I

PENTRU MINTEA OMENEASCA E de neconceput absoluta continuitate a mişcării. Omul poate înţelege legile unei mişcări, oricare ar fi ea, numai atunci când e în situaţia de a observa unităţi izolate şi arbitrar luate ale acestei mişcări. Dar, în acelaşi timp, tocmai din această divizare arbitrară a mişcării neîntrerupte în unităţi discontinui decurg, în mare parte, greşelile omeneşti.

Este cunoscut aşa-numitul sofism al anticilor, care constă în afirmaţia că Ahile nu poate ajunge din urmă niciodată o broască ţestoasă care a pornit înaintea lui, în ciuda faptului că Ahile merge de zece ori mai repede decât broasca ţestoasă: căci, de îndată ce Ahile parcurge distanţa ce-l desparte de broasca ţestoasă, broasca mai înaintează cu o zecime din această distanţă; Ahile străbate şi această zecime de distanţă, dar broasca ţestoasă înaintează şi ea cu o sutime, şi aşa mai departe la infinit. Problema aceasta li se părea anticilor de nerezolvat. Absurditatea concluziei (că Ahile nu va ajunge din urmă niciodată broasca ţestoasă) decurge numai din faptul că sunt luate, în mod arbitrar, unităţi discontinui ale mişcării, deşi atât mişcarea lui Ahile, cât şi mersul broaştei ţestoase se produc fără întrerupere.

Luând unităţi din ce în ce mai mici ale mişcării nu facem decât să ne apropiem de rezolvarea problemei, dar nu ajungem s-o rezolvăm niciodată. Numai dacă admitem o mărime infinit de mică şi o progresie geometrică cu raţia de o zecime din ea şi luăm suma termenilor acestei progresii geometrice, ajungem la soluţionarea problemei. O nouă ramură a matematicii, după ce a găsit metoda de a se raporta la mărimi infinitezimale, dă acum răspuns la alte probleme, mai complicate ale mişcării, care păreau de nerezolvat.

Această nouă ramură a matematicii, necunoscută anticilor, admiţând, în cercetarea problemelor mişcării, mărimi infinitezimale, adică mărimi de natură să restabilească principala condiţie a mişcării (continuitatea absolută), repară implicit greşeala de neînlăturat, pe care mintea omenească nu poate să n-o facă atunci când ia în consideraţie, în locul mişcării continui, unităţile ei discontinui.

În aflarea legilor mişcării istorice se întâmplă exact acelaşi lucru.

Mişcarea omenirii, care-şi are originea în nenumărate acte ale liberului arbitru omenesc, se produce în mod continuu.

Stabilirea legilor acestei mişcări este scopul istoriei. Dar, pentru a pricepe legile mişcării neîntrerupte, a sumei tuturor actelor născute din libera voinţă a oamenilor, mintea omenească admite unităţi arbitrar luate, discontinui. O primă metodă a istoriei constă în a lua, după bunul plac, un şir de evenimente continui şi a le cerceta separat de celelalte, când în fapt nici un eveniment nu are şi nu poate avea vreun început, ci întotdeauna un eveniment rezultă din altul. A două metodă constă în a considera acţiunea unui singur om, împărat sau comandant de oşti, ca pe suma liberelor voinţe ale oamenilor, atunci când, în fapt, suma liberelor voinţe omeneşti nu se exprimă niciodată în acţiunea unui singur personaj istoric.

Ştiinţa istoriei, în evoluţia ei, admite spre a fi cercetate unităţi din ce în ce mai mici şi pe calea aceasta caută să se apropie de adevăr. Dar, oricât de mici ar fi unităţile pe care le admite istoria, noi simţim că ipoteza unităţilor izolate, ipoteza începutului unui fenomen oarecare şi ipoteza că liberul arbitru al tuturor oamenilor se exprimă în acţiunile unui singur personaj istoric sunt false prin ele însele.

Orice concluzie a istoriei se risipeşte, fără cea mai mică sforţare din partea criticii, ca pulberea care nu lasă nici o urmă, şi asta numai datorită faptului că critica îşi alege drept obiect de cercetare o unitate discontinuă, mai mare sau mai mică; fapt la care ea este întotdeauna îndreptăţită, de vreme ce unitatea istorică dată este totdeauna arbitrară.

Numai admiţând spre cercetare o unitate infinitezimală – diferenţialele istoriei, adică tendinţele de acelaşi gen ale oamenilor – şi însuşindu-ne arta calculului integral (luând adică suma acestor unităţi infinit de mici), putem nădăjdui să ajungem la înţelegerea legilor istoriei.

Primii cincisprezece ani ai veacului al XIX-lea se caracterizează în Europa printr-o deplasare cu totul ieşită din comun a milioane de oameni. Oamenii îşi părăsesc ocupaţiile obişnuite, se aruncă dintr-o parte în cealaltă a Europei, jefuiesc, se ucid unii pe alţii, triumfă şi deznădăjduiesc, şi tot cursul vieţii se schimbă câţiva ani în şir, prezentând o mişcare intensă, care la început merge crescând şi apoi slăbind. Care a fost pricina acestei mişcări, sau după care lege s-a produs? Se întreabă mintea omenească.

Istoricii, răspunzând acestei întrebări, ne înşiră faptele şi vorbele câtorva zeci de oameni într-una dintre clădirile Parisului, dând acestor fapte şi discursuri numele de revoluţie; după aceea, ne dau o biografie amănunţită a lui Napoleon şi a câtorva personaje care l-au simpatizat sau i-au fost ostile, ne vorbesc despre influenţa unora dintre aceste personaje asupra celorlalte şi ne spun: iată de ce s-a produs această mişcare şi iată-i şi legile.

Însă mintea omenească nu numai că refuză să dea crezare acestei explicaţii, dar spune de-a dreptul că metoda de a explica nu este cea justă, căci prin acest fel de a explica, un fenomen mai slab apare drept o cauză a unuia mai puternic. Suma tuturor liberelor voinţe omeneşti a produs şi revoluţia şi pe Napoleon, şi numai suma acestor libere voinţe i-a suportat întâi şi pe urmă i-a nimicit, şi pe prima şi pe ultimul.

„Acolo unde au existat cuceriri, au existat de fiecare dată şi cuceritori, şi ori de câte ori au fost revoluţii într-un stat au existat şi oameni mari”, spune istoria. Într-adevăr, ori de câte ori s-au ivit cuceritori au fost şi războaie, răspunde mintea omenească, dar asta nu dovedeşte că cuceritorii erau pricina războaielor şi că ar fi cu putinţă să găseşti legile războiului în activitatea personală a unui singur om. De câte ori mă uit la ceasul meu şi văd că acele au ajuns la zece, aud că la biserica vecină încep să sune clopotele, dar, din faptul că de fiecare dată când acele ajung la zece încep să sune clopotele, eu n-am dreptul să trag concluzia că poziţia acelor de la ceasornicul meu ar fi cauza mişcării clopotelor.

De fiecare dată când văd mişcarea locomotivei aud şi şuierul ei, văd şi deschiderea supapei şi mişcarea roţilor; dar de aici n-am dreptul să deduc că şuierul şi mişcarea roţilor sunt cauza mişcării locomotivei.

Ţăranii spun că în primăvara târzie suflă vântul rece pentru că se desfac mugurii stejarilor şi, într-adevăr, în fiecare primăvară vântul rece bate atunci când înmugureşte stejarul. Dar, cu toate că mie mi-e necunoscută pricina pentru care odată cu înmugurirea stejarilor bate vântul rece, nu pot fi de aceeaşi părere cu ţăranii, când spun că desfacerea mugurilor de stejar e cauza vântului rece, pentru simplul fapt că tăria vântului este în afară de influenţa mugurilor de stejar. Eu văd doar coincidenţa condiţiilor care se poate vedea la apariţia oricăruia dintre fenomenele vieţii şi îmi dau seama că, oricum şi oricât de atent şi de amănunţit aş observa acele ceasornicului, supapa, roţile locomotivei şi mugurii stejarului, nu voi putea găsi în ele cauza sunetului clopotelor, a mişcării locomotivei şi a vântului de primăvară. Pentru a o afla, sunt nevoit să-mi schimb cu totul punctul de vedere când cercetez şi să studiez legile mişcării aburilor, clopotelor şi vânturilor. Acelaşi lucru trebuie să-l facă istoria. Şi încercări în acest sens au şi fost făcute.

Pentru studierea legilor istoriei trebuie să ne schimbăm în întregime obiectul cercetărilor: să-i lăsăm în pace pe împăraţi, pe miniştri şi pe generali, şi să studiem elementele infinitezimale, de acelaşi gen, care conduc masele. Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înţelegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei şi că, pe drumul acesta, mintea omenească n-a depus încă nici a milioana parte din energia pe care au depus-o istoricii în descrierea faptelor diferiţilor împăraţi, conducători de oşti şi miniştri şi în expunerea teoriilor lor în legătură cu aceste isprăvi.