceea cu redactarea unui studiu critic asupra ultimelor două nenorocoase campanii ale armatei ruse şi cu elaborarea unui proiect de reformă a codurilor şi regulamentelor militare.

În primăvara anului 1809, prinţul Andrei plecă la proprietăţile din Riazan ale fiului său, pe care le îngrijea în calitatea lui de tutore.

Încălzit de soarele primăvăratic, şedea în fundul trăsurii, privind firele crude de iarbă odată cu cele dintâi frunze de mesteacăn şi urmărind norii de primăvară, cei dintâi care alunecau în rotocoale pe albastrul siniliu al bolţii. Nu se gândea la nimic şi se mulţumea să se uite voios şi visător jur împrejurul său, în toate părţile.

Trecuseră de podul plutitor unde, cu un an în urmă, stătuse de vorbă cu Pierre. Trecură şi printr-un sat noroios de-a lungul unor arii şi al unor semănături de toamnă înverzite, peste o râpă care mai păstra pe fundul ei zăpadă şi care cobora spre un pod, apoi pe o coastă de deal cu lutul spălat de ape, peste mirişti şi prin tufişuri ici-colo înverzite, şi intrară într-o pădure de mesteceni, ce se întindea de o parte şi de alta a drumului. În pădure vântul nu sufla deloc, aşa că era aproape cald. Mestecenilor, numai frunze verzi, cleioase de sevă, nu li se clintea o ramură, iar jos, de sub frunzele veştede, de anul trecut, se opinteau spre soare, săltându-le, primele fire de verdeaţă, iarbă şi flori viorii. Verdele adânc al brazilor mărunţi ce nu-şi leapădă cetina niciodată, strecurat printre mesteceni, era ca o amintire neplăcută a iernii. Adâncindu-se în pădure, caii începură să fornăie şi să asude tot mai tare. Piotr, lacheul, îi şopti ceva vizitiului, şi vizitiul îi răspunse afirmativ. Dar lacheului i se păru pesemne prea puţin numai părerea vizitiului; se întoarse pe capră către stăpân.

— Luminăţie, ce uşurare! Spuse el, zâmbind respectuos.

— Cum?

— Te simţi mai uşor, luminăţie!

„Ce-o fi spunând? Se gândi prinţul Andrei. Ceva în legătură cu primăvara, desigur”, îşi zise el, uitându-se în toate părţile. „Ia uite! A înverzit totul… ce repede! Şi mestecenii, şi mălinii, până şi arinii au început… Numai stejarii nu se văd. Ba da, uite, ăsta e stejar.”

La marginea drumului străjuia un stejar. Cu zeci de ani mai bătrân decât mestecenii ce alcătuiau pădurea, era de zece ori mai gros şi de două ori mai înalt decât oricare dintre ei. Era un stejar uriaş, abia l-ar fi putut cuprinde doi oameni, cu o parte dintre crăci rupte de multă vreme, cum se vedea, şi cu trunchiul cojit, crestat de cicatrici vechi. Cu uriaşele lui braţe şi cu degete noduroase, nesimetric răşchirate – monstru bătrân şi dispreţuitor – sta supărat între mestecenii zâmbitori. El singur se împotrivea şi nu voia să se lase cuprins de farmecul primăverii şi nu voia să ştie nici de primăvară, nici de soare.

„Primăvară, şi dragoste, şi fericire! Părea să spună stejarul acesta, cum de nu vi se urăşte tot cu aceeaşi şi iar aceeaşi minciună neroadă şi fără rost? Mereu acelaşi lucru şi nimic altceva decât minciună! Nu există nici primăvară, nici soare, nici fericire. Uitaţi-vă la molifţi cum se înăbuşă unii pe alţii de moarte; sunt veşnic aceiaşi. Priviţi-mă şi pe mine cum mi-am mai întins braţele şi degetele noduroase şi umflate; unde nu mi-au crescut? Şi din spinare şi din părţi… Cum, mi-au crescut, aşa am rămas şi nu cred în nădejdile şi în minciunile voastre.

Trecând prin pădure, prinţul Andrei întoarse capul să se uite de câteva ori la acest stejar, ca şi cum ar fi aşteptat ceva din partea lui. Flori şi iarbă creşteau şi pe sub stejar, dar el rămânea în mijlocul lor mereu acelaşi – ursuz, neclintit, monstruos şi dârz.

„Da, are dreptate, are de o mie de ori dreptate acest stejar, îşi zise prinţul Andrei. Lasă-i pe ceilalţi, pe cei tineri să cadă din nou pradă acestei minciuni; noi, însă, ştim ce e viaţa; cu viaţa noastră s-a sfârşit!” Un şuvoi de gânduri deznădăjduite, dar dureros de dulci îi năpădiră sufletul, stârnite de vederea stejarului. În timpul acestei călătorii, prinţului Andrei îi trecu parcă din nou prin faţa ochilor întreaga-i viaţă şi iarăşi ajunse la concluzia aceea deznădăjduită, dar oarecum liniştitoare pentru el, pe care o mai formulase şi alte dăţi, că nu trebuie să se apuce de nimic, că trebuie să-şi trăiască mai departe viaţa, ferindu-se doar de a face rău cuiva, departe de orice frământări şi de orice dorinţe.