XXXIX.

CÂTEVA ZECI DE MII DE oameni zăceau morţi în diferite poziţii şi uniforme pe ogoarele şi fâneţele boierilor Davâdov şi ale ţăranilor de pe moşiile statului, pe ogoarele şi fâneţele pe care sute de ani de-a rândul îşi strânseseră grânele şi îşi păscuseră turmele sătenii din Borodino, Gorki, Şevardino şi Semionovskoe. În jurul posturilor de prim-ajutor pe o întindere de câte o deseatină, pământul şi iarba erau îmbibate de sânge. Răniţi şi nerăniţi din diferite unităţi, cu chipuri înspăimântate, se retrăgeau înapoi în pâlcuri, unii înspre Mojaisk, alţii înspre Valuevo. Alte pâlcuri de oameni, istoviţi şi flămânzi, mergeau înainte conduşi de comandanţi. A treia categorie de oameni stăteau pe loc şi continuau să tragă.

Pe toată câmpia, atât de veselă şi de frumoasă înainte, cu licăririle ei de baionete şi cu fumurile înălţându-se în soarele dimineţii, se întindea acum o pâclă de umezeală şi de fum, şi mirosea ciudat, a acreală de salpetru şi de sânge. Se strânseră câţiva nouraşi şi o ploicică începu să picure încet peste morţi, peste răniţi, peste înspăimântaţi, peste istoviţi şi peste şovăielnici. Părea că spune: „Ajunge, oameni buni, ajungă-vă… Opriţi-vă… Treziţi-vă! Ce faceţi?”

Oamenii aceştia vlăguiţi, lipsiţi de hrană şi de odihnă, dintr-o tabără şi din cealaltă, fură cuprinşi deopotrivă de îndoiala dacă se cuvine sau nu să se împuşte mai departe unii pe alţii şi pe toate feţele se putea observa şovăiala şi în fiecare suflet de om se ivea întrebarea: „De ce şi pentru cine să ucid sau să fiu ucis? Ucideţi pe cine vreţi, faceţi ce vreţi, eu nu mai vreau!” Gândul acesta crescu, spre seară, în mintea fiecăruia. Din clipă în clipă toţi oamenii aceştia se puteau îngrozi de ceea ce făceau, puteau să arunce tot şi să plece care încotro.

Dar, deşi către sfârşitul bătăliei oamenii simţeau toată grozăvia faptei lor şi deşi ar fi fost bucuroşi să se oprească, o putere misterioasă, de neînţeles, continua să-i conducă şi, asudaţi, plini de praf şi de sânge, rămaşi doar câte unul din trei, tunarii, cu toate că se împleticeau şi gâfâiau de oboseală, cărau înainte muniţii, încărcau tunurile, ocheau şi puneau fitiluri; iar ghiulelele zburau tot atât de iuţi şi de cumplite dintr-amândouă părţile, sfârtecând trupuri de oameni, şi se săvârşea mai departe opera aceea de groază care nu se săvârşeşte din voinţa oamenilor, ci din voinţa aceluia care conduce oamenii şi lumile.

Cel care ar fi văzut ariegărzile ruseşti dezorganizate ar fi spus că francezilor nu le mai trebuie decât o mică sforţare şi armata rusă va dispărea, iar acela care s-ar fi uitat în spatele frontului francez ar fi spus că ruşii nu mai aveau de făcut decât o mică sforţare şi francezii erau pierduţi. Dar nici francezii, nici ruşii nu făceau acest efort şi flacăra luptei se stingea domol.

Ruşii nu făceau acest efort, pentru că nu ei erau aceia care-i atacaseră pe francezi; la începutul bătăliei ei doar se postaseră în drumul Moscovei, ca s-o apere, şi tot aşa stăteau şi acum, la sfârşitul bătăliei, cum stătuseră şi la început. Dar chiar dacă ţinta ruşilor ar fi fost să-i zdrobească pe francezi, ei tot n-ar fi putut face această ultimă sforţare, pentru că toate trupele ruseşti fuseseră greu lovite şi nu exista unitate care să nu fi avut de suferit în luptă, aşa că ruşii, păstrându-şi poziţiile, pierduseră jumătate din armată.

Francezilor, care aveau vii în minte toate victoriile lor din ultimii cincisprezece ani, care credeau în invincibilitatea lui Napoleon, care ştiau că ocupaseră în bună parte câmpul de luptă, că nu pierduseră decât un sfert din efectivul lor şi că mai aveau în spate, neatinsă încă, o gardă de douăzeci de mii de oameni, le-ar fi fost uşor să facă această sforţare. Francezii, care atacaseră armata rusă cu scopul de a o scoate de pe poziţiile ei, ar fi trebuit să facă sforţarea, căci, atâta vreme cât ruşii le tăiau drumul spre Moscova întocmai ca şi înainte de bătălie, ţinta francezilor nu era atinsă şi toate sforţările şi pierderile lor rămâneau zadarnice. Dar francezii nu făcură acest efort. Unii istorici spun că lui Napoleon i-ar fi fost de ajuns să arunce în foc vechea sa gardă, încă neatinsă, pentru ca bătălia să fie câştigată. A spune ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon şi-ar fi vârât garda în foc e ca şi cum am spune ce-ar fi dacă toamna s-ar împrimăvăra. Asta nu se putea întâmpla, căci Napoleon a refuzat să-şi dea garda, nu pentru că n-a vrut, ci pentru că n-o putea face. Toţi generalii, ofiţerii şi soldaţii armatei franceze ştiau că asta nu era cu putinţă pentru că moralul scăzut al trupelor n-o permitea.

Nu numai Napoleon încerca sentimentul acela asemănător stării de vis, când braţul ridicat pentru o lovitură teribilă cade fără putere, ci toţi generalii şi toţi soldaţii francezi, care luaseră sau nu luaseră parte la luptă şi care aveau atâta experienţă din celelalte bătălii (unde, după sforţări de zece ori mai mici, inamicul fugea), încercau acelaşi sentiment de groază în faţa unui inamic care, după ce-şi pierduse jumătate din armată, rămăsese tot atât de ameninţător pe poziţie, acum la sfârşit ca şi la începutul luptei. Forţa morală a armatei franceze, cea care atacase, se irosise. Nu o victorie dintre acelea care se stabileşte după numărul bucăţilor de pânză atârnate de beţe, aşa-numitele drapele smulse de la inamic, sau după terenul pe care l-au ocupat sau îl ocupă trupele, ci o victorie morală, o victorie dintre acelea care-l conving pe inamic de superioritatea morală a adversarului său şi de propria lui neputinţă, a fost victoria ruşilor la Borodino. Armata franceză, asemenea unei fiare înfuriate care a primit în goana ei o rană mortală, îşi simţea pieirea; dar ea nu se mai putea opri, tot aşa cum nu se putea să nu dea înapoi armata rusă, de două ori mai slabă. Printr-o ultimă sforţare, armata franceză s-a mai putut târî până la Moscova; acolo însă, fără alte sforţări din partea armatei ruse, a trebuit să piară de atâta sânge cât pierduse datorită rănii mortale de la Borodino. Consecinţa directă a bătăliei de la Borodino a fost fuga nejustificată de nimic a lui Napoleon din Moscova, înapoierea lui pe vechiul drum, cel al Smolenskului, pieirea a cinci sute de mii de invadatori şi pieirea Franţei napoleoniene, asupra căreia, întâia oară la Borodino, căzuse braţul unui potrivnic de o forţă morală superioară.