XXIV.

LOGODNA NU SE CELEBRĂ, şi despre faptul că Bolkonski ceruse mâna Nataşei nu se vorbi nimic faţă de nimeni; la asta ţinea prinţul Andrei. El spunea că, întrucât el era pricina amânării, el trebuia să-i şi suporte toată greutatea. Cuvântul dat, spunea el, îl lega pentru totdeauna, dar nu voia s-o lege şi pe Nataşa şi-i lăsa toată libertatea. Dacă ea, după o jumătate de an, va simţi că nu-l iubeşte, va fi cu totul în dreptul său să-l refuze. E de la sine înţeles că nici părinţii, nici Nataşa nu voiau să audă de una ca asta; dar prinţul Andrei rămase la părerea lui. Venea zilnic în casa Rostovilor, dar nu se purta ca un logodnic cu Nataşa: i se adresa cu dumneata şi nu-i săruta decât mâna. Între prinţul Andrei şi Nataşa se stabiliră din ziua cererii în căsătorie cu totul alte relaţii decât până atunci, mai apropiate, mai simple. Parcă nici nu se cunoscuseră unul pe altul până atunci. Le plăcea, şi ei, şi lui, să-şi aducă aminte cu ce ochi se priveau atunci când nu era nimic unul pentru altul; acum se simţeau amândoi alte fiinţe: atunci erau falşi, acum erau simpli şi sinceri. La început se simţea oarecare stinghereală în raporturile familiei cu prinţul Andrei acesta le apărea ca un om din altă lume, şi Nataşa îşi dădea multă osteneală să-i deprindă pe ai casei cu el, încredinţându-i pe toţi cu mândrie că nu e deosebit decât în aparenţă, dar că de fapt e la fel cu toţi ceilalţi oameni, că ea nu se teme şi că nimeni nu trebuie să se teamă de el. După câteva zile se obişnuiră cu el în familie şi, nemaisfiindu-se, îşi continuară faţă de el vechiul lor fel de viaţă, la care luă şi el parte. Ştia să discute despre treburile gospodăreşti cu contele, despre toalete cu contesa şi Nataşa, şi despre albume şi broderii cu Sonia. Câteodată Rostovii îşi arătau între ei mirarea, în faţa prinţului Andrei, pentru felul cum se întâmplaseră toate acestea şi cât de bine se putuse prevedea tot ce avea să se petreacă: şi venirea prinţului Andrei la Otradnoe, şi venirea lor la Petersburg, şi asemănarea dintre Nataşa şi prinţul Andrei, pe care o remarcase dădaca cu prilejul primei vizite a prinţului, şi ciocnirea dintre Andrei şi Nikolai în anul 1805, şi multe alte semne, prevestitoare ale celor ce se întâmplaseră mai apoi, erau luate acum în seamă de ai casei.

În casa Rostovilor domnea plictiseala aceea poetică şi tăcerea care însoţeşte întotdeauna prezenţa a doi logodnici. Adesea, strânşi toţi la un loc, tăceau. Uneori, când cei din jur se ridicau şi plecau, logodnicii, rămaşi singuri, continuau să tacă. Rar li se întâmpla să vorbească ceva de viitorul lor. Prinţului Andrei îi era teamă să vorbească despre asta şi-şi făcea o problemă de conştiinţă. Nataşa împărtăşea acest sentiment al lui, ca, de altfel, toate sentimentele lui, pe care nu înceta să i le ghicească. Odată Nataşa aduse vorba despre copilul lui. Prinţul Andrei se înroşi – ceea ce i se întâmpla acum deseori şi ceea ce Nataşei îi plăcea în mod deosebit – şi spuse că copilul nu va locui cu dânşii.

— De ce? Întrebă speriată Nataşa.

— Nu pot să-l despart de bunicul său şi, pe urmă…

— Cum l-aş mai iubi! Spuse Nataşa, ghicindu-i numaidecât gândul. Dar ştiu, vrei să nu dăm prilej să ni se reproşeze ceva, dumitale sau mie.

Bătrânul conte se apropia uneori de prinţul Andrei, îl săruta şi-i cerea sfaturi cu privire la educaţia lui Petea sau la cariera lui Nikolai. Contesa, de câte ori se uita la logodnici, ofta. Sonia se temea în fiecare clipă să nu fie de prisos şi-şi dădea osteneala să găsească motive să-i lase singuri, chiar şi atunci când nu era nevoie. Când vorbea prinţul Andrei (care avea darul de a povesti foarte frumos), Nataşa îl asculta cu mândrie; când vorbea ea, băga de seamă cu spaimă, dar bucuroasă, că el o priveşte cu atenţie, scrutător. Se întreba nedumerită „Ce-o fi căutând în mine? Ce o fi vrând să afle de se uită aşa? Şi dacă cumva în mine nu există ceea ce caută el cu privirile?” Câteodată, ea revenea la dispoziţia sufletească de veselie nestăpânită ce îi era caracteristică şi atunci îi plăcea cu deosebire să vadă şi să audă cum râdea prinţul Andrei din pricina asta. El râdea rar, dar când râdea, se lăsa cu totul furat de veselie, şi de fiecare dată, după asemenea clipe de haz, Nataşa se simţea mai aproape de dânsul. Dacă gândul despărţirii, ce trebuia să aibă loc şi care se apropia, n-ar fi înspăimântat-o, Nataşa ar fi fost pe deplin fericită.

Când nu mai era decât o zi până să părăsească Petersburgul, prinţul Andrei îl aduse cu el şi pe Pierre, care din vremea balului nu mai fusese în casa Rostovilor. Pierre părea distrat şi tulburat. Stătu de vorbă cu contesa. Nataşa se aşeză cu Sonia la măsuţa de şah, îmbiindu-l prin asta pe prinţul Andrei să se apropie de ele.

— Îl cunoşti demult pe Bezuhov? Întrebă el. Ţii la el?

— Da. E un om minunat, dar e foarte caraghios.

Şi, ca întotdeauna când vorbea de Pierre, începu să povestească anecdote pe seama zăpăcelii lui, anecdote care în bună parte erau simple născociri.

— Ştii, i-am încredinţat secretul nostru, spuse prinţul Andrei. Îl cunosc din copilărie. E o inimă de aur. Te rog, Nathalie, spuse el deodată cu seriozitate, eu plec, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Poate n-ai să mă mai iu… Da, ştiu, n-ar trebui nici să vorbesc aşa ceva. Un singur lucru: orice ar fi să ţi se întâmple în lipsa mea…

— Ce mi se poate întâmpla?

— Orice nenorocire ar fi să se întâmple, continuă prinţul Andrei, vă rog, mademoiselle Sophie, orice s-ar întâmpla, nu vă adresaţi altcuiva decât lui pentru sfat şi sprijin. E omul cel mai distrat şi mai ridicol, dar nu-i altul care să aibă inimă ca a lui pe lume…

Nici tatăl, nici mama ei şi nici Sonia sau însuşi prinţul Andrei n-aveau cum prevedea ce efect avea să facă asupra Nataşei despărţirea de logodnicul ei. Roşie şi tulburată, dar fără să verse o lacrimă, ea umblă toată ziua aceea prin casă, văzându-şi de treburile ei mărunte, ca şi cum n-ar fi înţeles ce o aştepta. Nu plânse nici în clipa când el, luându-şi rămas-bun, îi sărută pentru ultima oară mâna.

— Nu pleca! Doar atât îi putu ea spune, cu o voce care-l făcu să se gândească dacă nu cumva era cazul să rămână într-adevăr şi care nu-i mai ieşi multă vreme din minte.

Nici după ce-l văzu plecând nu plânse; dar rămase câteva zile în odaia ei, tot fără să plângă, şi nu se interesă de nimic; spunea din când în când doar: „Ah, pentru ce-a plecat?”

Dar după două săptămâni de la plecarea lui, Nataşa îşi învinse într-un chip la fel de neaşteptat pentru cei din jurul ei durerea morală şi începu să fie ca şi înainte; doar fizionomia morală îi era schimbată, aşa cum se ridică după o boală îndelungată copiii, cu altă înfăţişare.

XXV.

SĂNĂTATEA CA ŞI CARACTERUL îi slăbiseră mult prinţului Nikolai Andreevici Bolkonski în ultimul an, de când îi plecase fiul. Se făcuse şi mai arţăgos ca înainte şi izbucnirile de furie care-l apucau din senin se spărgeau cele mai multe în capul prinţesei Maria. Parcă-şi dădea anume osteneala să-i scormonească rănile cele mai dureroase din inimă, ca s-o poată chinui cu mai multă cruzime morală. Două pasiuni avea prinţesa Maria şi prin urmare două bucurii: nepoţelul ei Nikoluşka şi religia; şi amândouă deveniseră temele preferate ale atacurilor şi zeflemelei bătrânului. Oricare ar fi fost subiectul discuţiei, el aducea vorba fie de eresurile fetelor bătrâne, fie de răsfăţul şi râzgâierea copiilor. „Ţi-ar plăcea să fie şi el (Nikolenka) o fată bătrână cum eşti tu, dar degeaba! Prinţul Andrei vrea să aibă băiat, nu fată!” spunea el. Sau, adresându-se domnişoarei Bourienne, o întreba în faţa prinţesei Maria cum îi plac popii şi icoanele noastre, şi făcea haz…

Bătrânul o jignea adânc, fără încetare, dar prinţesa Maria n-avea nevoie nici măcar să-şi calce pe inimă ca să-l ierte. Putea el oare fi vinovat faţă de ea şi putea oare să n-aibă dreptate tatăl ei, care – ştia ea prea bine – o iubea totuşi? Şi apoi, ce însemnează „a avea dreptate”? Prinţesa nu se gândise niciodată la acest cuvânt trufaş „dreptate”. Toate complicatele legi ale oamenilor se concentrau pentru ea într-o singură lege, simplă şi clară – legea iubirii şi a jertfei de sine, dată oamenilor de către acela care, deşi el însuşi Dumnezeu, a suferit pentru ei. Ce-i păsa ei dacă ceilalţi oameni aveau sau n-aveau dreptate? Ei îi era sortit doar să sufere şi să iubească, ceea ce şi făcea.

Iarna, când veni la Lâsâe Gorî, prinţul Andrei era plin de voie bună, blând şi duios, cum nu-l mai văzuse demult prinţesa Maria. Simţea ea că se întâmplase ceva cu fratele ei, dar lui nu-i scăpă nici o vorbă despre dragostea sa. Înainte de plecare, prinţul Andrei stătu îndelung de vorbă cu tatăl său şi prinţesa Maria băgă de seamă că, înainte de plecare, şi tatăl, şi fiul erau amândoi nemulţumiţi unul de altul.

La scurtă vreme după plecarea prinţului Andrei, prinţesa Maria scrise din Lâsâe Gorî prietenei sale de la Petersburg, Julie Karaghina, pe care ea-şi pusese în gând – aşa cum îşi pun totdeauna în gând fetele – să o vadă măritată cu Andrei şi care era pe atunci în doliu după fratele ei, ucis în Turcia.

„Durerile, se pare, sunt singurele de care avem parte în viaţă, bună şi duioasă prietenă Julie.

Pierderea pe care o suferi este atât de îngrozitoare, încât nu mi-o pot explica altfel decât ca un semn de deosebită îndurare din partea lui Dumnezeu care, iubindu-te, vrea să te încerce, pe tine şi făptura aleasă care ţi-e mamă. Ah, prietenă, religia şi numai religia poate să ne izbăvească, să ne consoleze de deznădejde; numai religia singură ne poate explica ceea ce fără ajutorul ei omul nu poate pricepe: pentru ce, în ce scop, fiinţele bune, superioare, care ştiu să găsească în viaţă fericirea şi care nu numai că nu fac nimănui vreun rău, ci sunt neapărat necesare fericirii celorlalţi, sunt chemate de Dumnezeu la el, pe când cei răi, nefolositori, vătămători, sau cei ce-şi sunt şi lor, şi celor din jurul lor povară, rămân să-şi ducă mai departe viaţa. Cea dintâi moarte la care am fost de faţă şi pe care n-am s-o pot uita niciodată – moartea dragei mele cumnate – mi-a produs o impresie de felul acesta. Întocmai aşa cum întrebi tu soarta, pentru ce a trebuit să moară minunatul tău frate, tot aşa am întrebat şi eu: la ce-a fost nevoie să moară acest înger, Liza, care nu numai că n-a făcut vreun rău cuiva, dar n-a nutrit măcar o dată în suflet altceva decât gânduri bune. Şi ce-mi dau acum seama, dragă prietenă? Iată, au trecut de atunci cinci ani, şi eu, cu mintea mea neputincioasă, încep abia să-mi lămuresc la ce-a trebuit ea să moară şi în ce mod această moarte n-a fost altceva decât expresia nesfârşitei mile a creatorului, ale cărui fapte, cu toate că în cea mai mare parte nu le înţelegem, nu sunt decât manifestări ale iubirii sale fără de margini pentru creaturile sale. Poate că, aşa cum îmi spun eu adesea, era prea îngereşte nevinovată pentru a avea puterea să ia asupră-şi toate îndatoririle de mamă. Era nepreţuită ca tânără soţie, poate că n-ar fi putut fi la fel ca mamă. Acum, pe lângă faptul că ne-a lăsat nouă tuturor, şi mai ales prinţului Andrei, cele mai curate regrete şi amintiri, acolo ea va fi, de bună seamă, primită în locul pe care nu îndrăznesc să-l nădăjduiesc pentru mine. Dar – ca să nu vorbim numai de dânsa – moartea ei timpurie şi năprasnică a avut cea mai binefăcătoare înrâurire asupra mea şi a fratelui meu. Atunci, în clipa durerii de a o fi pierdut, nu mi-au putut trece prin cap gânduri ca acestea; atunci le-aş fi îndepărtat cu groază, dar acum totul îmi pare aşa de clar şi de neîndoielnic! Îţi scriu toate acestea, dragă prietenă, numai pentru a te convinge de adevărul Evangheliei, devenit pentru mine regulă de viaţă: nici un fir de păr de pe creştetul nostru nu se va clinti fără voia lui. Iar voia lui nu se călăuzeşte decât de iubirea sa fără de margini faţă de noi şi, de aceea, tot ce se întâmplă cu fiinţa noastră este numai spre fericirea noastră. Întrebi dacă ne vom petrece iarna viitoare la Moscova. Cu toată dorinţa de a te vedea, nu cred şi nici nu doresc aceasta. Ai să te miri aflând că pricina este Buonaparte. Şi iată pentru ce: puterile tatălui meu slăbesc văzând cu ochii; nu mai poate suporta să fie contrazis şi devine irascibil. Irascibilitatea aceasta este, cum ştii, cauzată mai ales de chestiunile politice. Nu poate suporta gândul că Buonaparte tratează de la egal la egal cu toţi suveranii Europei şi mai cu seamă cu suveranul nostru, nepotul marei Ecaterina. După cum ştii, sunt cu desăvârşire indiferentă la chestiunile politice, dar din cuvintele tatălui meu şi din discuţiile lui cu Mihail Ivanovici aflu de tot ce se petrece în lume şi, mai ales, de toate onorurile cu care este covârşit Buonaparte pe care, după cât se pare, din tot globul pământesc numai Lâsâe Gorî nu-l recunoaşte ca pe un mare om, şi încă şi mai puţin ca pe împăratul francezilor. Şi tatăl meu nu poate suporta lucrul acesta. Mi se pare că tatăl meu, prevăzând urmările vederilor sale politice şi ciocnirile de idei pe care le-ar avea acolo datorită modului său de a-şi spune pe faţă, fără nici un fel de înconjur, părerile, vorbeşte cu neplăcere, în silă, despre plecarea la Moscova. Tot ce ar câştiga printr-un tratament medical mai bun ar pierde în urma certurilor inevitabile cu privire la Buonaparte. Dar, în orice caz, lucrul acesta se va hotărî foarte curând. Viaţa noastră de familie se scurge ca întotdeauna, cu excepţia prezenţei fratelui meu Andrei, care, după cum ţi-am mai scris, s-a schimbat foarte mult în ultimul timp. După nenorocirea avută, abia acum, anul acesta, şi-a vindecat cu totul sufletul. Este iar aşa cum îl ştiam de copil: bun, duios, cu acea inimă de aur căreia nu-i găsesc egal. Mi se pare c-a înţeles, în sfârşit, că viaţa e departe de a fi sfârşită pentru el. Dar, odată cu această schimbare morală, a slăbit foarte mult fiziceşte. E mai slab decât înainte şi mai nervos. Mă tem pentru el şi mă bucur că s-a hotărât să facă această călătorie în străinătate, pe care doctorii i-au prescris-o demult. Nădăjduiesc că asta îl va însănătoşi. Îmi scrii că la Petersburg se vorbeşte despre el ca despre unul dintre cei mai activi, mai culţi şi mai inteligenţi tineri. Iartă-mi amorul propriu de familie, dar nu m-am îndoit niciodată de asta. Binele pe care l-a făcut tuturor celor de aici, începând cu mujicii lui şi sfârşind cu nobilii, nu se poate măsura. Ajuns la Petersburg şi-a luat doar ceea ce i se cuvenea. Mă mir de felul cum ajung în general zvonurile de la Petersburg la Moscova, şi mai ales zvonuri atât de neadevărate ca acela despre care-mi scrii, zvonul despre pretinsa căsătorie a fratelui meu cu Rostova cea mică. Nu cred ca Andrei să se căsătorească vreodată cu cineva şi, mai ales, cu ea. Şi iată pentru ce: întâi, fiindcă ştiu că, deşi vorbeşte rar de soţia lui moartă, durerea acestei pierderi s-a înrădăcinat prea adânc în inima lui pentru a se putea vreodată hotărî să-i dea o urmaşă şi o mamă vitregă îngeraşului nostru; al doilea, fiindcă, după câte ştiu, fata aceasta nu este din categoria femeilor care ar putea să placă prinţului Andrei. Nu cred ca prinţul Andrei să şi-o fi ales de nevastă şi o spun deschis: eu nu doresc acest lucru. Dar am flecărit destul şi-mi închei a doua foaie. Rămâi cu bine, dragă prietenă; Dumnezeu să te aibă în sfânta şi puternica sa ocrotire. Simpatica mea prietenă, mademoiselle Bourienne, te sărută.

Marie.”