XIII.

ÎN CELE DOUĂ ZILE CE urmară, Rostov nu-l mai văzu pe Dolohov în vizită la ai săi şi nici la el acasă nu dădu de dânsul. A treia zi primi de la el un bilet.

„Întrucât, din motive pe care le cunoşti, sunt hotărât să nu mai trec pe la voi şi să plec la regiment, vino astăzi, pe seară, la Restaurantul englez, unde ofer prietenilor mei o mică petrecere de adio.” În ziua hotărâtă, Rostov, ieşind la nouă seara de la teatru, unde fusese împreună cu ai săi şi cu Denisov, se duse la Restaurantul englez. Fu condus îndată în cel mai frumos separeu al restaurantului, reţinut de Dolohov pentru noaptea aceea.

Ca la vreo douăzeci de inşi se înghesuiau în jurul unei mese, în capul căreia, între două lumânări aprinse, şedea Dolohov. Pe masă, se aflau monede de aur şi bancnote. Dolohov ţinea banca. Din ziua când acesta o ceruse în căsătorie pe Sonia şi ea îl refuzase, Nikolai nu se mai văzuse cu el şi se simţea oarecum stingherit la gândul că aveau să se revadă.

Privirea senină şi rece a lui Dolohov îl întâmpină chiar din uşă, ca şi cum l-ar fi aşteptat demult.

— Nu ne-am mai văzut de atâta vreme, spuse el, îţi mulţumesc c-ai venit. Terminăm îndată jocul. Între timp vine şi Iliuşka, cu corul.

— Am trecut pe la tine, spuse Rostov, înroşindu-se.

Dolohov nu-i răspunse.

— Poţi miza, spuse el.

Rostov îşi aminti în clipa aceea de convorbirea ciudata pe care o avusese odată cu Dolohov. „La noroc joacă numai proştii”, îi spusese atunci Dolohov.

— Sau ţi-e frică să joci cu mine? Îl întrebă acum Dolohov, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, şi zâmbi.

După zâmbet, Rostov recunoscu starea de spirit a prietenului său; era în aceeaşi dispoziţie ca la banchetul de la Clubul englez şi, îndeobşte, ca de fiecare dată când, plictisit de monotonia vieţii cotidiene, simţea nevoia imperioasă de a evada din ea printr-o acţiune ciudată, de cele mai multe ori printr-o cruzime.

Rostov nu prea era la largul lui şi-şi bătea capul zadarnic să găsească vreo vorbă în doi peri cu care să-i răspundă, dar Dolohov i-o luă înainte şi, privindu-l ţintă în ochi, îi spuse rar, răspicat, ca să-l poată auzi toată lumea:

— Îţi mai aminteşti că, vorbind odată despre joc, îţi spuneam: „E un prost cine joacă la noroc; trebuie să joci la sigur.” Asta vreau eu să încerc acuma.

„Să încerc la noroc sau la sigur?” se gândea Rostov.

— Sau, mai bine, nu juca deloc, adăugă Dolohov şi, bătând pachetul de cărţi abia desfăcut, strigă: Banca, domnilor!

Împingând banii înainte, Dolohov se pregătea să dea cărţile. Rostov se aşeză lângă el, fără să joace la început. Dolohov trăgea din când în când cu coada ochiului la el.

— De ce nu joci? Îl întrebă Dolohov.

Şi, lucru ciudat, Nikolai simţi deodată nevoia de a cere o carte, mizând pe o sumă mică, şi în felul ăsta să joace.

— N-am bani la mine, spuse Rostov.

— Te creditez!

Rostov miză cinci ruble pe o carte şi pierdu; mai miză o dată şi iar pierdu. Dolohov bătu, deci câştigă, de zece ori la rând, cartea lui Rostov.

— Domnilor, vorbi el, după ce amestecă un timp cărţile, vă rog să puneţi banii chiar pe cărţi, altfel mă încurc în socoteli.

Unul dintre jucători ripostă că lui, pe câte speră, i se poate acorda încredere…

— Încredere am, dar mă tem să nu mă încurc; pune, te rog, banii pe cărţi, repetă Dolohov. Tu, n-avea nici o grijă, ne socotim noi mai târziu, îl linişti el pe Rostov.

Jocul continuă. Lacheul le turna necontenit şampanie în pahare.

Rostov pierdu tot ce mizase şi contul lui se ridica acum la opt sute de ruble. O clipă se îndârji şi scrise o miză de opt sute de ruble, ca s-o pună pe cartea următoare, dar, cât timp i se turnă şampanie, se răzgândi brusc şi scrise iarăşi miza lui obişnuită de douăzeci de ruble.

— Las-o cum era, îi spuse Dolohov, cu toate că, după câte dădea impresia, nici nu se uita la el. Te poţi reface mai repede. Curios: ceilalţi mă bat, dar la tine câştig mereu. Sau mi-ai prins cumva frica? Mai spuse el o dată.

Rostov se supuse şi lăsă biletul pe care scrisese opt sute, mizând pe un şapte de cupă cu colţul rupt, pe care îl ridicase de pe jos. Cartea asta şi-o aminti el bine multă vreme. Miză pe şaptele de cupă, scriind pe el cu o fărâmă de cretă cifre rotunde şi drepte. Goli paharul de şampanie, care se încălzise, zâmbi drept răspuns la vorbele lui Dolohov şi, cu strângere de inimă, cu ochii ţintă la pachetul de cărţi din mâinile lui, aştepta să-i apară şaptele. Câştigul sau pierderea mizei puse pe acest şapte de cupă însemna mult pentru Rostov. Duminica trecută, contele Ilia Andreici îi dăduse fiului său două mii de ruble, şi ajunsese el, căruia niciodată nu-i plăcuse să vorbească de greutăţile sale băneşti, să-l prevină că banii aceştia sunt ultimii până în luna mai şi, de aceea, îşi ruga fiul să fie de data asta mai chibzuit. Nikolai îi răspunsese că pentru el şi suma asta era prea mare şi că-i dă cuvântul său de onoare că nu-i va mai cere alţi bani până la primăvară. Şi acuma din suma aceea îi mai rămăseseră o mie două sute de ruble. Aşadar, şaptele de cupă însemna pentru dânsul nu numai pierderea a o mie şase sute de ruble, ci şi necesitatea de a-şi călca cuvântul dat. Privea, deci, cu strângere de inimă la mâinile lui Dolohov şi se gândea: „Hai, mai repede, dă-mi mai repede cartea, ca să-mi iau chipiul şi să plec acasă, să mă văd iar la masă cu Denisov, Nataşa şi Sonia, şi jur să nu mai pun cât oi trăi mâna pe o carte de joc!” În clipa aceea viaţa lui de acasă, glumele lui Petea, convorbirile cu Sonia, duetele cu Nataşa, partidele de pichet cu tatăl său, până şi patul lui comod din casa părintească de pe strada Povarskaia îi apărură înaintea ochilor cu atâta limpezime, cu atâta forţă şi atâta farmec, ca şi cum toate astea ar fi fost o fericire nepreţuită, demult pierdută. Nu putea admite ca hazardul orb, mutând şaptele de cupă mai la dreapta sau mai la stânga, să-l poată lipsi de fericirea asta, pe care acum o înţelegea într-un chip nou şi o vedea într-o nouă lumină, şi să-l azvârle în prăpastia unei nefericiri fără margini, nemaiîncercate până atunci! Nu, asta nu se putea întâmpla! Cu toate astea urmărea cu o nelinişte mereu sporită mişcarea mâinilor lui Dolohov. Mâinile lui osoase, mari şi roşietice, cu peri care se vedeau pe sub mânecile cămăşii, puseră pachetul de cărţi pe masă şi apucară paharul şi pipa de alăturea.

— Aşadar, nu ţi-e frică să joci cu mine? Repetă Dolohov şi, ca şi cum ar fi avut de gând să istorisească o întâmplare hazlie, lăsă cărţile pe masă, se răsturnă pe speteaza scaunului şi începu să vorbească rar, păstrându-şi nelipsitul zâmbet în colţurile gurii: Da, domnilor, am auzit că a făcut înconjurul Moscovei zvonul că aş fi trişor, aşa că v-aş sfătui, fiţi cu ochii-n patru când jucaţi cu mine.

— Hai, dă odată cărţile! Zise Rostov.

— Of! Cumetrele astea ale Moscovei! Spuse Dolohov şi, zâmbind, apucă din nou pachetul de cărţi.

— Aaah! Era cât pe ce să strige Rostov şi se luă cu amândouă mâinile de cap. Şaptele de cupă de care avea nevoie era chiar deasupra, prima carte din pachet. Pierdea mai mult decât putea plăti.

— Vezi să nu întreci măsura, îi zise Dolohov, uitându-se în treacăt la el, şi dădu mai departe cărţile.