XXVI.

PE LA MIJLOCUL VERII, prinţesa Maria primi din Elveţia, de la prinţul Andrei, o scrisoare la care nu se aştepta, prin care el îi comunica o veste ciudată şi surprinzătoare. Prinţul Andrei o înştiinţa de logodna lui cu Rostova. Toată scrisoarea lui respira entuziasmul dragostei pentru cea care-i era logodnică, precum şi prietenia duioasă şi plină de încredere faţă de sora lui. Scria că niciodată n-a iubit aşa cum iubeşte acum, şi că acum abia înţelegea şi cunoştea viaţa; apoi îşi ruga sora să-l ierte că nu-i spusese nimic de hotărârea asta cu prilejul venirii lui la Lâsâe Gorî, deşi vorbise despre asta cu tatăl lor. Nu-i spusese, fiindcă ea ar fi intervenit cu rugăminţi pe lângă tatăl lor să-şi dea consimţământul şi, fără să-şi ajungă scopul, l-ar fi supărat şi şi-ar fi atras asupra ei toată povara nemulţumirii bătrânului. De altfel, scria el, pe atunci lucrurile nu erau atât de definitiv hotărâte ca acum. „Atunci tata mi-a impus un termen de un an, şi iată, acum, după ce-au trecut şase luni, jumătate din termen, sunt mai ferm ca oricând în hotărârea luată. Dacă nu m-ar fi reţinut doctorii aici la băi, aş fi fost demult în Rusia; dar aşa, sunt obligat să-mi amân venirea cu încă trei luni. Tu mă ştii şi pe mine şi relaţiile dintre mine şi tata. Nu-mi trebuie nimic de la el; am fost şi voi rămâne întotdeauna independent; dar să fac ceva împotriva voinţei lui şi să-i stârnesc mânia, acum, când poate mai are atât de puţin de stat printre noi, ar însemna să-mi distrug pe jumătate fericirea. Tot acum îi scriu şi lui despre acelaşi lucru, şi te rog să găseşti minutul potrivit să-i predai scrisoarea şi să mă înştiinţezi de felul cum a primit toate astea şi dacă este vreo speranţă să-şi dea consimţământul pentru scurtarea termenului cu trei luni.”

După îndelungi şovăieli, îndoieli şi rugăciuni la icoane, prinţesa Maria se hotărî să predea tatălui ei scrisoarea. A doua zi, bătrânul prinţ îi spuse liniştit:

— Scrie-i fratelui tău să aştepte pân-oi muri… Nu mai am mult de trăit; îl dezleg în curând…

Prinţesa voi să-i răspundă ceva, dar bătrânul nu-i dădu răgaz şi începu să ridice din ce în ce mai mult glasul:

— Însoară-te, însoară-te, puiule… De neam bun este, inteligenţi sunt, bogaţi sunt… Nu? Sigur! Straşnică mamă vitregă are să mă aibă Nikoluşka! Scrie-i tu că n-are decât să se însoare şi mâine. Mama vitregă a lui Nikoluşka să fie aia, iar eu mă însor cu Bourienne! Ha, ha, să nu rămâie nici el fără mamă vitregă! Atâta doar: în casa mea nu mai am nevoie de alte muieri! N-are decât să se însoare şi să trăiască de capul lui. Poate că te muţi şi tu la ei? Îi aruncă el prinţesei Maria. Drum bun, călătorie sprâncenată, călătorie sprâncenată… sprâncenată!

După izbucnirea asta, prinţul nu mai vorbi, o dată măcar, de chestiunea aceasta. Dar, necazul înăbuşit al prinţului pentru slăbiciunea de caracter a fiului său răbufnea în relaţiile dintre tată şi fiică. La vechile pricini de zeflemea se adăugau acum altele noi: discuţiile cu privire la mama vitregă şi amabilitatea bătrânului faţă de mademoiselle Bourienne.

— Adică de ce nu m-aş însura cu ea? Îi spunea el fiică-si. Să vezi ce prinţesă are să mai fie!

Şi, spre nedumerirea şi mirarea ei, prinţesa Maria începu să bage de seamă că, în ultimul timp, tatăl său începuse într-adevăr să-şi apropie tot mai mult de suflet franţuzoaica. Prinţesa Maria scrise prinţului Andrei cum primise tatăl său scrisoarea, dar căută să-şi liniştească fratele, dându-i speranţa c-o să-l împace pe bătrân cu gândul căsătoriei.

Nikoluşka şi educaţia lui, André şi religia, acestea erau mângâierile şi bucuriile prinţesei Maria; dar, pe lângă acestea, cum fiecare simte nevoia să nădăjduiască ceva în legătură cu propria lui persoană, şi prinţesa Maria avea în fundul inimii ei o dorinţă şi o speranţă tăinuită, care-i aduceau cea mai mare mângâiere în viaţă. Această mângâietoare dorinţă şi speranţă i-o dădeau „oamenii lui Dumnezeu”, săracii cu duhul şi pelerinii ei, care o vizitau pe furiş, fără ştirea prinţului. Cu cât trăia, cu cât cunoştea şi observa mai mult viaţa, cu atât mai de neînţeles îi apărea miopia celor ce-şi caută aici, pe pământ, desfătările şi fericirea, miopia celor ce muncesc, suferă, luptă şi-şi fac rău unii altora, pentru a atinge această imposibilă, fantomatică şi păcătoasă fericire. „Prinţul Andrei şi-a iubit nevasta; ea a murit, şi lui nu-i e de ajuns, vrea să-şi lege fericirea de o femeie. Tatei nu-i e pe plac, fiindcă doreşte pentru Andrei o partidă mai aleasă şi mai bogată. Şi aşa luptă, suferă, se chinuiesc şi-şi prăpădesc toţi sufletul – sufletul lor veşnic – pentru atingerea unei fericiri a cărei durată este o clipă. Şi cu toate că ştim bine asta – Christos, fiul lui Dumnezeu, a pogorât pe pământ şi ne-a spus că viaţa asta e o viaţă vremelnică, că e doar o încercare – noi tot ne încleştăm de ea şi credem că putem găsi în ea fericirea. Cum de n-a înţeles nimeni acest lucru? Se întreba prinţesa Maria. Nimeni, afară de aceşti dispreţuiţi „oameni ai lui Dumnezeu„, care vin la mine cu traistele la spinare pe uşa de din dos şi care se feresc să nu-i vadă tata, nu fiindcă ar vrea să n-aibă de suferit ceva din partea lui, ci pentru a nu-l duce în ispită şi a nu-l face să păcătuiască! Să-ţi laşi familia, patria şi toate grijile de cele lumeşti, pentru ca, nelegându-te de nimic, să umbli îmbrăcat într-o cămaşă de pânză aspră, sub nume străin, din loc în loc, fără să faci nici un rău oamenilor şi rugându-te pentru ei, rugându-te şi pentru cei care te izgonesc, ca şi pentru cei care te ocrotesc: mai presus de acest adevăr şi de acest fel de viaţă nu există adevăr şi viaţă!”

Pe una dintre aceste femei plecate să se închine la locurile sfinte, Fedosiuşka, femeie ca la vreo cincizeci de ani, mărunţică, domoală şi ciupită de vărsat, care umbla de treizeci de ani desculţă şi cu lanţuri atârnate de gât sub cămaşă, o îndrăgise cu deosebire prinţesa Maria. Într-un rând, în timp ce Fedosiuşka îşi povestea, la lumina unei candele, viaţa, prinţesei Maria îi veni dintr-odată cu atâta putere gândul că numai Fedosiuşka găsise drumul cel adevărat, încât se hotărî să plece şi ea în pelerinaj. După ce Fedosiuşka se duse la culcare, prinţesa Maria se gândi mult la asta şi în cele din urmă hotărî că, oricât ar părea de neobişnuit, ea trebuia neapărat să plece în pelerinaj. Ea nu-şi împărtăşi planul decât călugărului duhovnic, părintelui Akinfie, şi duhovnicul îi aprobă intenţia. Sub pretextul unor daruri pentru Fedosiuşka, prinţesa Maria îşi pregăti toate veşmintele de pelerin: cămaşă, opinci, caftan şi basma neagră. Adeseori, apropiindu-se de scrinul în care îşi păstra lucrurile acestea, prinţesa Maria se oprea în loc, întrebându-se dacă n-a venit cumva timpul să-şi aducă la îndeplinire planul.

Adeseori, ascultând povestirile pelerinilor, se simţea atât de tulburată de cuvintele lor simple, care pentru ei erau aproape o obişnuinţă mecanică, dar pentru ea aveau înţelesuri adânci, încât fu gata de câteva ori să se lepede de orice şi să fugă. În închipuirea ei, se vedea mergând în straie aspre alături de Fedosiuşka, se vedea rătăcind cu traista-n băţ, departe de dragostea lumească, fără pizmă şi fără dorinţi, cutreierând dintr-unul într-altul lăcaşurile sfinte şi, în cele din urmă, ajungând la locul de veşnică bucurie şi fericire, unde nu este durere nici întristare.

„Ajung într-un loc, se gândea prinţesa Maria, şi mă rog! Nu-mi voi da răgaz însă să mă obişnuiesc cu locul şi să-mi fie drag, ci am să plec mai departe. Şi-am să tot umblu mereu, până când mi se vor tăia picioarele şi-am să mă întind şi-am să mor pe undeva, şi-am să ajung, în sfârşit, la limanul păcii veşnice, unde nu este tristeţe, nici suspin!”…

Dar pe urmă, când îşi vedea tatăl şi mai ales când îl vedea pe micul Coco, slăbea în hotărârea ei şi începea să plângă încet, simţind că e o păcătoasă: îşi iubea tatăl şi nepoţelul mai mult decât pe Dumnezeu.