XIV.

DUPĂ O ORA ŞI JUMĂTATE de joc, cei mai mulţi dintre parteneri ajunseră să nu mai privească propriul lor joc decât ca pe o glumă.

Tot jocul se concentrase la ceea ce făcea Rostov. În locul celor o mie şase sute de ruble de adineauri, contul lui înfăţişa acum o lungă coloană de cifre, căreia el îi ţinuse socoteala numai până la zece mii, şi care acum se ridica, aşa cum presupunea după vagi impresii, la vreo cincisprezece mii. În realitate, contul trecuse de douăzeci de mii de ruble. Dolohov nu mai asculta nimic şi nici nu mai povestea anecdote. Urmărea la fiecare mişcare mâinile lui Rostov şi arunca în răstimpuri priviri furişe la contul acestuia. Hotărâse să joace înainte până în momentul când suma înscrisă avea să se ridice la patruzeci şi trei de mii de ruble. Alesese această cifră pentru că patruzeci şi trei reprezenta suma anilor lui şi ai Soniei, adunaţi laolaltă. Rostov, cu capul sprijinit în mâini, şedea lângă masa murdărită de însemnări, de vin vărsat, cu cărţi de joc răvăşite pe ea. Îl chinuia o impresie care nu-i dădea răgaz defel: mâinile acestea osoase şi late, roşietice şi cu păr ieşind de sub manşetele cămăşii, mâinile acestea, pe care le iubise şi la ura, îl ţineau în puterea lor.

„Şase sute de ruble, as, chenar, novar… nu-mi mai pot scoate pierderea! Şi ce plăcut era să fi stat acasă… Să mizez pe valet… nu se poate! De ce s-o fi purtând aşa cu mine?”… amesteca Rostov gânduri cu amintiri. Câteodată punea pe o carte mize mari, dar Dolohov refuza să bată din mână şi fixa el însuşi suma. Nikolai i se supunea şi se ruga lui Dumnezeu – aşa cum făcuse în lupta de la podul de pe Amstetten – sau începea să tragă nădejde că prima carte ce-i va cădea în mână din grămada de cărţi îndoite aruncate sub masă, aceea şi nu alta avea să-l salveze. Câteodată se apuca să-şi numere brandenburgurile de pe surtuc şi câte găsea, atâtea puncte trebuia să aibă cartea pe care să mizeze toată suma pierdută până atunci; uneori cerea ajutor din priviri celorlalţi jucători, alteori se uita la faţa împietrită a lui Dolohov şi se străduia să înţeleagă ce se petrece în sufletul omului acestuia.

„Ştie prea bine doar ce înseamnă pentru mine pierderea asta. Îmi poate el dori pieirea? Mi-a fost doar prieten. Doar l-am iubit! Dar nu-i nici el vinovat; ce să-i faci dacă are noroc? Are noroc şi pace! Nici eu nu-s de vină, îşi spunea el singur. N-am făcut nimica rău. Am ucis eu? Am insultat pe cineva? Am dorit cuiva răul? De ce, dar, nenorocul ăsta groaznic? Şi când a început? Parcă adineauri m-am apropiat de masa asta fără alt gând decât să câştig o sută de ruble, cu care să-i cumpăr mamei de ziua ei caseta aceea, şi să mă duc liniştit acasă. Eram atât de fericit, atât de liber, de vesel! Atunci nu-mi dădeam seama ce fericit eram! Unde-i hotarul clipei când s-a curmat fericirea şi de când a început starea asta nouă, îngrozitoare? Prin ce mi s-a vădit mie schimbarea asta? Tot la această masă eram, în acelaşi loc şi tot aşa alegeam şi scoteam cărţi, uitându-mă la mâinile acestea osoase îndemânatice. Când s-a întâmplat şi ce anume s-a întâmplat? Sunt sănătos, zdravăn, tot acelaşi om sunt şi stau tot unde stăteam adineauri. Nu, nu-i cu putinţă! Până la sfârşit, toate au să se aranjeze cu bine!”

Era roşu tot şi curgeau sudorile de pe el, deşi în cameră nu era cald deloc. Chipul lui trezea şi groază, şi milă, mai cu seamă datorită sforţării neputincioase de a părea liniştit.

Contul lui atinsese cifra fatală de patruzeci şi trei de mii de ruble. Rostov se pregătea să mai ceară o carte, cu care spera să recâştige miza de trei mii de ruble, pierdută cu câteva clipe înainte, când Dolohov, izbind pachetul de cărţi în masă, îl puse deoparte şi, luând creta, începu să-şi facă repede socotelile, cu scrisul lui citeţ şi atât de apăsat, încât creta i se sfărâma în mână.

— Ei, e vremea să cinăm! La masă! Iată, au apărut şi ţiganii!

Într-adevăr, cu vorba lor tărăgănată, începură să dea bineţe, intrând pe uşă bărbaţi şi femei tuciurii, aducând cu ei ceva din frigul de afară. Nikolai înţelese că pentru el totul s-a sfârşit; dar, cu o voce cât putu mai nepăsătoare, rosti:

— Ce e, nu mai joci? Şi eu care tocmai pregăteam o cărticică grozavă!

S-ar fi zis că, mai mult decât orice, îl interesa partea distractivă a jocului.

„Totul s-a sfârşit, sunt pierdut! Îşi zicea el. Un glonţ în tâmplă, atât îmi mai rămâne”, dar, în acelaşi timp, spuse cu glas vesel:

— Hai, încă o cărticică!

— Bine, răspunse Dolohov, încheindu-şi socotelile, bine! Merg pe douăzeci şi una de ruble, zise el, arătând spre cifra douăzeci şi unu, care rotunjea suma, urcând-o la patruzeci şi trei de mii în cap; apoi, luând cărţile, se pregăti să ţină banca.

Resemnat, Rostov luă cu supunere creta şi, în loc de cele şase mii de ruble pe care le pusese drept miză, însemnă cu îngrijire cifra douăzeci şi unu.

— Mi-e totuna, zise el, sunt curios doar să văd dacă mă baţi, sau îmi dai zecele ăsta.

Dolohov amestecă acum cu toată seriozitatea cărţile. Vai! Cât le ura în clipa aceea Rostov, aceste mâini roşietice, cu degetele scurte şi cu păr ieşind de dedesubtul mânecii cămăşii, care-l ţineau în puterea lor… Pierdu şi pe zece.

— Am la dumneata patruzeci şi trei de mii, conte, i se adresă Dolohov şi, întinzându-se, se ridică de la masă. Oboseşti când stai mult timp pe scaun.

— Da, şi eu sunt obosit, zise Rostov.

Dolohov, ca şi când ar fi voit să-i atragă atenţia că nu era cazul să glumească, îl întrerupse.

— Pe când îmi poţi făgădui banii, conte?

Aprins la faţă, Rostov îl chemă pe Dolohov într-o încăpere alăturată.

— Nu-ţi pot plăti totul deodată; îţi semnez o poliţă, spuse el.

— Ascultă, Rostov, zise Dolohov, zâmbind senin şi uitându-se ţintă în ochii lui Nikolai, ştii proverbul: „Cine are noroc în dragoste, n-are noroc la joc”. Verişoara ta e amorezată de tine, ştiu.

„O! Ce groaznic e să te simţi aşa, în mâinile unui om ca el”, îşi zise Rostov. Îşi dădea seama ce lovitură grea le va da el tatălui şi mamei sale când le va anunţa cât pierduse la cărţi; se gândea ce imensă fericire ar fi fost să nu fi ajuns într-o asemenea situaţie; mai înţelegea că Dolohov ştie că l-ar putea izbăvi de toată ruşinea şi durerea asta, dar că acum ţinea să se mai joace un pic cu el, de-a pisica cu şoarecele.

— Verişoara ta… vru să spună Dolohov; dar Nikolai i-o tăie scurt:

— Verişoara mea n-are nici un amestec aici şi n-avem ce vorbi de ea! Îi strigă el, cuprins de furie.

— Aşadar, pe când am banii?

— Mâine, răspunse Rostov şi ieşi din sală.

XV.

SA SPUNĂ „MÂINE” şi să rămână în tonul bunei-cuviinţe era uşor; dar să ajungă să-şi privească în ochi, acasă, surorile, fratele, mama, tatăl, să-şi mărturisească greşeala şi să le ceară banii, la care n-avea nici un drept în urma cuvântului dat – era ceva îngrozitor.

Acasă nu se culcase încă nimeni. După ce se întorsese de la teatru şi cinase, tineretul casei Rostov se strânse în jurul clavicordului. De cum intră în salonul cel mare, Nikolai se simţi învăluit de atmosfera aceea de poezie şi de dragoste, ce domnea în iarna aceea la ei în casă şi care acum, după cererea în căsătorie a lui Dolohov şi după balul lui Jogel, părea că se condensează şi mai tare în jurul Soniei şi Nataşei, ca văzduhul greu înaintea furtunii. Şi una, şi alta, în rochiile albastre cu care fuseseră la teatru, foarte drăguţe şi conştiente de asta, zâmbeau fericite, stând lângă clavicord. Vera era cu Şinşin în salonul cel mic şi juca şah. Contesa, aşteptându-şi bărbatul şi fiul, făcea pasienţe lângă o bătrânică, o femeie de familie mare, de nobili curteni, care, însă, scăpătată, trăia la ei în casă. Denisov, cu ochii scânteind şi cu părul vâlvoi, cu un picior îndoit şi dat puţin înapoi, şedea la clavicord şi, lovind cu degetele lui scurte clapele, cu privirile în tavan, încerca unele acorduri şi cânta cu vocea lui slabă, răguşită, dar corect, compoziţia lui, după o poezie proprie, Zâna vrăjitoare, la care încerca să potrivească muzica:

O! Zână vrăjitoare, spune.

Ce foc în mine-ai aţâţat, Ce dor m-atrage lângă strune, Ce viaţă-n degete mi-ai dat?

Cânta cu glas pătimaş, aţintindu-şi asupra Nataşei, care-l privea emoţionată şi fericită, ochii lui lucitori ca agatele negre.

— Minunat! Splendid! striga Nataşa, încă un cuplet, spunea ea, fără să bage de seamă că fratele ei intrase în odaie.

„Pentru ei, toate-s ca-nainte”, îşi spunea Nikolai, aruncând o privire în salonul în care şedeau Vera, mama lui şi bătrânică.

— A! Iată-l şi pe Nikolenka!

Nataşa veni în fugă spre el.

— Tata e acasă? Întrebă Nikolai.

— Ce bine îmi pare că ai venit! Zise Nataşa, fără să-i răspundă. Petrecem aşa de bine! Vasili Dmitrici a mai rămas o zi pentru mine, ştii?

— Nu, tata n-a venit încă, interveni Sonia.

— Coco, te-ai întors? Vino-ncoace, dragul mamei, se auzi vorba contesei din salonul cel mic.

Nikolai se apropie de mamă-sa, îi sărută mâna, se aşeză lângă ea şi, tăcut, se uită la mâinile ei, care întindeau cărţile. Din salonul cel mare se auzeau tot râsete şi glasuri voioase, care o îndemnau pe Nataşa să cânte.

— Bine, bine, spunea tare Denisov, acum nu mai ai încotro, trebuie să te ţii de cuvânt şi să ne cânţi barcarola, te rog!

Contesa întoarse capul spre taciturnul ei fiu.

— Ce-i cu tine?

— Ah, nimic, răspunse el, ca şi cum ar fi fost o întrebare pe care s-ar fi plictisit s-o tot audă. Tata se în toarce curând?

— Aşa cred!

„La ei, toate-s ca-nainte. Ei nu ştiu nimic! Unde să mă duc?” gândi Nikolai şi intră iar în salonul în care se găseau cântăreţii.

Sonia era acum la clavicord şi executa preludiul barcarolei, care-i plăcea atât de mult lui Denisov. Nataşa se pregătea să cânte din gură. Denisov se uită la ea cu ochi admirativi.

Nikolai începu să se plimbe încoace şi-ncolo prin odaie.

„Ce atâta stăruinţă ca s-o înduplece să cânte! Ce poate ea să cânte? Şi apoi, ce plăcere o fi găsind în asta?” îşi zicea.

Sonia atacă primele acorduri ale preludiului.

„Doamne, sunt un om pierdut, dezonorat! Să-mi zbor creierii, e tot ce mi-a mai rămas de făcut, nu să cânt. Să plec de aici? Dar unde? E totuna, lasă-i să cânte!”

Nikolai se plimbă înainte întunecat prin odaie: se uita la Denisov şi la fete, dar fugea de privirile lor.

„Nikolenka, ce-i cu dumneata?” îl întrebă din ochi Sonia, care nu-şi mai dezlipea privirile de la el. Ea băgase numaidecât de seamă că se întâmpla ceva cu el.

Nikolai întoarse capul. Nataşa, cu sensibilitatea ei, observase şi ea în ce stare-i era fratele, dar se simţea atât de bine în clipa aceea, atât de departe erau de ea şi dureri, şi tristeţe, şi dojeni, încât (aşa cum se întâmpla de multe ori cu cei tineri) căuta să se înşele cu bună ştiinţă. „Nu, prea sunt fericită acum şi e păcat să-mi stric voia bună, ca să compătimesc pe cineva”, îi spunea ei inima, şi-şi zise: „Nu, nu, mă înşel eu, desigur, şi el trebuie să fie tot atât de fericit ca şi mine”.

— Hai, Sonia, spuse Nataşa şi se îndreptă spre mijlocul salonului unde, după cât i se părea ei, rezonanţa era mai prielnică.

Ridicând capul, cu mâinile lăsate în voie, cum fac dansatoarele, Nataşa, apăsând tare pe vârful piciorului şi pe toc, păşi către centrul sălii unde se opri.

„Iată-mă!” părea că spune, răspunzând privirii aprinse a lui Denisov, care o urmărea cu admiraţie.

„De ce o fi oare atât de fericită? Se întrebă Nikolai, privindu-şi sora. Cum o fi răbdând-o inima! Cum de nu-i e ruşine!” Nataşa intonă prima notă. Gâtlejul i se umflă uşor, pieptul îi săltă şi privirea-i deveni pe dată serioasă. Nu se gândea la nimeni şi la nimic în clipa aceea; din gura ei, înflorită de un surâs, se revărsau numai sunete, aceleaşi care pot fi scoase de orişicine, cu aceleaşi inflexiuni şi în acelaşi ritm, dar care, dacă auzindu-le de o mie de ori te pot lăsa rece, abia la a mia şi una oară te tulbură şi-ţi storc lacrimi de emoţie.

Nataşa începuse în iarna aceea să se ocupe pentru prima dată în chip serios de canto, mai ales pentru că Denisov era entuziasmat de vocea ei. Nu mai cânta acum ca un copil şi în cântecul ei nu mai era acum acea comică sforţare copilărească, pe care o trăda glasul ei dinainte, deşi, cum spuneau toţi cunoscătorii care o auziseră, nu cânta încă bine de tot. „Nu e cultivată vocea, dar e splendidă; trebuie să şi-o cultive”, spuneau cu toţii. Dar spuneau asta, de obicei, abia după ce ea tăcea. În timp ce răsuna încă vocea ei, aşa necultivată cum era, cu respiraţia incorect dozată şi cu treceri forţate, nici măcar cunoscătorii nu se mai gândeau să critice nimic şi se delectau cu glasul ei necultivat şi nu doreau decât să o mai asculte o dată. În glasul ei se simţea neîntinarea aceea feciorelnică, necunoaşterea aceea plină de farmec a propriilor forţe şi catifelarea încă necultivată, care se îmbinau în aşa chip cu stângăciile vocii ei, încât părea cu neputinţă să schimbi ceva în glasul acesta, fără a-i strica, mai curând, decât a-i veni într-ajutor. „Ce-i asta? Se miră Nikolai, auzind vocea surorii sale, şi-şi deschise larg ochii. Ce s-o fi întâmplat cu ea? Astăzi cântă cu totul altfel!” Şi, dintr-o dată, lumea întreagă se reduse pentru el la aşteptarea emoţionantă a notei următoare, a frazei muzicale care se desfăşura, şi totul în lumea asta se mărgini la ritmul de trei timpi al cântecului Oh, mio crudele affetto…397 Un, doi, trei… un, doi… trei… un… Oh, mio crudele affetto… Un, doi, trei… un… of, ce viaţă stupidă ducem! Îşi spuse Nikolai. Toate acestea – şi nenorocul, şi banii, şi Dolohov, şi furia, şi onoarea, toate nu-s decât fleacuri… iată, aici e viaţa adevărată! Hai, Nataşa, hai, mititico! Hai, fetiţo! Să te văd cum iei acest si! L-ai luat! Slavă Domnului! Şi, fără să bage de seamă nici el că a-nceput să cânte, pentru a întări acest si, se pomeni secondând în terţă nota aceasta acută. „Doamne, ce frumos! Eu sunt oare cel care a cântat-o aşa de bine? Ce fericire!”

O, cât de puternic a vibrat această terţă şi cât de adânc a răscolit ea tot ce era mai bun în sufletul lui Rostov. Şi acest ceva, care era în el tot ce-i mai bun, era cu totul independent de lumea întreagă şi era mai presus de orice pe lume: ce sunt toate pierderile la cărţi şi toţi Dolohovii, şi toate obligaţiile astea pe cuvânt de onoare! Zădărnicii! Poţi să ucizi, poţi să furi, şi totuşi să fii fericit…

XVI.

DE MULT NU MAI ÎNCERCASE Rostov atâta desfătare câtă i-a dat muzica în ziua aceea. Dar nu-şi sfârşi bine Nataşa barcarola, că realitatea şi puse din nou stăpânire pe el. Fără să spună nici un cuvânt, ieşi şi coborî în camera lui. Un sfert de oră mai târziu sosi şi bătrânul conte, vesel şi mulţumit, de la club. Nikolai, auzind că venise, intră în cabinetul lui.

— Ei, te-ai distrat bine? Îl întrebă vesel Ilia Andreici, zâmbind mândru de fiul său.

Nikolai voia să spună „da”, dar nu fu în stare: era gata să izbucnească în plâns. Contele, care-şi aprindea tacticos luleaua, nu băgă de seamă starea fiului său.

„Ei, n-am încotro!” îşi zise Nikolai, pentru a-şi face curaj şi, brusc, cu atâta nepăsare în glas, încât îi fu silă şi lui singur, ca şi cum i-ar fi cerut trăsura să iasă în oraş, îi vorbi tatălui său în chipul următor:

— Tată, am venit cu o treabă la dumneata. Era să şi uit. Mi-ar trebui ceva bani.

— Aşa, răspunse bătrânul, pe care-l prinsese într-un moment de bună dispoziţie. Îţi spuneam eu că n-o să-ţi ajungă! Câţi îţi trebuiesc? Mulţi?

— Foarte mulţi, spuse, înroşindu-se, Nikolai, cu un zâmbet nepăsător şi stupid, pe care nu şi l-a putut ierta multă vreme… Am o mică datorie făcută la cărţi, adică nu mică, mare, chiar foarte mare, patruzeci şi trei de mii…

— Cum? La cine? Glumeşti! Strigă contele, căruia deodată i se înroşiseră apoplectic gâtul şi ceafa, cum se înroşesc la bătrâni.

— Am făgăduit să-i achit mâine, preciza Nikolai.

— Ei, nu mai spune! Exclamă bătrânul conte, desfăcându-şi braţele şi căzând pe canapea.

— Ce să-i faci? Cine n-a trecut prin asta? Vorbi iar fiul, pe acelaşi ton nepăsător şi îndrăzneţ, când, de fapt, în sinea lui se socotea un nemernic, un ticălos, care nu-şi va putea răscumpăra o viaţă întreagă crima asta.

Ar fi vrut să-i sărute tatălui său mâinile, să-i cadă în genunchi şi să-i ceară iertare, dar, în loc de asta, cu glas nepăsător, chiar brutal, spusese că lucrul acesta se putea întâmpla oricui.

La auzul vorbelor acestora, contele Ilia Andreici îşi lăsă ochii în pământ, de parcă ar fi căutat ceva, şi se grăbi să spună:

— Da, da, va fi greu, mă tem că va fi greu să-i găsim… Cine n-a trecut prin asta? Da, cine n-a trecut prin asta?

Şi, aruncând în treacăt o privire spre fiul său, contele dădu să iasă din odaie… Nikolai se pregătise să-l înfrunte pe tatăl său şi nu se aşteptase defel la una ca asta.

— Tăticule! Tă… ticule! îi strigă el din urmă, suspinând, iartă-mă!

Şi, luându-i mâna, îşi apăsă de ea buzele şi izbucni în plâns.

În timp ce tatăl avea această explicaţie cu fiul, mama şi fiica duceau o discuţie nu mai puţin importantă. Nataşa, tulburată, venise în fugă în camera contesei:

— Mamă! Mamă! Mi-a făcut propunerea!

— Ce propunere?

— Mi-a făcut propunerea de căsătorie! Auzi? Mamă! Repeta ea tot mai tare.

Contesa nu-şi putea crede urechilor. Denisov să-i facă propuneri de căsătorie! Cui? Nataşei, fetiţei acesteia, care până mai ieri încă se juca cu păpuşile şi care mai lua şi azi lecţii.

— Nataşa, fii serioasă, spui prostii! Zise contesa, care tot mai nădăjduia că nu e vorba decât de o glumă.

— Ei, asta-i, prostii! Îţi vorbesc serios, zise Nataşa, supărată. Eu viu să te-ntreb ce să fac, şi dumneata-mi răspunzi: „prostii”…

Contesa strânse din umeri.

— Dacă e adevărat că monsieur Denisov ţi-a făcut o propunere de căsătorie, n-ai decât să-i spui că-i un prost, asta-i tot!

— Nu, nu-i un prost, răspunse Nataşa jignită, pe un ton grav.

— Ei, atunci, ce pretenţii ai la mine? Astăzi toţi sunteţi îndrăgostiţi pe câte văd. Bine, îndrăgostito, n-ai decât să te măriţi cu el, râse contesa supărată, mărită-te şi adio!

— Nu, mamă, eu nu-s îndrăgostită de el; am credinţa că nu-s îndrăgostită de el.

— Atunci, ce mai aştepţi? Spune-i-o!

— Mamă, văd că te superi. Nu te supăra, măicuţo, ce sunt eu de vină?

— Nu, cum o să mă supăr, draga mamei? Dacă vrei, mă duc să-i spun eu, îi propuse contesa, surâzând.

— Nu, îi spun eu singură, numai învaţă-mă cum. Dumitale ţi s-o fi părând uşor, adăugă ea, răspunzând la zâmbetul mamei sale. Dar dac-ai fi văzut cum mi-a vorbit! Ştiu bine că n-a avut intenţia asta, dar mi-a spus-o fără să vrea!

— Ei, trebuie totuşi să-l refuzi.

— Nu, nu trebuie! Mi-e aşa de milă de el! E aşa de drăguţ!

— Ei, atunci primeşte-i propunerea. Tot ţi-a venit ţie timpul de măritiş, urmă contesa în zeflemea, nu fără supărare.

— Nu, mamă, mi-e tare milă de el. Nu ştiu cum aş putea să i-o spun.

— Tu nici n-ai ce să-i spui; îi voi spune eu, zise contesa, revoltată de faptul că îndrăznise cineva s-o trateze ca pe o domnişoară pe fetiţa asta, pe Nataşa.

— Nu, pentru nimic în lume! Îi spun eu singură. Te rog numai să asculţi la uşă, şi Nataşa trecu repede prin salonaş în salonul cel mare, unde Denisov rămăsese pe acelaşi scaun în faţa clavicordului, cu obrazul ascuns în mâini.

La auzul paşilor ei uşori, tresări.

— Nathalie, îi spuse el, păşind grăbit înspre ea, hotărăşte-mi soarta. Soarta mea e în mâinile dumitale.

— Vasili Dmitrici, îmi pare aşa de rău de dumneata! Eşti aşa de bun… dar nu trebuie… asta… eu aşa, am să te iubesc totdeauna…

Denisov se aplecă deasupra mâinii Nataşei şi ea auzi nişte sunete ciudate, neînţelese pentru ea. Îl sărută şi ea, pe părul negru, în creştet. În clipa aceea se auzi foşnetul rochiei contesei. Se apropie de ei.

— Vasili Dmitrici, îţi mulţumesc pentru cinstea ce ne-o faci, spuse contesa cu o voce nesigură, care lui Denisov i se păru severă, dar fiica mea este atât de tânără! Şi eu eram încredinţată ca dumneata, ca prieten al fiului meu, mi te vei adresa mai întâi mie. În cazul acesta nu m-ai fi pus în situaţia de a-ţi refuza categoric propunerea.

— Contesă… zise Denisov, lăsându-şi ochii în jos cu un aer vinovat; voi să mai spună ceva, dar amuţi.

Nataşa nu putea suporta să-l vadă pe Denisov atât de trist. Începu să plângă tare cu sughiţuri.

— Contesă, sunt vinovat faţă de dumneavoastră, continuă Denisov cu vocea întretăiată, dar vreau să ştiţi că o ador pe fiica dumneavoastră, şi iubesc toată familia dumneavoastră, încât mi-aş da şi două vieţi… Se uită la chipul contesei şi, văzându-l sever, spuse: Rămâneţi cu bine, contesă. Şi, sărutându-i mâna, ieşi din salon cu paşi repezi şi hotărâţi, fără să se mai uite la Nataşa.

A doua zi Rostov îl însoţi pe Denisov, care pleca, nevrând să mai rămână nici o singură zi la Moscova. Prietenii lui din Moscova îl cărară cu toţii la o petrecere de rămas-bun cu ţigani, aşa că Denisov nu-şi mai putu aduce aminte a doua zi cum îl urcaseră în sanie şi în ce chip călătorise cale de trei staţii.

După plecarea lui Denisov, Rostov, în aşteptarea banilor pe care bătrânul conte nu-i putuse strânge aşa de repede, mai rămase încă două săptămâni la Moscova, şi în tot acest timp nu ieşi defel din casă, petrecându-şi vremea mai mult în camera fetelor.

Sonia era şi mai duioasă, şi mai îndrăgostită de el ca înainte. Ţinea parcă să-i arate că pierderea lui la cărţi era un act de eroism, pentru care-l iubea şi mai mult; dar Nikolai se socotea acum nevrednic de dânsa.

Umplu albumele fetelor cu versuri şi cu fraze muzicale şi, după ce reuşi, în sfârşit, să-i trimită cele patruzeci şi trei de mii de ruble şi să primească chitanţă din partea lui Dolohov, plecă pe la sfârşitul lui noiembrie, fără să-şi mai ia rămas-bun de la nici un cunoscut, ca să-şi ajungă din urmă regimentul, ce trecuse demult în Polonia.