II.

A DOUA ZI DUPĂ PLECAREA fiului său, prinţul Nikolai Andreici chemă la el pe prinţesa Maria.

— Ei, eşti mulţumită acum? Îi spuse el. M-ai făcut să mă cert cu fiu-meu! Eşti mulţumită? Atâta aşteptai! Eşti mulţumită? Pe mine, lucrul acesta mă doare, mă doare rău. Mă vezi bătrân şi slab, şi-ţi mai arde de aşa ceva! Acuma bucură-te, bucură-te…

După asta, prinţesa Maria nu-şi mai văzu tatăl o săptămână încheiată. Era bolnav şi nu ieşea din cabinetul lui.

Spre mirarea ei, prinţesa Maria băgă de seamă că, atâta timp cât fu bolnav, el n-o primi nici pe mademoiselle Bourienne. Numai Tihon intra la el.

Într-o săptămână, prinţul putu ieşi din odaie şi-şi reluă viaţa de până atunci, ocupându-se cu deosebită sârguinţă de noile construcţii şi de grădini şi rupând toate vechile relaţii cu mademoiselle Bourienne. Înfăţişarea sa şi tonul rece pe care-l lua când vorbea cu prinţesa Maria păreau să spună: „Iată, mi-ai pus în seamă unele legături între mine şi franţuzoaică, l-ai minţit pe prinţul Andrei şi m-ai făcut să mă cert cu el; uite că n-am nevoie nici de tine, nici de franţuzoaică!”

Prinţesa Maria îşi petrecea jumătate de zi la Nikoluşka, asistând la lecţiile lui; îi dădea ea însăşi lecţii de limba rusă şi de muzică şi stătea de vorbă cu Dessalles. Restul zilei şi-l petrecea cu cărţile, cu bătrâna dădacă şi cu „oamenii lui Dumnezeu” care mai veneau la ea din când în când, pe uşa de din dos.

La război prinţesa Maria nu se gândea decât aşa cum se gândesc femeile. Se temea pentru viaţa fratelui ei care se afla pe front, era îngrozită de războiul pe care nu-l înţelegea şi de cruzimea care-i făcea pe oameni să se omoare unii pe alţii; nu pricepea deloc însemnătatea acestui război, care i se părea la fel cu toate războaiele de până acum. Nu pricepea însemnătatea acestui război cu toate că Dessalles, cu care discuta mereu şi care se interesa cu înfrigurare de mersul războiului, se străduia să-i tălmăcească ceea ce-şi reprezenta el din campanie, cu toate că „oamenii lui Dumnezeu”, venind la ea, repetau îngroziţi, fiecare în felul lui, zvonurile din popor cu privire la năvălirea anticristului şi cu toate că Julie, acum prinţesa Drubeţkaia, cu care era iarăşi în corespondenţă, îi scria din Moscova scrisori patriotice.

„Îţi scriu în ruseşte, buna mea prietenă, scria Julie, pentru că am o ură neîmpăcată pe toţi francezii, cu limba lor cu tot, pe care n-o mai pot auzi, vorbi. Noi, aici la Moscova, suntem toţi însufleţiţi prin entuziasm de împăratul nostru adorat.

Sărmanul meu soţ îndură oboseala şi foamea prin hanuri evreieşti; dar noutăţile pe care le am mă însufleţesc şi mai mult.

Ai auzit, desigur, de fapta eroică a lui Raevski, care şi-a îmbrăţişat cei doi fii, spunând: „Voi pieri cu ei, dar nu ne vom clinti!” Şi, într-adevăr, cu toate că inamicul a fost de două ori mai numeros, nu ne-am clintit. Trăim şi noi cum putem; ştii, la război ca la război. Prinţesa Alina şi Sophie stau zile întregi cu mine, şi noi, nefericite văduve al unor bărbaţi în viaţă, la scărmănatul scamei purtăm discuţii minunate; numai dumneata, scumpa mea prietenă, ne mai lipseşte…”589 ş.a.m.d.

Mai cu osebire nu înţelegea prinţesa Maria însemnătatea deplină a acestui război, din pricină că bătrânul prinţ nu vorbea niciodată de el şi nu-l băga în seamă, râzând la masă de Dessalles când acesta vorbea de război. Tonul bătrânului era atât de liniştit şi de sigur de sine, încât prinţesa Maria, fără să mai judece, se încredea în el.

În tot cursul lunii iulie, bătrânul prinţ fu deosebit de activ şi chiar reînviorat. Mai construi un corp de clădiri pentru oamenii de serviciu şi mai făcu încă o grădină. Singurul lucru care o neliniştea pe prinţesa Maria era faptul că bătrânul dormea prea puţin şi că, schimbându-şi obiceiul de a dormi în cabinet, îşi muta în fiecare seară culcuşul. Ba poruncea să i se întindă patul de campanie în galerie, ba rămânea pe câte o canapea, ori în jilţul Voltaire din salon şi moţăia îmbrăcat cât timp îi citea nu mademoiselle Bourienne ca altădată, ci micul Petruşka, ba se culca în sufragerie.

La 1 august sosi a doua scrisoare de la prinţul Andrei. În prima scrisoare venită curând după plecarea lui, prinţul Andrei îşi cerea cu supunere iertare de la tatăl său pentru ceea ce-şi permisese să-i spună şi-l ruga să-i acorde din nou bunăvoinţa sa. La această scrisoare, bătrânul îi răspunse cu una foarte duioasă şi, după schimbul acesta de corespondenţă, o îndepărtase pe franţuzoaică. A doua scrisoare a prinţului Andrei, trimisă de sub zidurile oraşului Vitebsk, după ocuparea lui de către francezi, cuprindea o scurtă descriere a întregii campanii la care luase parte, un plan al zonei de operaţii, desenat în scrisoare, şi unele pronosticuri privind viitoarea desfăşurare a evenimentelor. În scrisoarea aceasta, prinţul Andrei îi prezenta tatălui său neajunsurile poziţiei domeniului Lâsâe Gorî, aflat în apropierea teatrului de luptă, chiar pe linia de mişcare a trupelor, şi îl sfătuia să plece la Moscova.

La masă, în aceeaşi zi, la vorbele lui Dessalles care repeta ceea ce se zvonea, şi anume că francezii ajunseseră la Vitebsk, bătrânul prinţ îşi aminti de scrisoarea prinţului Andrei.

— Am primit azi scrisoare de la prinţul Andrei, îi spuse el prinţesei Maria, n-ai citit-o?

— Nu, mon pere, răspunse speriată prinţesa.

Nu putuse citi o scrisoare de primirea căreia nici nu auzise.

— Scrie despre război, despre războiul acesta, spuse prinţul cu zâmbetul acela dispreţuitor, care-i devenise deprindere şi pe care-l arbora de câte ori venea vorba de războiul actual.

— Trebuie să fie foarte interesantă, spuse Dessalles. Prinţul este în măsură să ştie…

— O, da, foarte interesantă! Spuse mademoiselle Bourienne.

— Te rog, du-te dumneata şi adu-mi-o! Se adresă bătrânul prinţ domnişoarei Bourienne. Ştii, pe măsuţă, sub presse-papier.

Mademoiselle Bourienne sări bucuroasă.

— Nu, strigă el apoi, încruntându-se. Du-te tu, Mihail Ivanâci!

Mihail Ivanâci se ridică şi se duse în cabinet. Dar, cum ieşi, bătrânul prinţ, privind neliniştit împrejur, azvârli şervetul şi se duse el singur.

— Nu-s în stare de nimic niciunul; au să mi le-ncurce pe toate.

Cât timp lipsi bătrânul, prinţesa Maria, Dessalles, mademoiselle Bourienne şi chiar Nikoluşka se uitară tăcuţi unii la alţii. Bătrânul prinţ se întoarse cu paşi grăbiţi, urmat de Mihail Ivanâci, cu scrisoarea şi cu planul, pe care, nepermiţând nimănui să le citească în timpul mesei, le puse lângă el.

După ce trecură în salon, el întinse prinţesei Maria scrisoarea şi, desfăşurându-şi dinaintea ochilor planul noii construcţii, îşi aţinti privirile asupra lui şi îi porunci să citească cu glas tare. Sfârşind de citit scrisoarea, prinţesa Maria se uită întrebător la tatăl ei. Bătrânul se uita la plan, furat, se vede, de gândurile sale.

— Ce credeţi de toate astea, prinţe? Îşi permise Dessalles să-i adreseze o întrebare.

— Eu? Eu? spuse prinţul, nemulţumit parcă de faptul că-l trezise şi fără să-şi ridice ochii de pe planul construcţiei.

— E foarte posibil ca teatrul de luptă să se apropie atât de mult de noi…

— Ha, ha, ha! Teatrul de luptă! Zise prinţul. Am mai spus-o, şi o mai spun şi azi: teatrul de luptă este Polonia şi inamicul nu se va putea strecura niciodată dincoace de Neman.

Dessalles se uită uluit la prinţul care vorbea de Neman, când inamicul ajunsese la Nipru; dar prinţesa Maria, care uitase poziţia geografică a Nemanului, credea că ceea ce spune tatăl ei e adevărat.

— La topirea zăpezilor, se vor împotmoli în mlaştinile Poloniei. Numai ei pot să nu vadă asta, spuse prinţul, gândindu-se, pesemne, la campania anului 1807, care, cum i se părea lui, nu era atât de îndepărtată în timp. Benigsen ar fi trebuit să i-o ia înainte şi să treacă în Prusia; treaba ar fi luat cu totul altă întorsătură…

— Dar, prinţe, spuse cu sfială Dessalles, scrisoarea vorbeşte de Vitebsk…

— A, scrisoarea? Da… răspunse prinţul nemulţumit. Da… da… Chipul său luă dintr-o dată o înfăţişare posomorâtă. Tăcu un timp, apoi urmă: Da, scrie că francezii au fost bătuţi… lângă ce râu?

Dessalles lăsă ochii în jos.

— Prinţul nu scrie nimic despre asta, spuse el încet.

— Nu scrie oare? Ei, doar n-am născocit eu asta, din capul meu.

Tăcură toţi, multă vreme.

— Da… da…! Ei, Mihail Ivanâci, spuse el deodată, ridicând capul şi arătând înspre planul construcţiei, explică-mi cum vrei să transformi aici…

Mihail Ivanâci se apropie de plan, şi bătrânul, după ce vorbi cu dânsul despre planul noii construcţii, aruncând o privire supărată prinţesei Maria şi lui Dessalles, se retrase la el în odaie.

Prinţesa Maria văzuse tulburarea şi uluiala din ochii lui Dessalles când acesta se uitase la tatăl ei, băgase de seamă tăcerea lui şi era uimită de faptul că prinţul uitase scrisoarea fiului său pe masă; dar nu se temea numai să vorbească şi să-l întrebe pe Dessalles de pricina tulburării şi tăcerii lui, ci-i era frică până şi să se gândească la asta.

Seara, Mihail Ivanâci, trimis de prinţ, veni la prinţesa Maria după scrisoarea prinţului Andrei, care rămăsese uitată în salon. Prinţesa Maria îi dădu scrisoarea şi, cu toate că nu-i era deloc la îndemână, îşi permise să-l întrebe pe Mihail Ivanâci ce face tatăl ei.

— Îşi tot face de lucru, spuse Mihail Ivanâci cu un zâmbet în care se amesteca respectul cu ironia, ceea ce o făcu pe prinţesa Maria să pălească. E tare îngrijorat de clădirea cea nouă. A citit puţin, iar acum, continuă Mihail Ivanâci cu glas scăzut, şade la birou; trebuie să se fi apucat iar de testament. (În ultima vreme, una dintre îndeletnicirile preferate ale prinţului era să lucreze la hârtiile care trebuiau să rămână după moartea lui şi pe care le numea testamentul său.)

— Dar pe Alpatâci îl trimite la Smolensk? Întrebă prinţesa Maria.

— Cum nu, sigur, de când stă el şi aşteaptă.