I

LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1806, Nikolai Rostov pleca în concediu. Denisov se ducea şi el acasă, la Voronej şi Rostov îl convinsese să facă drumul împreună până la Moscova şi să rămână câteva zile la dânsul. La penultima staţie, Denisov se întâlnise cu un prieten şi băuse cu el trei sticle de vin, şi acum, înaintând spre Moscova, cu toate hurducăturile drumului, dormea dus, în fundul saniei de poştă, alături de Rostov, care, pe măsură ce se apropia de Moscova, îşi pierdea văzând cu ochii răbdarea.

„Dar nu mai ajungem odată? Vai, străzile astea nesuferite, prăvăliile, colacii de tablă de la intrarea brutăriilor, felinarele, birjarii!” se gândea Rostov, după ce arătaseră la barieră biletele de voie şi intraseră în Moscova.

— Denisov, am ajuns! Doarme! Vorbi el singur, aplecându-se cu tot corpul înainte, ca şi cum prin poziţia asta ar fi tras nădejde să mărească viteza săniei.

Denisov nu răspunse.

— Iată şi colţul străzii de la răscrucea unde stătea birjarul Zahar; uite-l şi pe Zahar, şi tot cu acelaşi cal, uite şi prăvălia de unde cumpăram turtă dulce. Da' nu mai ajungem odată? Mână! Ei!

— La ce casă? Întrebă surugiul.

— Colo, la casa cea mare din capăt! Ce, n-o vezi? Aceea, aceea-i casa noastră! Spuse Rostov.

— Denisov, Denisov, ajungem!

Denisov înălţă capul, tuşi, ca şi cum şi-ar fi dres glasul, şi nu răspunse nimic.

— Dmitri, îi strigă Rostov valetului său de pe capră, lumina ceea e la noi?

— Chiar aşa! E lumină şi în cabinetul tatălui dumneavoastră!

— Nu s-or fi culcat încă? Ai? Tu ce crezi? Vezi să nu uiţi să-mi scoţi, cum ajungem, dolmanul cel nou, adăugă Rostov, ciupindu-şi mustăcioara ce abia-i mijea. Mai repede! Îi strigă iar surugiului. Dar trezeşte-te odată, Vasea, se întoarse el către Denisov, care moţăia din nou cu capul în piept. Hai, mână mai repede! Ai de la mine trei ruble de-o votcă, dă-i zor! Strigă iar Rostov, când sania nu mai era decât la trei case de poarta lor.

Dar lui i se părea că nu trag deloc caii. În sfârşit, sania o luă la dreapta, spre portal; Rostov văzu iarăşi deasupra capului cornişa bine cunoscută, cu ciubucele de ştuc căzute şi, lângă scară, stâlpul de la marginea trotuarului. Sări din mersul saniei şi se repezi în antreu. Casa rămase rece şi neprimitoare, ca şi cum nici nu i-ar fi păsat de cel care-i călca pragul. În antreu nu era nimeni. „Doamne! Oare or fi toţi sănătoşi?” se gândi Rostov, oprindu-se o clipă cu strângere de inimă, şi o luă îndată la fugă mai departe, prin antreu şi pe treptele roase ale scării, pe care le ştia atât de bine. Aceeaşi clanţă care stârnea mereu supărarea contesei, pentru că nu era niciodată frecată cum trebuie, se deschidea cu aceeaşi uşurinţă ca de obicei. În vestibul ardea o singură lumânare de seu.

Moş Mihailo dormea la locul lui, pe ladă. Prokofi – valetul care-şi întovărăşea stăpânul în oraş, cel care era atât de voinic, încât putea întoarce trăsura, ridicând-o de dinapoi – stătea şi-şi împletea nişte încălţări din acelea ţărăneşti. Ridică ochii la uşa care se deschisese şi chipul lui somnoros şi nepăsător se lumină deodată de încântare şi surprindere.

— Maică Precistă! Tânărul conte! Strigă el, recunoscându-şi coconaşul. Ce-mi văd ochii, sufleţelule?

Şi Prokofi, tremurând de emoţie, se repezi înspre uşa salonului, cu gândul să dea de veste; dar se răzgândi, pesemne; se întoarse de la uşă şi se grăbi să sărute umărul tânărului său stăpân.

— Sănătoşi toţi? Întrebă Rostov, retrăgându-şi mâna dintr-a lui.

— Slavă Domnului! Toţi, slavă Domnului! Chiar acum s-au ridicat de la masă! Lasă-mă să te văd şi eu un pic, luminăţie!

— Toate-s bune?

— Slavă Domnului, slavă Domnului!

Rostov, uitându-l cu desăvârşire pe Denisov şi nevoind să dea timp nimănui să-i anunţe venirea, aruncă de pe el şuba şi intră repede, în vârful picioarelor, în salonul cel mare, întunecos. Totul era ca altădată; aceleaşi mese de joc, acelaşi policandru în învelitoarea lui de tifon; se şi prinsese însă de veste de venirea tânărului boier, care n-apucă s-ajungă bine la uşa salonului cel mic, când cineva, năvalnic ca o furtună, se năpusti pe una dintre uşile laterale, îl îmbrăţişă şi începu să-l sărute; apoi o altă făptură şi încă una năvăliră pe celelalte uşi; alte îmbrăţişări, alte sărutări, alte strigăte şi lacrimi de bucurie. Nu mai ştia care era taică-său, care Nataşa, care Petea. Toţi ţipau, vorbeau şi-l sărutau de-a valma, în acelaşi timp. Doar maică-sa nu era printre ei – de asta-şi putu da numaidecât seama.

— Şi eu să nu ştiu nimic… Nikoluşka… dragul meu!

— Uite-l, el e. Kolea al nostru! Dragul meu… Cum te-ai schimbat!

— Nu-s destule lumânări aicea! Aduceţi ceai! Repede!

— Pe mine nu mă săruţi?

— Şi pe mine, dragule!

Sonia, Nataşa, Petea, Anna Mihailovna, Vera, bătrânul conte, toţi îl îmbrăţişau; iar servitorii şi slujnicele care umpluseră casa nu mai conteneau să şuşotească între ei şi să se minuneze.

Petea se anină de picioarele lui, strigând:

— Şi pe mine!

Nataşa, după ce-l aplecă spre ea şi-l sărută pe toată faţa, se depărtă puţin, dar îi rămase tot agăţată de poala dolmanului, ţopăind pe loc ca o căpriţă şi ţipând piţigăiat.

Din toate părţile-l înconjurau numai ochi înlăcrimaţi de bucurie şi priviri drăgăstoase, din toate părţile se întindeau spre el buze care cereau sărutări.

Sonia, roşie ca para focului, îl apucase şi ea de o mână şi strălucea toată de fericire, iar ochii ei blânzi se uitau cu nerăbdare în ochii lui să-i prindă privirea pe care o aştepta… Abia împlinise şaisprezece ani şi era tare frumoasă, mai ales în clipa aceea de entuziastă şi fericită însufleţire. Nu-şi mai lua ochii de la el şi-i surâdea, abia ţinându-şi răsuflarea. El se uita la ea plin de recunoştinţă, dar tot mai căuta din ochi pe cineva aşteptat.

Bătrâna contesă tot nu-şi făcea apariţia. Dar iată că la uşă se auziră paşi. Paşi aşa de grăbiţi, că nu se putea să fi fost paşii mamei lui.

Ea era totuşi; îmbrăcată într-o rochie nouă, pe care Nikolai nu i-o ştia încă, făcută în lipsa lui. Se dădură toţi la o parte şi el alergă să-şi întâmpine mama. Când se îmbrăţişară, ea îi căzu la piept, plângând în hohote. N-avea putere să-şi ridice capul şi-şi lipise strâns faţa de brandenburgurile reci ale tunicii lui. Denisov, care intrase în odaie, nebăgat în seamă de nimeni, stătea locului, uitându-se la ei, şi-şi ştergea ochii.

— Vasili Denisov, prietenul fiului dumneavoastră, rosti el, recomandându-se contelui, care se uita la el, întrebător.

— Poftiţi, poftiţi! Ştiu, ştiu, îi răspunse contele, sărutându-l şi îmbrăţişându-l. Nikoluşka ne-a scris… Nataşa, Vera, iată-l, dumnealui e Denisov.

Aceleaşi feţe strălucind de bucurie se întoarseră spre ciufulitul Denisov, făcând cerc în jurul lui.

— Denisov, dragă! Izbucni Nataşa, care, nemaiputându-şi stăpâni bucuria, îi sări de gât şi-l sărută.

Toţi se simţiră stânjeniţi de izbucnirea Nataşei. Denisov se făcu şi el roşu la faţă, apoi, zâmbind, luă mâna Nataşei şi i-o sărută.

După ce-l conduseră pe Denisov în odaia pregătită pentru el, toţi Rostovii se strânseră roată în jurul lui Nikoluşka, în camera cu divane.

Bătrâna contesă, fără să-i lase mâna pe care i-o tot săruta, se aşeză lângă el; ceilalţi, înghesuiţi în jurul lui, îi sorbeau fiece mişcare, fiece cuvânt, fiece privire, fericiţi şi plini de dragoste pentru el, şi nu-l pierdeau o clipă din ochi. Frăţiorul şi surorile lui se certau între ei care să stea cât mai aproape de Nikoluşka şi-şi tot schimbau locul, grăbindu-se care mai de care să-i aducă, el înaintea celorlalţi, ceaiul, tutunul, o batistă.

Rostov era fericit de dragostea pe care i-o arătau, dar primele clipe ale revederii fuseseră aşa de minunate, încât fericirea de acum li părea neîndestulătoare şi aştepta mereu tot altceva… mai mult… şi mai mult.

A doua zi, Rostov şi Denisov, osteniţi de drum, dormiră până pe la zece.

În camera vecină cu a lor zăceau claie peste grămadă săbii, genţi, ledunci, geamantane deschise, cizme pline de noroi. Două perechi lustruite oglindă, cu pinteni, erau rezemate de perete. Servitorii le aduseră hainele curăţite, apă caldă pentru bărbierit şi lighene în care să se spele. Mirosea a tutun şi a bărbaţi.

— Ei, Grişka! Luleaua! Se auzi vocea răguşită a lui Vaska Denisov. Rostov, scoală!

Rostov se frecă la ochi somnoros şi-şi ridică de pe perna caldă capul zburlit.

— Dar ce-i, e târziu?

— Târziu, aproape zece, îi răspunse vocea Nataşei, şi din odaia vecină se auziră foşnete de rochii scrobite, şopotit de glasuri şi râsete tinere femeieşti, iar prin uşa întredeschisă se zări o clipă ceva albastru, nişte funde, bucle negre şi feţe vesele. Erau Nataşa cu Sonia şi Petea, care veniseră să vadă dacă nu cumva fratele lor se trezise.

— Nikolenka, scoală-te! Se auzi iar vocea Nataşei de dincolo de uşă.

— Îndată!

Între timp Petea, din cealaltă odaie, zărind săbiile şi punând mâna pe una dintre ele, cu admiraţia de care sunt cuprinşi de obicei băieţii în faţa fratelui mai mare venit de la oaste, uită că nu se cuvine ca surorile sale să vadă bărbaţi dezbrăcaţi şi deschise brusc uşa.

— Asta e sabia ta? Strigă el.

Obrazul fetelor dispăru repede îndărătul uşii. Denisov, rotind speriat ochii, îşi acoperi picioarele păroase cu plapoma, uitându-se la Rostov, ca şi cum i-ar fi cerut ajutor. Uşa dădu drumul lui Petea în odaie şi se închise la loc. De dincolo de uşă, se auziră râsete.

— Nikolenka, pune-ţi halatul şi vino, îl rugă glasul Nataşei.

— Asta-i sabia ta, îl întrebă Petea, sau e a dumneavoastră? Se adresă Petea oacheşului şi mustăciosului Denisov, cu glas înfricoşat de prea mult respect.

Rostov se încălţă în grabă, îşi puse halatul şi ieşi. Nataşa îşi pusese o cizmă pintenată şi încerca să şi-o tragă şi pe cealaltă în picior. Sonia se învârti pe călcâie şi rochia i se umflă ca un balon; vroia tocmai să se aşeze când intră el. Amândouă aveau rochii noi, la fel, de un albastru-deschis; erau voioase, cu feţele rumene şi proaspete.

Sonia fugi, iar Nataşa, luându-şi fratele de braţ, îl duse în odaia cu divane şi se puseră acolo pe vorbă, în voie. Nu mai pridideau întrebându-se unul pe altul tot soiul de nimicuri, ce nu-i puteau interesa decât pe ei. Nataşa îşi găsea de râs la fiecare vorbă spusă fie de el, fie de ea şi nu atât de hazul celor ce-şi povesteau, cât pentru că era veselă şi nu se putea opri să-şi exprime prin râs bucuria ce-i umplea sufletul.

— Ah, ce frumos, ce minunat! Repeta ea întruna.

Şi Rostov simţea cum, sub caldele raze ale dragostei, îi înflorea pentru întâia dată după un an şi jumătate, în suflet şi pe faţă, zâmbetul acela de copil, pe care nu şi-l mai ştiuse o clipă măcar, de când plecase de acasă.

— Nu, zău, ştii că te-ai făcut un bărbat în toată firea? Zise ea. Sunt grozav de fericită că-mi eşti frate şi, cu degetele, îi atinse mustăţile. Tare-aş vrea să ştiu cum sunteţi voi, bărbaţii. Tot aşa ca şi noi? Nu?

— De ce-a fugit Sonia? Întrebă Rostov.

— Ei, asta-i o poveste întreagă! Spune-mi, te rog, cum ai să-i spui? „Tu” sau „dumneata”?

— Cum s-o nimeri, zise Rostov.

— Să-i spui „dumneata”, te rog; îţi spun eu pe urmă de ce.

— De ce nu acum?

— Ei, dacă vrei, îţi spun şi-acum. Tu ştii că Sonia e prietena mea; atât de bună prietenă, încât mi-am ars braţul pentru ea. Uită-te, vezi şi tu! Şi, ridicându-şi mâneca rochiei de muselină de pe braţul ei lung, slab şi gingaş, ceva mai jos de umăr (în partea care rămâne de obicei acoperită şi de rochiile de bal), îi arătă o pată roşie.

— M-am fript eu singură pentru ea ca să-i arăt că o iubesc. Am înfierbântat rigla în foc şi mi-am lipit-o de piele.

Stând în fosta lui cameră de studii, pe canapeaua cu cele două braţe tapisate şi privind în ochii strălucitori şi vioi ai Nataşei, Rostov se regăsi din nou în lumea copilăriei lui, în lumea familiei, care n-avea pentru nimeni în afară de el vreun înţeles, dar care îi dăduse cele mai mari desfătări în viaţă; şi arsura braţului cu rigla, ca dovadă de dragoste, nu i se păru deloc nefirească; o înţelegea şi nu-l mira defel.

— Ei, şi numai atât? Întrebă Nikolai.

— Aşa. Suntem atât de prietene, atât de bune prietene! Povestea cu rigla ce-i? Nu-i nimic… e o copilărie… dar noi ne-am legat să fim prietene pe vecie. Ea, când iubeşte pe cineva, iubeşte pe vecie; eu asta n-o pot înţelege; mie mi-ar trece repede.

— Ei, şi pe urmă?

— Da, aşa ne iubeşte, şi pe mine, şi pe tine. Nataşa roşi deodată. Nu-ţi aminteşti, înainte de a pleca? Mi-a spus: lasă să uite el totul… Mi-a spus: eu am să-l iubesc totdeauna; el e liber să facă ce vrea! Nu-i aşa că e frumos, că e nobil? Da, da, foarte nobil, nu-i aşa? Nu? Rosti Nataşa cu atâta seriozitate şi atât de tulburată, încât se vedea bine că lucrurile pe care le spunea acum le mai spusese şi altă dată, înduioşată până la lacrimi.

Rostov rămase pe gânduri.

— Nu-mi iau cuvântul înapoi pentru nimic în lume, zise el. Şi, pe urmă, Sonia e atât de fermecătoare, încât doar nătărău să fiu să mă dau în lături de la propria mea fericire.

— Nu, nu! Izbucni Nataşa. Noi de asta am şi vorbit între noi. Eram sigure că ai să răspunzi aşa! Dar asta nu se poate, fiindcă, înţelegi, dacă tu vorbeşti aşa, dacă te socoteşti legat de cuvântul dat, atunci înseamnă că ea ţi-a amintit înadins de asta. Înseamnă că te-ai căsători cu ea din obligaţie, şi asta nu trebuie.

Rostov îşi dădu seama că totul fusese bine chibzuit între ele. Sonia îl impresionase şi în ajun cu frumuseţea ei. De dimineaţă, zărind-o în treacăt, i se păruse şi mai frumoasă. Era o fată fermecătoare de şaisprezece ani şi se vedea limpede că-l iubea la nebunie (de asta nu se îndoise nici o clipă). Atunci de ce n-ar iubi-o şi de ce nu s-ar căsători cu ea, se gândea Rostov; dar… pentru moment, îl aşteptau atâtea alte bucurii şi plăceri! „Da, au chibzuit ele foarte bine, îşi zise el, trebuie să rămân liber.”

— Minunat, răspunse Nikolai, vorbim noi mai târziu. Ah, ce bucuros sunt că te revăd! Adăugă el. Apoi o întrebă: Ia spune-mi, nu cumva l-ai trădat pe Boris?

— Astea-s fleacuri! Exclamă Nataşa râzând. Nu mă gândesc nici la el, nici la nimeni altul, şi nici nu vreau să ştiu de dragoste.

— Asta-i bună! Şi ce faci tu?

— Eu? Îi întoarse Nataşa întrebarea, şi un zâmbet de fericire îi lumină faţa. Îl ştii pe Duport?

— Nu.

— Nu-l ştii tu pe Duport, faimosul dansator? Atunci, n-ai cum să mă-nţelegi. Iată ce fac. Şi, arcuindu-şi braţele, Nataşa, cu un gest de dansatoare, îşi apucă poalele rochiei, se depărtă câţiva paşi, se întoarse, făcu un entrechat377 şi, după ce-şi ciocni uşor picioarele unul de altul, se ridică pe vârfuri şi mai făcu aşa câţiva paşi. Vezi cum stau? Uită-te, spuse ea, dar nu reuşi să se menţină pe vârful picioarelor. Iată ce fac. N-am să mă mărit niciodată, cu nimeni; mă fac dansatoare! Numai să nu spui nimic nimănui!

Rostov izbucni în râs atât de tare şi plin de voioşie, încât Denisov, din odaia lui, îl invidie, iar Nataşa, nemaiputându-se stăpâni, începu să râdă şi ea cu fratele ei.

— Ce, nu fac bine? Repeta ea mereu.

— Foarte bine. Va să zică, nu mai vrei să te măriţi cu Boris?

Nataşa se aprinse la faţă.

— Nu mai vreau să mă mărit cu nimeni. Am să i-o spun şi lui când am să-l văd.

— Ia te uită! Făcu Rostov.

— Ei da, toate astea-s nimicuri, continuă Nataşa să flecărească. Dar Denisov e cumsecade? Întrebă ea.

— Cumsecade!

— Ei, te las, du-te de te-mbracă. Dar, ia spune-mi, Denisov nu-i urâcios?

— De ce să fie urâcios? Întrebă Nikolai. Nu, Vaska e un băiat bun.

— Vaska îi spui tu? Curios! Şi zici că e băiat bun?

— Da, foarte bun.

— Hai, veniţi mai repede la ceai. Amândoi!

Şi Nataşa, ridicându-se pe vârful picioarelor, ieşi din odaie ca dansatoarele, dar zâmbind fericită, aşa cum nu zâmbesc decât fetiţele de cincisprezece ani. Întâlnindu-se în salon cu Sonia, Rostov se înroşi tot. Nu ştia cum să se poarte cu ea. În ajun, se sărutaseră în prima clipă a bucuriei de a se revedea, dar acum simţeau amândoi că asta nu trebuie să se mai întâmple; el îşi dădea seama că toţi, şi mama, şi surorile, îl urmăresc cu ochi întrebători şi că aşteaptă de la el să vadă cum are să se poarte cu Sonia.

Îi sărută mâna şi îi spuse „dumneata, Sonia”. Dar ochii lor, întâlnindu-se, îşi spuseră „tu”, şi se sărutară duios. Sonia îi ceru din ochi iertare pentru că-i amintise prin Nataşa de făgăduinţa dată şi-i mulţumi pentru dragostea ce-i păstra. La rândul său, el îi mulţumi printr-o privire pentru că-i reda libertatea şi o încredinţa că, orice-ar fi, orice s-ar întâmpla, nu va înceta niciodată s-o iubească, fiindcă pe o făptură ca ea nu se poate să n-o iubeşti.

— Ce ciudat e, totuşi, spuse deodată Vera, rupând un moment tăcerea, ce ciudat e că Sonia şi Nikolenka îşi spun acum „dumneata”, ca doi străini!

Observaţia Verei era întemeiată, ca toate observaţiile ei; dar aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori cu ceea ce spunea ea, şi de data aceasta, vorbind, îi puse pe toţi în încurcătură; şi nu numai Sonia, Nikolai, Nataşa, dar până şi bătrâna contesă, care se temea că dragostea asta a fiului ei pentru Sonia l-ar putea împiedica să facă o partidă strălucită, se înroşi toată, ca o fetişcană.

Denisov, spre mirarea lui Rostov, apăru în salon în uniformă nouă, parfumat şi pomădat, tot aşa de fercheş cum obişnuia să se arate pe câmpul de luptă şi se purtă faţă de doamne şi de bărbaţi cu o amabilitate la care Rostov nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui.