II.

ÎN CALITATE DE TUTORE AL fiului său, pentru proprietăţile acestuia din Riazan, prinţul Andrei era nevoit să se vadă cu mareşalul nobilimii din judeţ. Mareşal al nobilimii era contele Ilia Andreevici Rostov, şi prinţul, pe la mijlocul lunii mai, se duse să-i facă o vizită.

Era cald: primăvară în toi. Pădurea se îmbrăcase toată cu frunziş, pe drum era atâta praf şi aşa de cald, încât, trecând pe lângă o apă, îţi venea să te scalzi.

Prinţul Andrei, necăjit, preocupat să-şi repete în gând toate câte avea să le discute cu mareşalul nobilimii, intră pe una dintre aleile parcului din jurul conacului Rostovilor, din Otradnoe. Din dreapta, dintre copaci, îi ajunseră la ureche strigăte vesele şi glasuri femeieşti şi văzu un grup de fete care îi tăie drumul, trecându-i în fugă înaintea trăsurii. În fruntea tuturor, cea mai aproape de el, alerga spre trăsură o fată cu părul negru şi foarte zveltă, neobişnuit de zveltă, cu ochii mari, negri, îmbrăcată într-o rochie galbenă de stambă şi legată la cap cu o basma albă, de sub care îi cădeau, răsfirându-se pe umeri, şuviţe buclate de păr. Fata striga din fugă ceva, dar văzând un străin, nu se mai uită la el, ci se întoarse şi se depărtă râzând.

Prinţul Andrei simţi, deodată, ceva ca o durere. Ziua era aşa de frumoasă, soarele strălucea atât de puternic; pretutindeni în jurul lui era atâta voie bună; dar fata asta zveltă şi drăguţă nici nu ştia şi nici nu voia să ştie de existenţa lui, mulţumită şi fericită cum era de viaţa ei, care putea fi şi stupidă, dar care-i apărea voioasă şi senină. „De ce-o fi oare atât de veselă? La ce s-o fi gândind? Desigur, nu la regulamente militare, nici la organizarea dijmaşilor de pe moşia din Riazan. La ce s-o fi gândind? De ce-o fi oare atât de fericită?” se întrebă fără să vrea, cu un sentiment de curiozitate, prinţul Andrei.

Contele Ilia Andreici îşi trăia la Otradnoe, în 1809, viaţa lui de totdeauna, adică primea ca şi altădată aproape toată gubernia şi le oferea tuturor vânători, spectacole de teatru, ospeţe cu muzicanţi. Se bucură de vizita prinţului Andrei, aşa cum se bucura de orice oaspe nou, şi îl opri, aproape cu de-a sila, să rămână la el peste noapte.

În cursul acelei zile plicticoase, cât timp trebui să stea cu stăpânii casei şi cu cei mai respectabili dintre oaspeţii care, cum se întâmplase să fie în preajma unei onomastici, umpluseră casa bătrânului conte, Bolkonski îşi aruncă de câteva ori ochii spre Nataşa, care-şi găsea necontenit de râs şi se distra în tovărăşia celeilalte jumătăţi a societăţii, compusă din tineret. Prinţul Andrei se tot întreba: „La ce s-o fi gândind? De ce o fi atât de veselă?”

Noaptea, rămas singur şi neobişnuit să schimbe patul, multă vreme nu izbuti să adoarmă. Mai întâi citi, apoi stinse lumânarea, dar o aprinse curând la loc. În camera cu obloanele trase era zăpuşeală. Îi era ciudă pe acest bătrân netot (cum îl socotea el pe contele Rostov), care-l reţinuse sub cuvânt că hârtiile de care avea nevoie nu i-ar fi venit încă de la oraş; şi-i era nu mai puţin necaz pe el însuşi, că rămăsese.

Se sculă şi se îndreptă spre fereastră, cu gândul s-o deschidă. Cum dădu la o parte obloanele, lumina lunii năvăli în cameră ca şi cum ar fi stat la pândă îndărătul ferestrei, aşteptând demult clipa asta. Deschise fereastra. Noaptea era răcoroasă şi foarte senină. Chiar în dreptul ferestrei se înşira un rând de copaci tunşi, ale căror coroane erau întunecate de o parte şi numai argint de cealaltă. Dedesubtul lor, străluceau pe alocuri, tot ca de argint, frunzele şi tulpinile unor plante pline de sevă, stufoase şi jilave. Dincolo de linia întunecată a copacilor se vedea un acoperiş lucind de rouă; mai la dreapta străjuia un copac mare şi umbros, cu trunchiul şi ramurile albicioase, sclipind în razele lunii aproape pline de pe cerul primăvăratic, atât de luminos, încât stelele abia se mai vedeau. Prinţul Andrei se rezemă în coate de fereastră şi-şi aţinti ochii la bolta cerului.

Odaia prinţului Andrei se afla la etajul din mijloc; încăperile de deasupra erau de asemenea locuite, dar nici cei de acolo nu dormeau. Auzi sus voci femeieşti.

— Hai, o singură dată numai, se ruga sus un glas de femeie, pe care prinţul Andrei îl recunoscu numaidecât.

— Dar când ai să mai adormi? Îi răspunse a doua voce.

— N-am să dorm deloc; nu pot să dorm, ce să fac! Hai, te rog, ultima oară…

Două glasuri femeieşti intonară o frază muzicală, care părea să fie un sfârşit de cântec.

— Ah, ce minune! Ei, şi acuma, la culcare, gata!

— Dormi tu, eu nu pot, răspunse vocea dintâi, apropiindu-se de fereastră.

Se aplecase pesemne mult în afară, pe fereastră, de vreme ce i se auzea şi foşnetul rochiei, şi până şi respiraţia. Toate tăcuseră împietrite, ca şi luna, ca şi lumina ei, ca şi umbrele. Şi prinţul Andrei se temea să se mişte, ca să nu-şi dea pe faţă prezenţa nedorită.

— Sonia! Sonia! Se auzi din nou vocea celei dintâi. Cum poţi să dormi? Ia te uită ce minune! Ah, ce minune! Trezeşte-te odată, Sonia, o rugă ea, aproape cu lacrimi în glas. Niciodată, niciodată nu mi-a fost dat să văd o noapte atât de minunată.

Sonia răspunse ceva în silă.

— Nu, uită-te, te rog, ce lună! Ah, ce frumuseţe! Hai, vino-ncoace. Draga mea, sufletul meu, vino! Ei vezi? Uite aşa, să-ţi îndoi uşor picioarele, să-ţi cuprinzi uite aşa genunchii, strâns, cât mai strâns, să te încordezi tare şi să-ţi iei zborul. Uite aşa!

— Ajunge, ai să cazi!

Se auzi ceva ca un soi de luptă; pe urmă răsună vocea plictisită a Soniei:

— E târziu; e aproape două.

— Ah, nu ştii decât să-mi strici toată plăcerea. Bine, du-te, du-te!

Şi iarăşi tăcură toate, dar prinţul Andrei ştia că ea e tot acolo; o auzea din când în când mişcându-se încet şi din când în când oftând.

— Ah, doamne, doamne! Ce-i cu mine? Exclamă ea deodată. Hai, la culcare, dacă-i vorba aşa! Şi închise cu zgomot fereastra.

„De existenţa mea nici nu-i pasă!” îşi spunea prinţul Andrei în timp ce o asculta vorbind şi, fără să ştie de ce, aştepta şi totodată se temea să n-o audă spunând ceva despre el. „Iarăşi ea! Parcă e un făcut!” gândi el. În suflet i se trezi deodată un amestec aşa de neaşteptat de gânduri, de senzaţii şi speranţe tinereşti ce contrastau până-ntr-atâta cu întreaga lui viaţa, încât, simţind că nu e-n stare să şi le lămurească nici pentru sine însuşi, se culcă şi adormi numaidecât.