XXXIV.

CÂND PIERRE, TĂIND OGRĂZI şi fundături, ajunse cu povara lui lângă parcul prinţului Gruzinski, în colţul străzii Povarskaia, nu mai putu, în primul moment, recunoaşte locul de unde plecase după copil, atât era de înţesat de lume şi de lucruri cărate de prin case. Pe lângă familiile de ruşi cu avutul lor, pe care şi-l salvau de foc aici, mai erau şi câţiva soldaţi francezi în diferite uniforme. Pierre nu le dădu nici o atenţie. Se grăbea să găsească familia funcţionarului, ca să-i dea mamei fetiţa şi să se ducă apoi să mai salveze pe cineva. I se părea că mai are de făcut multe şi cât mai repede. Aprins de atâta alergătură şi de dogoarea focului, Pierre simţea acum şi mai multă tinereţe, vioiciune şi hotărâre, decât simţise când pornise să salveze copilul. Fetiţa se liniştise; ţinându-se cu mânuţele de caftanul lui Pierre, stătea pe braţul lui şi se uita împrejur ca un pui de fiară sălbatică. Pierre o privea din când în când şi îi zâmbea uşor. I se părea că descoperise ceva înduioşător de nevinovat în mutrişoara asta speriată, mică şi bolnăvicioasă.

La locul ştiut, nici funcţionarul, nici nevastă-sa nu mai erau. Pierre porni cu paşi repezi prin mulţime, ca să-i caute, scrutând feţele celor pe care-i întâlnea. Fără să vrea, privirile i se opriră asupra unei familii de gruzini, sau armeni, compusă dintr-un bărbat foarte bătrân, frumos, cu chip oriental, îmbrăcat într-o şubă îmblănită nouă, descheiată, şi cu cizme noi, dintr-o bătrână de acelaşi tip şi o femeie tânără… Femeia aceasta foarte tânără, cu sprâncene negre arcuite, cu faţa lungă neobişnuit de delicată şi de rumenă la ten, fără nici o expresie, i se păru lui Pierre un model de frumuseţe orientală. Printre bulendrele răvăşite, în îmbulzeala din piaţă, femeia aceasta, cu zăbunul ei bogat de atlaz şi cu o broboadă de un violet viu prinsă pe creştet, te făcea să te gândeşti la o gingaşă floare de seră aruncată în zăpadă. Şedea pe nişte boccele puţin mai în urma bătrânei şi se uita în pământ cu ochii ei mari, negri, neclintiţi şi prelungi, umbriţi de gene mari. Se vedea că era conştientă de frumuseţea ei şi că se temea pentru ea. Pierre fu atras de chipul acesta şi, cu toată graba lui, trecând de-a lungul ulucilor, se uită de câteva ori la ea. Ajuns la capătul gardului, cum tot nu-i găsea pe cei de care avea nevoie, Pierre se opri şi începu să privească în jurul său.

Silueta lui Pierre cu copilul în braţe sărea acum în ochi şi mai mult decât înainte, şi în jurul lui se strânseră câţiva ruşi, bărbaţi şi femei.

— Te-ai pierdut de cineva, măi omule? Dumneavoastră n-oţi fi fiind cumva boier? Al cui e copilul? Îl tot întrebau.

Pierre le răspunse de copil că era al unei femei cu zăbunul negru, care stătuse cu copiii ei aici, pe locul acesta, şi întrebă dacă nu cumva ştie cineva cine era şi unde s-a dus.

— Păi, ăştia trebuie să fi fost Anferovii, zise un diacon bătrân, vorbind cu o femeie ciupită de vărsat. Doamne miluieşte-mă, mila Ta, Doamne, adăugă el din obişnuinţă cu voce cântată, de bas.

— Da' de unde Anferovii? Zise femeia. Anferovii au plecat de azi-dimineaţă. Asta-i ori a Mariei Nikolaevna, ori a Ivanovei.

— El vorbeşte de o femeie, şi Maria Nikolaevna e cucoană, spuse un servitor.

— Nu se poate să n-o ştiţi: una slabă, cu dinţii mari, spuse Pierre.

— Chiar ea e, Maria Nikolaevna. Au plecat în parc, de cum i-au văzut venind pe lupii ăştia, spuse femeia, arătând la soldaţii francezi.

— O, Doamne, fie-ţi milă de noi, zise iarăşi diaconul. Luaţi-o pe aici. Ea e, sigur. Tot plângea şi se jeluia, spuse iarăşi femeia. Chiar ea e. Uite, pe aici, aşa…

Dar Pierre nu mai asculta ce-i spunea femeia. De câteva clipe era atent la ceea ce se petrecea la câţiva paşi de el. Se uita la familia de orientali şi la cei doi soldaţi francezi care se opriseră lângă armeni. Unul dintre soldaţi, un omuleţ mărunt şi sprinten, era îmbrăcat cu o manta sinilie încinsă pe la mijloc cu o frânghie. Era desculţ şi pe cap avea o bonetă. Celălalt, care-i atrase mai cu deosebire lui Pierre atenţia, era un lungan deşirat, blond şi adus de spate, cu o expresie idioată pe chip şi cu mişcările tărăgănate. Era îmbrăcat cu o manta de dimie, pantaloni sinilii şi botfori mari, rupţi, în picioare. Francezul cel mărunţel şi desculţ, cu manta sinilie, se apropie de armeni, le spuse ceva şi se repezi la picioarele bătrânului. Acesta începu să-şi scoată pe loc, grăbit, cizmele. Celălalt, cu mantaua de dimie, se apropiase de frumoasa armeanca şi, tăcut, sta nemişcat în faţa ei, cu mâinile în buzunare, privind-o ţintă.

— Na, ia copilul, spuse Pierre cu voce poruncitoare şi grăbită, întinzându-i femeii copilul. Du-l părinţilor, să-l duci, ai înţeles? Aproape se răsti la femeie, lăsând jos copilul care începuse să ţipe; se uită din nou la francezi şi la familia de armeni. Bătrânul rămăsese desculţ. Francezul cel mărunt îi smulsese a doua cizmă şi le lovea acum una de alta. Bătrânul, plângând cu sughiţuri, spunea ceva, dar Pierre nu văzu decât în treacăt lucrul acesta; toată atenţia lui era îndreptată asupra franţuzului cu manta, care, cu mersul lui rar şi legănat, se apropiase în vremea asta de femeia cea tânără şi, scoţând mâinile din buzunar, o apucase de gât.

Frumoasa armeancă stătea tot aşa nemişcată, cu genele lungi plecate, ca şi cum n-ar fi văzut şi nici n-ar fi simţit ce-i făcea soldatul.

Până să parcurgă Pierre cei câţiva paşi, care-l despărţeau de francezi, tâlharul de lungan în manta izbutise să smulgă de la gâtul armencii salba pe care o purta şi tânără femeie duse mâna la gât şi ţipă ascuţit.

— Laissez cette femme816, urlă ca turbat Pierre, apucându-l de umeri pe lunganul cel adus de spate şi îmbrâncindu-l. Soldatul căzu, se ridică şi o luă la fugă. Tovarăşul său, însă, aruncă cizmele, duse mâna la baionetă şi se repezi ameninţător la Pierre.

— Voyons, pas de betises! 817 strigă el.

Pierre era la paroxismul turbării, când nu-şi mai dădea seama de nimic, şi forţele i se înzeciseră. Se repezi la francezul cel desculţ, şi până să apuce el să-şi scoată baioneta din teacă, îl şi trânti la pământ cu un picior şi prinse a-i căra la pumni. Se auziră strigăte de aprobare prin mulţimea din jur, şi, în acelaşi timp, de după colţ se ivi o patrulă de ulani francezi călări; ulanii se apropiară în goană de Pierre şi de francez şi îi înconjurară. Pierre nu-şi mai aducea aminte ce s-a mai întâmplat pe urmă. Îşi amintea doar că bătuse pe cineva, că-l bătuseră şi că, la sfârşit, se trezise cu mâinile legate, în timp ce un pâlc de soldaţi francezi făcuseră roată în jurul lui şi îl scotoceau prin haine.

— Il a un poignard, lieutenant818, fură primele cuvinte pe care le înţelese Pierre.

— Ah, une arme! 819 zise ofiţerul şi se întoarse către soldatul cel desculţ, care fusese arestat odată cu Pierre.

— C'est bon, vous direz tout cela au Conseil de Guerre, spuse ofiţerul. Şi se întoarse apoi spre Pierre: Parlez-vous français, vous? 820

Pierre se uită în jurul său cu ochii injectaţi şi nu răspunse. Trebuie că avea o înfăţişare foarte fioroasă de vreme ce, la porunca şoptită, a ofiţerului, încă patru ulani se desprinseră din front şi se postară de-a dreapta şi de-a stânga lui Pierre.

— Parlez-vous français? Îşi repetă ofiţerul întrebarea, ţinându-se la oarecare distanţă de el. Faites venir l'interprete! 821

De după rânduri se ivi călare un omuleţ în haine civile ruseşti. După vorba şi îmbrăcămintea lui, Pierre recunoscu imediat în el pe unul dintre francezii de la magazinele moscovite.

— Il n'a pas l'air d'un homme du peuple822, spuse tălmaciul, după ce îl măsură din ochi pe Pierre.

— Oh, oh, ça m'a bien l'air d'un des incendiaires, zise ofiţerul. Demandez-lui ce qu'il est? 823 adăugă el.

— Cine fost tu? Întrebă tălmaciul. Tu trebuie răspuns la autoriteţ, zise el.

— Je ne vous dirai pas qui je suis. Je suis votre prisonnier. Emmenez-moi824, spuse deodată în franţuzeşte Pierre.

— Ah, ah! Făcu ofiţerul, încruntându-se. Marchons! 825

În jurul ulanilor se adună o mulţime de lume. Cea mai aproape de Pierre era femeia aceea ciupită de vărsat cu fetiţa. Când patrula porni, femeia ieşi în faţă.

— Unde te-or fi ducând, măiculiţă? Spuse ea. Dar cu fetiţa, ce mă fac eu cu fetiţa, dacă nu e a lor? Urmă femeia.

— Qu'est-ce qu-elle veut cette femme? 826 întrebă ofiţerul.

Pierre era ca beat. Starea de surescitare îi spori la vederea fetiţei pe care o salvase.

— Ce qu'elle dit? Spuse el. Elle m'apporte ma fille que je viens de sauver des flammes, mai zise el. Adieu! 827 şi, fără să ştie de ce a născocit minciuna aceasta fără rost, porni cu paşi hotărâţi şi solemni, dus între francezi.

Patrula de ulani era una dintre acelea pe care francezii le trimiseră din ordinul lui Durosnel pe străzile Moscovei, pentru a pune capăt jafurilor şi mai cu seamă pentru prinderea incendiatorilor care, după o părere scornită în ziua aceea şi generalizată la toţi comandanţii francezi de mari unităţi, provocaseră incendiul Moscovei. Cutreierând alte câteva străzi, patrula mai arestă vreo cinci ruşi suspecţi; un prăvăliaş, doi seminarişti, un mujic, un argat şi câţiva jefuitori. Dar, dintre toţi suspecţii, cel mai suspect părea să fie Pierre. Când îi duseră pe toţi să-i ţină noaptea la corpul de gardă, instalat într-o clădire mare de pe meterezul Zubovski, pe Pierre îl închiseră într-o încăpere aparte, sub pază severă.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI TREI