II.

ÎNTORCÂNDU-SE LA MOSCOVA de pe front, Nikolai Rostov fu primit de toţi ai casei ca un fiu cum nu există altul mai bun pe lume, ca un erou, Nikoluşka, mult iubitul lor; rudele îl primiră ca pe un tânăr fermecător, simpatic şi respectuos; cunoscuţii, ca pe un chipeş locotenent de husari, bun dansator şi unul dintre cei mai de dorit gineri din Moscova.

Toată Moscova se cunoştea cu Rostovii; bătrânul conte, care îşi ipotecase din nou toate moşiile, avea în anul acela bani din belşug, aşa că Nikoluşka putu să-şi cumpere un cal de curse şi cei mai moderni pantaloni de călărie, cum n-avea încă nimeni în toată Moscova, şi cizme după ultima modă, cu vârfurile ascuţite şi cu pinteni mici de argint, şi-şi petrecea timpul cât se poate de vesel. Întors acum acasă, Rostov încercă un sentiment plăcut când îşi reluă felul de viaţă de altădată, pe care de atâta vreme aproape că-l uitase. Se simţea mai matur şi cu forţe sporite. Disperarea care-l cuprinsese când căzuse la examenul de religie, împrumuturile de bani de la Gavrilo pentru cursele cu birja, sărutările furişe cu Sonia – de toate-şi amintea acum ca de nişte copilării, de care era astăzi nemăsurat de departe. Acum era locotenent de husari, purta dolman cu fireturi argintate şi pe piept ordinul sfântul Gheorghe în grad de soldat, îşi antrena calul pentru curse la un loc cu cei mai faimoşi amatori de cai, oameni respectabili, în vârstă. Avea printre cunoştinţele lui o doamnă, care locuia pe bulevard şi la care îşi petrecea serile. El deschidea balul la Arharovi, discuta despre război cu feldmareşalul Kamenski, frecventa Clubul englez şi se tutuia cu un colonel în vârstă de patruzeci de ani, pe care i-l prezentase Denisov.

Pasiunea lui pentru împărat, cum nu-l mai văzuse demult, se mai potolise de când venise la Moscova. Îi plăcea cu toate astea să vorbească deseori despre suveran, despre dragostea ce-i purta, lăsând să se înţeleagă că nu spunea tot ce simte, că în inima lui vibra un sentiment pe care nu-l putea înţelege oricine; împărtăşea din tot sufletul adoraţia idolatră a locuitorilor Moscovei pentru împăratul Alexandr Pavlovici, căruia i se dăduse în vremea aceea numele de „arhanghelul de pe pământ”.

În răstimpul scurt cât stătu la Moscova, până să plece la regiment, Rostov, în loc să se apropie şi mai mult de Sonia, se îndepărtă, dimpotrivă, de ea. Era foarte frumoasă, atrăgătoare şi, se vedea cât de colo, tare îndrăgostită de el; dar Rostov trecea prin acea perioadă a tinereţii în care atâtea îl asaltează în fiecare clipă pe un tânăr, încât n-are când să se mai gândească şi la dragoste, şi în care se teme să nu se lege cumva, preţuindu-şi mai presus de orice libertatea, care-i e necesară pentru atâtea altele. Când se gândea la Sonia, în timpul şederii sale la Moscova, el îşi zicea: „Ei! Câte, câte fete ca ea n-or fi şi câte n-am să cunosc pe unde mă voi duce! O să găsesc eu timp de dragoste şi mai târziu, dacă mi-o arde de aşa ceva! Acum însă n-am timp.” Pe lângă asta, societatea femeilor i se părea ceva umilitor pentru demnitatea lui de bărbat. Se ducea la bal şi se arăta în societatea femeilor cu aerul că o face împotriva voinţei sale. Cursele, Clubul englez, chefurile cu Denisov şi anumite vizite, asta era cu totul altceva: astea erau treburi vrednice de un husar viteaz.

La începutul lui martie, bătrânul conte Ilia Andreici Rostov era ocupat până peste cap cu organizarea unui banchet, care urma să aibă loc la Clubul englez în cinstea prinţului Bagration.

Contele, în halat, umbla de colo până colo prin salon şi împărţea ordine peste ordine, atât intendentului cât şi faimosului Feoktist, bătrânul bucătar-şef al Clubului englez, să aibă grijă să nu lipsească sparanghelul, castraveţii, fragii, friptura de viţel şi peştele pentru banchetul prinţului Bagration. Contele era membru şi decan al clubului, chiar din ziua înfiinţării lui. I se dăduse de către plenul clubului însărcinarea organizării acestei recepţii în cinstea lui Bagration, fiindcă rar se mai putea găsi un om ca el, larg la mână în pregătirea unui mare ospăţ şi, mai ales, fiindcă greu putea fi găsit altul care să aibă nu numai atâta pricepere, dar şi atâta bunăvoinţă de a contribui cu banii săi, dacă era nevoie, la reuşita unui banchet. Bucătarul şi intendentul clubului ascultau cu plăcere de ordinele contelui, fiindcă ştiau că, dacă de la el nu le pica şi lor câte ceva din prânzul al cărui cost se ridica la câteva mii de ruble, atunci nu le mai pica de la nimeni.

— Vezi să nu uiţi să pui creste, creste de cocoş, în supa „a la tortue”! Înţelegi?

— Feluri reci, va să zică, trei? Întrebă bucătarul.

Contele căzu pe gânduri.

— Mai puţin nu se poate; trei: maioneză, unul, spuse el, îndoind un deget…

— Aşadar, porunciţi să cumpăr cegă, din cea mare? Întrebă intendentul.

— Cumpără, ce să facem, dacă nu vor să lase mai ieftin. Aoleo, uitasem, bată-te norocul, moşule: ne mai trebuie încă un „entrée”. Ah, sfinte Dumnezeule! Îşi luă el capul între mâini. Dar flori cine o să-mi aducă? Mitenka, Mitenka! Repede-te călare, Mitenka, la conacul din preajma Moscovei, se adresă el administratorului său care, auzindu-se chemat, se şi înfiinţase. Spune-i lui Maximko – grădinarul, să-şi pună toţi oamenii la treabă şi să se prezinte aici cu toată sera, buluc, dar să le învelească bine cu pâslă! Până vineri să am aici două sute de ghivece.

După ce dădu încă multe alte ordine, vru să plece să se odihnească o clipă lângă scumpa lui contesă, dar, amintindu-şi încă de ceva important, se întoarse, îi întoarse şi pe bucătar şi pe intendent din drum şi o luă de la capăt cu dispoziţiile. Dinspre uşă se auzi un pas uşor de bărbat, un zăngănit de pinteni şi tânărul conte Rostov, frumos, îmbujorat, cu mustăcioara neagră, îşi făcu intrarea. Avea înfăţişare odihnită şi se vedea că viaţa tihnită a Moscovei îi prieşte.

— Ah, frate dragă! Mi-au făcut capul calendar, spuse bătrânul, zâmbindu-i, parcă puţin ruşinat. De ce nu-mi dai şi tu o mână de ajutor? Ne mai trebuiesc şi cântăreţi. Muzică, o am pe a mea, dar ce zici: să aduc şi un taraf de ţigani? Vouă, militarilor ăstora, vă cam place, după câte ştiu.

— Zău, tăticule, eu cred că prinţul Bagration, când se pregătea să dea lupta la Schöngraben, nu era aşa de preocupat ca dumneata acum, spuse fiul zâmbind.

Bătrânul conte se prefăcu supărat.

— Uşor de spus, dar să te văd la treabă!

Şi contele se adresă din nou bucătarului, care, isteţ şi respectuos cum era, se uita cu luare-aminte şi cu drag la tată şi la fiu.

— Ce ţi-e şi cu tineretul de azi, măi Feoktist! Spuse el. Râde de-alde noi, bătrânii.

— Ce să faci, luminăţia-voastră; le place numai să mănânce bine, dar cum se agonisesc şi cum se amenajează toate – puţin le pasă.

— Aşa-i, aşa-i! Încuviinţă contele şi, apucându-şi voios fiul de amândouă mâinile, strigă: Şi acum, fiindcă mi-ai căzut în mână, ia repede o sanie cu doi cai, du-te la Bezuhov şi spune-i aşa: „Contele vă roagă – contele Ilia Andreevici – să-i trimiteţi, dacă vreţi, fragi şi ananas proaspăt. Nu-s de găsit nicăieri în altă parte.” Dacă cumva nu-i el acasă, roagă-le din parte-mi pe prinţese şi, de acolo, iată, mai treci şi prin Razguleai378 – Ipatka, vizitiul, ştie drumul – şi caută-mi-l acolo pe Iliuşka ţiganul, ştii, cel care a dansat atunci, la contele Orlov, în cazacă albă, ţi-aduci aminte? Adu-mi-l aici, cu tine, pe loc.

— Să-l aduc cu ţigănci cu tot? Întrebă Nikolai râzând.

— Haide-hai!

În acea clipă, cu paşi neauziţi, intră în cameră Anna Mihailovna, cu aerul ei aferat şi iscoditor şi, în acelaşi timp, pe faţă cu acea smerenie creştină, care n-o părăsea niciodată. Cu toate că nu era zi în care Anna Mihailovna să nu-l vadă în halat, contele se simţea stânjenit de fiecare dată în faţa ei şi-i cerea scuze pentru ţinuta în care-l găsea.

— Nu face nimic, dragul meu conte, zise ea, închizând ochii cu aer de mironosiţă. Ştii ce? La Bezuhov mă duc eu! S-a întors de curând tânărul conte şi putem acum obţine din serele lui orişice. De altfel, trebuie să-l şi văd. Mi-a trimis o scrisoare de la Boris. Slavă Domnului! Borea e acum pe lângă statul-major.

Contele se arătă bucuros că Anna Mihailovna binevoia să ia asupră-şi o parte din griji şi porunci să se înhame pentru ea caii la cupeul cel mic.

— Spune-i lui Bezuhov să vină şi el. Îl trec pe lista invitaţilor. Cum o duce cu căsnicia? Întrebă el.

Anna Mihailovna ridică ochii spre cer, şi chipul ei exprimă o adâncă mâhnire…

— Ah, dragul meu, e foarte nenorocit, răspunse ea. Dacă e adevărat ce se spune, e îngrozitor! Ne puteam noi gândi la una ca asta atunci când ne-am bucurat atâta de fericirea lui? Şi ce suflet mare, nobil, are acest tânăr Bezuhov! Da, îl plâng din toată inima şi mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-i mai alin durerea.

— Dar ce s-a întâmplat, întrebară în acelaşi timp amândoi Rostovii, şi bătrânul, şi tânărul.

Anna Mihailovna oftă adânc.

— Dolohov, fiul Mariei Ivanovna, spuse ea pe şoptite, misterios, se zice că a compromis-o, rău de tot. Pierre l-a sprijinit, l-a primit în casa lui la Petersburg, şi el, iată ce-i face… Ea a venit aici, la Moscova, şi ştrengarul tot pe urmele ei, adăugă Anna Mihailovna, voind să-şi arate compătimirea faţa de Pierre, dar intonaţiile involuntare ale vocii ei şi zâmbetul abia schiţat lăsau să i se vadă simpatia faţă de ştrengar, cum îl numea ea pe Dolohov. Se zice că Pierre e doborât de durere!

— Ei, spune-i totuşi să vină la club, are să-şi mai uite de necazuri! O să fie un banchet cum nu s-a pomenit!

A doua zi, 3 martie, la ora două după-amiază, două sute cincizeci de membri ai Clubului englez şi cincizeci de invitaţi aşteptau la masă pe ilustrul oaspe, prinţul Bagration, erou al campaniei din Austria. La început, când se răspândi vestea despre bătălia de la Austerlitz, Moscova fu cuprinsă de nedumerire. Pe atunci ruşii erau atât de obişnuiţi cu victoriile, încât, primind ştirea înfrângerii, unii pur şi simplu nici nu o credeau, iar alţii căutau explicaţia acestui eveniment atât de ciudat în cine ştie ce cauze extraordinare. La Clubul englez, unde se aduna de obicei tot ce se cheamă lume bună, având surse de informaţie demne de încredere, părea că se dăduse cuvânt de ordine în luna decembrie când începură să sosească veştile de pe frontul înfrângerii, să nu se facă nici un fel de aluzie la război sau la ultima bătălie. Oamenii ca prinţul Iuri Vladimirovici Dolgoruki, contele Rastopcin, Valuev, contele Markov, prinţul Viazemski, care dădeau de obicei tonul discuţiilor, nu se mai arătau pe la club, dar se adunau prin casele lor, în cerc intim, iar aceia dintre locuitorii Moscovei care vorbeau totdeauna din auzite (din rândul cărora făcea parte şi Ilia Andreici Rostov) rămaseră o vreme lipsiţi de îndrumători şi fără putinţă de a-şi face o părere temeinică asupra mersului războiului. Simţeau toţi că e ceva care nu merge cum trebuie, că era greu să judeci ştirile proaste, şi că, prin urmare, mai bine era să le treacă sub tăcere. Dar nu după multă vreme, membrii cu greutate ai clubului, cei care dădeau tonul discuţiilor, reveniră, întocmai ca juraţii ce ies din camera de deliberare, la locul lor printre membrii clubului, şi începură să discute totul pe faţă, şi fără nici un ocol. Fuseseră găsite pricinile acestei noutăţi, socotite de necrezut şi de neadmis, că ruşii fuseseră înfrânţi. Din acel moment, totul se lămurise şi în toată Moscova nu se mai vorbi de nimic altceva. Aceste cauze erau: trădarea austriecilor, proasta aprovizionare a armatei, trădarea polonezului Przebyszewski şi a francezului Langeron, nedestoinicia lui Kutuzov, precum şi (adăugate în şoaptă) tinereţea şi lipsa de experienţă a împăratului, care acordase încredere unor oameni răi şi incapabili. În schimb armata, armata rusă, erau toţi de acord că se dovedise extraordinară şi făcuse minuni de vitejie. Soldaţii, ofiţerii, generalii, toţi erau nişte adevăraţi eroi. Dar erou între eroi era prinţul Bagration, care se acoperise de glorie în lupta de la Schöngraben şi în retragerea de la Austerlitz, unde fusese singurul comandant care reuşise să-şi menţină coloana în ordine, ţinând o zi întreagă piept unui inamic de două ori mai puternic. Faptul că la Moscova Bagration era eroul preferat îşi avea originea şi în împrejurarea că el nu avea legături de rudenie în oraş, fiind de prin alte părţi. În persoana lui, locuitorii Moscovei cinsteau pe simplul ostaş rus, viteaz, fără protectori şi în afară de orice intrigi, al cărui nume mai era pe deasupra legat, prin amintirile campaniei din Italia, şi de numele lui Suvorov. Pe lângă asta, prin asemenea onoruri date lui Bagration, se exprima mai bine decât prin orice altceva nemulţumirea şi dezaprobarea faţă de Kutuzov.

— Dacă Bagration n-ar fi existat, il faudrait l'inventer379, spuse şugubăţul Şinşin, parodiind vorbele lui Voltaire.

De Kutuzov nu pomenea nimeni, şi unii îl bârfeau chiar în şoaptă, numindu-l curtean linguşitor şi satir bătrân.

Toată Moscova repeta cuvintele prinţului Dolgoruki: „Numai cine nu face nimic nu greşeşte”, consolându-se de înfrângerea aceasta a noastră cu amintirea victoriilor trecute şi repetând cuvintele lui Rastopcin că pe soldaţii francezi trebuie să-i îndemni la luptă cu fraze sforăitoare, că nemţilor trebuie să le înşiri argumente logice, convingându-i că e mai primejdios să fugi decât să înaintezi, dar că, în schimb, pe soldaţii ruşi trebuie doar să-i înfrânezi şi să-i rogi s-o lase mai încet! Din toate părţile nu se auzeau decât noi şi noi exemple de acte eroice săvârşite la Austerlitz de către soldaţii şi ofiţerii noştri. Cutare salvase drapelul, cutare ucisese cinci francezi, un al treilea avusese în foc, singur, o baterie de cinci tunuri. Se vorbea şi despre Berg; oameni care nu-l cunoşteau spuneau că, rănit la mâna dreaptă, prinsese sabia cu stânga şi mersese înainte. Doar despre Bolkonski nu se vorbea nimic; şi numai câţiva prieteni apropiaţi îi regretau moartea prematură, căci lăsa în urmă o soţie însărcinată şi un părinte sucit.