I

NAPOLEON A ÎNCEPUT RĂZBOIUL cu Rusia din cauză că n-a putut să nu vină la Dresda, n-a putut să nu se lase orbit de onoruri, n-a putut să nu îmbrace uniforma poloneză, să nu se supună influenţei unei dimineţi de iunie, care-l îndemna la acţiune, şi nu şi-a putut stăpâni mânia în prezenţa lui Kurakin şi, mai pe urmă, a lui Balaşov.

Alexandru a refuzat orice tratative pentru că se simţea personal jignit. Barclay de Tolly şi-a dat silinţa să conducă în chipul cel mai nimerit armata, pentru ca să-şi facă datoria şi să-şi câştige o faimă de mare comandant. Rostov a pornit la atac, galopând împotriva francezilor, din pricină că nu şi-a putut înfrânge dorinţa de a galopa la câmp deschis, şi tot aşa, ca o consecinţă a propriilor lor înclinaţii, a deprinderilor, a împrejurărilor şi a ţelurilor lor personale, au acţionat toate aceste nenumărate persoane care au luat parte la război. S-au temut, s-au umflat în pene, s-au bucurat, s-au indignat, au criticat, crezând că ştiu ce fac şi că fac asta pentru sine, pe când, de fapt, au fost cu toţii nişte instrumente involuntare ale istoriei şi au făcut o ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înţeles pentru noi. Asta este, invariabil, funcţia tuturor oamenilor de acţiune, care-s cu atât mai puţin liberi cu cât stau mai sus pe scara ierarhiei lumeşti.

Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat demult să mai existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă şi în faţa noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale acelor vremuri.

Providenţa a făcut ca toţi aceşti oameni, năzuind la atingerea scopurilor personale, să contribuie la realizarea unui rezultat uriaş de care nici un om (nici Napoleon, nici Alexandru şi cu atât mai puţin vreunul dintre cei care au luat parte la acest război) n-a avut nici cea mai neînsemnată idee.

Acum e limpede pentru noi care a fost, în 1812, cauza pieirii armatei franceze. Nimeni n-are să poată nega că pricina pieirii trupelor franceze ale lui Napoleon a fost, pe de o parte, înaintarea lor începută prea târziu, înspre inima Rusiei, fără pregătirea necesară unei campanii de iarnă, iar pe de altă parte, caracterul căpătat de acest război prin incendierea oraşelor ruseşti şi deşteptarea urii împotriva duşmanului în sufletul poporului rus. Dar pe atuncea, nu numai că nimeni n-a prevăzut faptul (care acum pare vădit) că numai pe această cale putea să-şi afle pierzania o armată de opt sute de mii de oameni, armata cea mai bună din lume, condusă, pe deasupra, şi de cel mai bun comandant, într-o luptă cu armata rusă, de două ori mai slabă, fără experienţă şi condusă de comandanţi neîncercaţi; nu numai că n-a prevăzut nimeni lucrul acesta, dar toate sforţările din partea ruşilor au fost statornic îndreptate spre a împiedica tocmai ceea ce putea salva Rusia; iar din partea francezilor, cu toată experienţa şi aşa-zisul geniu militar al lui Napoleon, au fost făcute toate sforţările în scopul de a se ajunge până la sfârşitul verii la Moscova, adică de a se săvârşi tocmai ceea ce trebuia să-i piardă.

În scrierile istorice cu privire la anul 1812, autorilor francezi le place grozav să vorbească de felul cum a simţit Napoleon pericolul lungirii frontului, cum a căutat să dea o bătălie, cum l-au sfătuit mareşalii să se oprească la Smolensk, şi le place să aducă şi alte argumente ca acestea pentru a dovedi că, încă de pe atunci, ar fi fost înţeleasă primejdia acelei campanii; iar autorilor ruşi le face şi mai mare plăcere să spună cum, încă de la începutul campaniei, ar fi existat un plan de război scitic, pentru atragerea lui Napoleon în inima Rusiei şi să atribuie acest plan care lui Pfuel, care cutărui general francez, care lui Tolly, care însuşi împăratului Alexandru, justificându-şi afirmaţia prin unele memorii, proiecte şi scrisori din epocă, în care se găsesc într-adevăr aluzii la o acţiune de acest fel. Dar toate aceste schiţări ale putinţei, atât din partea ruşilor, cât şi din partea francezilor, de a se fi prevăzut ceea ce avea să se întâmple, sunt scoase acum la iveală numai pentru că evenimentele le-au dat îndreptăţire. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs, aluziile acestea ar fi fost uitate, cum uitate sunt aici miile şi milioanele de aluzii şi de presupuneri opuse care aveau pe atunci circulaţie, dar care s-au dovedit neîndreptăţite şi, din pricina aceasta, au fost date uitării. Cu privire la rezultatul fiecărui eveniment în curs se fac întotdeauna atâtea pronosticuri, încât oricum ar fi să se sfârşească, se vor găsi totdeauna oameni care să zică: „Am spus eu de atuncea că aşa are să se întâmple”, uitând cu desăvârşire că, printre nenumăratele presupuneri, s-au făcut şi altele cu totul opuse.

Presupunerile francezilor cum că Napoleon ar fi fost conştient de primejdia prezentată de întinderea frontului, şi cele ale ruşilor, cu privire la atragerea inamicului în inima Rusiei – aparţin fără doar şi poate acestei categorii, iar istoricii numai cu mare greutate pot să atribuie asemenea raţionamente lui Napoleon şi mareşalilor săi, şi asemenea planuri comandanţilor armatei ruse. Toate faptele contrazic cu desăvârşire asemenea presupuneri. Nu numai că n-a existat în tot timpul războiului din partea ruşilor dorinţa de a-i atrage pe francezi în inima Rusiei, dar s-a făcut totul pentru a-i opri încă de la prima lor încălcare a pământului rusesc; şi nu numai că Napoleon nu s-a temut de întinderea frontului său, dar el se şi bucura chiar, ca de un triumf, de fiecare pas al său făcut înainte, şi numai foarte alene căuta, cu totul altfel de cum făcuse în campaniile anterioare, o ciocnire cu inamicul.

Chiar de la începutul campaniei, armatele noastre sunt tăiate în două, şi singura ţintă spre care năzuim noi este de a le reuni, deşi pentru retragerea şi ademenirea inamicului în inima ţării reunirea armatelor nu prezintă nici un avantaj. Împăratul se află pe front ca să însufleţească oştirea în vederea apărării fiecărui petic de pământ rusesc, şi nu în vederea retragerii. Se construieşte imensa tabără de la Drissa după planul lui Pfuel şi nu se prevede nici o retragere mai departe. Împăratul face imputări comandanţilor supremi pentru fiecare petic de pământ părăsit. Nu numai incendierea Moscovei, dar nici chiar înaintarea inamicului până la Smolensk nu şi-o putea măcar închipui împăratul, iar atunci când armatele se unesc, suveranul se înfurie din pricină că Smolenskul e cucerit şi incendiat şi că nu s-a dat sub zidurile lui bătălia cea mare.

Aşa gândeşte împăratul, dar comandanţii armatelor ruse şi tot poporul rus se înfurie şi mai mult la gândul că ai noştri se retrag înspre centrul ţării.

Napoleon, după ce taie în două armatele noastre, înaintează în inima ţării şi pierde mai multe ocazii de a da bătălia. În luna august se află la Smolensk şi nu se gândeşte decât cum ar face să meargă mai departe, cu toate că, aşa cum vedem astăzi, înaintarea îi este vădit păgubitoare.

Faptele mărturisesc de la sine că nici Napoleon n-a prevăzut vreun pericol în marşul către Moscova şi nici Alexandru şi comandanţii armatei ruse nu s-au gândit pe atunci la o ademenire a lui Napoleon, ci au avut tocmai gândul potrivnic. Atragerea lui Napoleon în inima ţării s-a petrecut nu după vreun plan al cuiva (nici nu credea nimeni în această posibilitate), ci s-a datorat unui concurs complex de intrigi, de ţeluri personale şi de dorinţe ale oamenilor care au luat parte la acest război, oameni care n-aveau cum ghici ceea ce urma să se întâmple şi ceea ce avea să fie salvarea Rusiei, unica ei salvare. Totul se petrece cum e mai puţin de aşteptat. Armatele sunt tăiate în două încă de la începutul campaniei. Noi ne căznim să le reunim cu scopul evident de a susţine o bătălie şi de a opri înaintarea inamicului, dar, în această încercare de regrupare, evitând ciocnirea cu un inamic mult mai puternic şi retrăgându-ne forţat, în unghi ascuţit, noi îi târâm pe francezi până la Smolensk. E încă prea puţin spus că ne retragem în unghi ascuţit, de vreme ce francezii înaintează printre cele două armate. Unghiul acesta se face şi mai ascuţit, iar noi ne retragem şi mâi departe, datorită faptului că Barclay de Tolly, neamţ lipsit de popularitate, îi e nesuferit lui Bagration (care urma să fie pus sub comanda acestuia), iar Bagration, comandând armata a doua, face tot ce-i stă în putinţă ca să întârzie joncţiunea cu Barclay, pentru a nu se pune sub comanda lui. Bagration întârzie mult regruparea (cu toate că reunirea armatelor e ţinta de căpetenie a celor de la comandament), deoarece lui i se pare că prin marşul acesta şi-ar pune în pericol armata şi că ar fi mai avantajos lucru să se retragă mai spre stânga şi mai la sud, hărţuind din flanc şi din spate inamicul şi completându-şi armata în Ucraina. Se pare însă că acesta n-a fost decât un motiv născocit de el, pentru că nu-i venea la socoteală să se pună sub ordinele nesuferitului de neamţ, ale lui Barclay, care era mai mic în grad.

Împăratul se află între ostaşi ca să-i îmbărbăteze, însă prezenţa lui aici şi faptul că nu ştie la ce să se hotărască, precum şi mulţimea uriaşă de sfetnici şi de planuri, paralizează puterea de acţiune a armatei întâi, şi armata se retrage.

S-a propus oprirea la tabăra din Drissa; dar pe neaşteptate Paulucci, care năzuieşte să ajungă comandant suprem, îl influenţează cu energia lui pe împăratul Alexandru, tot planul lui Pfuel cade, şi întreaga acţiune rămâne condusă de Barclay. Dar cum Barclay nu inspiră încredere, i se limitează puterea.

Armatele sunt fărâmiţate, nu există unitate de comandă, Barclay este impopular; dar din confuzia aceasta, din fărâmiţarea armatei şi din nepopularitatea neamţului ajuns comandant suprem, rezultă pe de o parte nehotărârea şi tendinţa de a se evita o bătălie (de la care nu s-ar mai fi putut da nimeni în lături, dacă armatele ar fi fost laolaltă şi n-ar fi fost Barclay comandant), iar pe de altă parte o tot mai mare indignare împotriva nemţilor şi o trezire a spiritului patriotic.

În cele din urmă, împăratul părăseşte armata şi, drept unic motiv plauzibil al plecării lui, se lansează ideea că trebuie să însufleţească populaţia celor două capitale, pentru a dezlănţui un război popular. Şi această plecare a suveranului la Moscova împătreşte forţele armatei ruse.

Împăratul părăseşte armata ca să nu stingherească unitatea comandamentului suprem şi nădăjduieşte că se vor lua măsuri mai hotărâtoare; dar situaţia comandamentului armatei se încurcă şi mai mult şi puterea lui slăbeşte. Benigsen, marele duce şi tot roiul de generali-aghiotanţi rămân pe front, cu scopul de a urmări activitatea comandantului suprem şi pentru a-i stimula energia, iar Barclay, simţindu-se şi mai puţin liber sub privirile tuturor acestor ochi ai împăratului, devine şi mai prudent când e vorba de acţiuni hotărâte şi evită lupta.

Barclay se menţine în limitele prudenţei. Ţareviciul face aluzii la o trădare şi cere o bătălie generală. Liubomirski, Braniţki, Vloţki şi mulţi alţii fac atâta vâlvă în jurul acestui zvon, încât Barclay, sub pretextul prezentării unor rapoarte către împărat, îi expediază pe toţi generalii-aghiotanţi polonezi la Petersburg şi intră într-o luptă făţişă cu Benigsen şi cu marele duce.

La Smolensk, în fine, oricât n-ar fi dorit Bagration acest lucru, armatele fac joncţiunea.

Bagration se opreşte cu trăsura în dreptul casei în care locuia Barclay. Barclay îşi pune eşarfa, îi iese în întâmpinare şi îi dă raportul lui Bagration, care e mai mare în grad. În duelul mărinimiilor, Bagration nu se mai uită la faptul că-i mai mare în grad şi i se supune lui Barclay; dar, supunându-i-se, ajunge să se înţeleagă şi mai puţin cu el. Din ordinul împăratului, Bagration îi raportează lui personal. Iată ce-i scrie el lui Arakceev: „E voinţa suveranului meu, dar nu mă pot împăca defel cu ministrul (cu Barclay). Pentru Dumnezeu, trimiteţi-mă undeva, fie chiar şi să comand un regiment, numai aici nu, căci n-o mai pot duce aşa; tot cartierul general e plin de nemţi, aşa că pentru un rus e cu neputinţă de trăit aici, şi nu-i nici o rânduială. Credeam că slujesc într-adevăr împăratului şi patriei, dar, la urma urmei, reiese că-i slujesc lui Barclay. Şi, recunosc, nu vreau asta!” Roiul Braniţkilor, Wintzingerozilor şi al celorlalţi de teapa lor înveninează şi mai mult raporturile dintre comandanţii supremi, şi unitatea ce rezultă e şi mai ciuntită. Se alege calea atacării francezilor în faţa Smolenskului. Este trimis un general să cerceteze poziţiile. Generalul, care-l urăşte pe Barclay, se duce la un prieten al său, comandant de corp de armată, şi după ce stă la el o zi, se întoarce la Barclay şi discută cu el pe puncte viitorul câmp de luptă, pe care nici nu-l văzuse.

Şi, în vreme ce la noi se iscă certuri şi intrigi în legătură cu viitorul câmp de luptă, cât timp noi umblăm să-i căutăm pe francezi şi ne păcălim în privinţa locului unde se află, ei se năpustesc asupra diviziei lui Neverovski şi înaintează până sub zidurile Smolenskului.

Pentru salvarea liniilor de comunicaţie este nevoie să fie primită pe nepregătite bătălia de la Smolensk. Se dă bătălia. Cad, şi dintr-o parte, şi din alta, mii de morţi.

Smolenskul este părăsit împotriva voinţei împăratului şi a întregului popor. Dar oraşul este incendiat de înşişi locuitorii săi, care se văd înşelaţi de guvernator, şi aceşti locuitori ruinaţi, dând exemplu şi celorlalţi ruşi, se refugiază la Moscova, nu se gândesc decât la dezastrul lor şi aţâţă ura împotriva duşmanului. Napoleon îşi continuă înaintarea, iar noi ne retragem, şi se ajunge în felul acesta la ceea ce trebuia să-l învingă pe Napoleon.