II.

FORŢELE A DOUĂSPREZECE popoare din Europa au năvălit în Rusia. Armata rusă şi locuitorii se retrag, evitând ciocnirile, până la Smolensk şi de la Smolensk până la Borodino. Armata franceză se îndreaptă cu o iuţeală mereu crescândă spre Moscova, ţinta mişcării sale. Iuţeala marşului sporeşte pe măsura apropierii ei de ţintă, tot aşa cum creşte iuţeala unui corp în cădere, cu cât se apropie de pământ. Francezii au în spate o ţară de mii de verste, înfometată şi învrăjbită; în faţă, doar câteva zeci de verste o mai desparte de ţintă. Asta o simte fiecare soldat al armatei napoleoniene şi invazia progresează de la sine, numai prin forţa inerţiei.

În armata rusă se aprinde din ce în ce, pe măsura retragerii, duhul urii împotriva inamicului: cu cât se retrag, cu atât sentimentul de ură se concentrează şi creşte. Lângă Borodino, se produce ciocnirea. Nici o armată, nici cealaltă nu se dezagregă; armata rusă se retrage însă imediat, tot atât de inevitabil cât de inerent este să se rostogolească un glob, ciocnindu-se de alt glob ce vine asupra lui cu forţă mai mare; şi este la fel de inerent ca şi globul invaziei să se mai rostogolească o bucată de vreme în virtutea inerţiei (deşi, în ciocnire, îşi pierde toată forţa).

Ruşii se retrag la o sută douăzeci de verste, dincolo de Moscova; francezii ajung până la Moscova şi acolo se opresc. După asta, timp de cinci săptămâni, n-are loc nici o luptă. Francezii nu înaintează. Asemenea unei fiare rănite de moarte, care, pierzând sânge, îşi linge rănile, ei stau cinci săptămâni pe loc, la Moscova, fără să întreprindă ceva, şi, dintr-o dată, deşi n-a intervenit nimic nou, o iau la fugă înapoi: se reped la drumul către Kaluga şi (după victorie, de vreme ce câmpul de luptă de la Maloiaroslaveţ rămăsese tot în mâinile lor), fără să se mai angajeze în vreo bătălie serioasă, o iau şi mai repede la fugă înapoi, către Smolensk şi dincolo de Smolensk, dincolo de Wilna, dincolo de Berezina şi aşa mai departe.

În seara de 26 august, atât Kutuzov, cât şi armata rusă în întregimea ei erau convinşi că bătălia de la Borodino fusese câştigată. Kutuzov îi şi scrisese asta împăratului. Kutuzov dăduse ordinul de pregătire a unei noi bătălii, care să-l zdrobească pe inamic, şi asta nu pentru că el ar fi vrut să mintă pe cineva, ci pentru că ştia că inamicul era învins, aşa cum ştiau acest lucru toţi cei care luaseră parte la bătălie.

Dar în aceeaşi seară şi a doua zi începură să sosească, una după alta, ştirile că pierderile au fost nemaipomenite şi că jumătate din armată a pierit, aşa că o nouă bătălie se dovedea, materialiceşte, cu neputinţă.

Nu se putea da bătălia câtă vreme încă nu erau culese toate informaţiile, cât timp nu erau adunaţi răniţii, cât nu se completaseră muniţiile şi nu se număraseră morţii, nici nu fuseseră numiţi noi comandanţi în locul celor căzuţi şi cât timp oamenii n-apucaseră să fi mâncat şi să se fi odihnit. Pe de altă parte, îndată după bătălie, chiar a doua zi de dimineaţă, armata franceză (în virtutea aceleiaşi forţe a mişcării care acum sporise parcă invers proporţional cu pătratele distanţelor) se şi avântă, de la sine, asupra armatei ruseşti. Kutuzov avea chef să dea atacul a doua zi şi toată armata voia acest lucru, dar, pentru a putea ataca, nu-i destul să vrei să faci lucrul acesta; trebuie să ai putinţa s-o faci, şi posibilităţile lipseau. N-aveai cum să nu te retragi cu o etapă, apoi tot aşa n-aveai cum să nu te retragi cu încă una, apoi cu o a treia şi, în sfârşit, la 1 septembrie, când armata ajunse la Moscova, în ciuda moralului în creştere al trupelor, se cerea prin forţa lucrurilor ca aceste trupe să se retragă dincolo de Moscova. Şi trupele purceseră la încă o retragere, etapa ultimă, şi lăsară Moscova în mâinile inamicului.

Pentru oamenii care s-au deprins să creadă că planurile de război şi de luptă se întocmesc de către comandanţii de armate, aşa cum fiecare dintre noi, stând în cabinetul de lucru, dinaintea hărţii, ne închipuim cum şi în ce fel ne-am descurca în cutare sau cutare bătălie, se pun mai multe întrebări: de ce Kutuzov, în retragere, n-a procedat într-un fel sau altul, de ce n-a ocupat poziţii înainte de Fili, de ce nu s-a retras dintr-o dată pe drumul Kalugăi, abandonând Moscova ş.a.m.d. Oamenii care s-au deprins să creadă astfel uită, sau nu cunosc, inevitabilele condiţiuni în care se desfăşoară totdeauna activitatea oricărui comandant suprem. Activitatea unui conducător de oşti n-are nici cea mai mică asemănare cu activitatea pe care ne-o închipuim noi, stând comod la birou şi urmărind pe hartă o campanie oarecare, cu un număr ştiut de soldaţi dintr-o tabără şi din alta, pornind de la un loc ştiut, începându-ne presupunerile dintr-un moment oarecare, ştiut dinainte. Comandantul suprem nu se află niciodată în faţa acelor elemente de început al unui eveniment oarecare, în care începem noi să luăm în consideraţie evenimentul. Comandantul suprem se află întotdeauna în centrul unui şir întreg de evenimente în curs, aşa că nu se găseşte niciodată, în nici un moment, în situaţia de a reflecta asupra întregului înţeles al evenimentului ce are loc. Clipă după clipă şi pe neobservate, evenimentul îşi modelează înţelesul şi, în fiecare moment al acestei modelări succesive şi continui a evenimentului, comandantul suprem se găseşte în centrul celui mai complicat joc de intrigi, de griji, dependenţe şi jurisdicţii, de proiecte, sfaturi, ameninţări şi minciuni; el este obligat, necontenit, să rezolve nenumăratele probleme, adesea contradictorii, ce i se pun.

Savanţii istorici militari ne spun cu toată seriozitatea că pe drumul Kalugăi ar fi trebuit să-şi îndrepte Kutuzov armata mult mai înainte de a se îndrepta spre Fili şi că i-ar fi propus chiar cineva acest proiect. În faţa unui comandant suprem însă, mai ales într-un moment greu, se găsesc întotdeauna zeci de proiecte, nu unul. Şi toate aceste proiecte, alcătuite după regulile strategiei şi tacticii, se bat cap în cap. Treaba comandantului suprem n-ar fi, pare-se, alta decât să aleagă unul dintre aceste proiecte. Dar nici lucrul acesta nu-l poate face. Evenimentele nu-i dau răgaz. I se pune problema, să zicem, ca pe data de 28 să treacă pe drumul Kalugăi, dar între timp apare un aghiotant trimis de Miloradovici şi-l întreabă dacă să angajeze imediat lupta cu francezii sau să se retragă. Trebuie să dea, pe loc, cât ai bate din palme, o dispoziţie. Şi dispoziţia de a se retrage abate armata rusă din drumul Kalugăi. După aghiotant, un intendent întreabă încotro să îndrume carele cu proviant, iar şeful ambulanţei unde să ducă răniţii, pe când un curier din Petersburg vine cu o scrisoare a împăratului, care nici nu vrea să-şi închipuie măcar că ar putea fi abandonată Moscova; tot atunci, rivalul comandantului suprem, cel care-l sapă din umbră (şi dintre aceştia se găsesc totdeauna nu numai unul), se prezintă cu un nou proiect diametral opus planului de ieşire la drumul Kalugăi; puterile comandantului suprem cer însă odihnă şi reconfortare, în timp ee un onorabil general, admis la decorare, vine să se plângă, şi populaţia imploră să fie apărată, iar ofiţerul trimis să recunoască terenul soseşte cu veşti care contrazic cu totul pe cele aduse de ofiţerul trimis înaintea lui; un spion, un prizonier şi un general trimis în recunoaştere înfăţişează fiecare altă situaţie a armatei inamicului. Lumea, deprinsă să nu ţină seamă ori să uite aceste condiţii, în care se desfăşoară inevitabil activitatea oricărui comandant suprem, judecă lucrurile bunăoară după situaţia trupelor la Fili şi de aici presupune că putea hotărî foarte uşor comandantul suprem, la 1 septembrie, dacă Moscova trebuia să fie părăsită sau apărată, când de fapt de problema aceasta nici nu putea fi vorba în situaţia de atunci a armatei ruseşti, la numai cinci verste de Moscova. Când s-a tranşat această chestiune? Ea s-a tranşat şi la Drissa şi la Smolensk şi, mai ales, la 24 august la Şevardino şi la 26 august la Borodino şi, în fiecare zi, în fiecare oră şi clipă a retragerii de la Borodino până la Fili.