XXXIII.

PIERRE SE TREZI TÂRZIU, ÎN ziua de 3 septembrie. Îl durea capul, dormise îmbrăcat şi hainele îi atârnau grele pe trup, iar conştiinţa tulbure că săvârşise în ajun ceva ruşinos îi apăsa sufletul; îi era ruşine de convorbirea lui din ajun cu căpitanul Ramball.

Ceasornicul arăta unsprezece, dar afară vremea părea foarte întunecată. Pierre se sculă, se frecă la ochi şi, văzând pistolul cu mâner sculptat pe care Gherasim i-l pusese iarăşi pe masa de scris, îşi aminti de locul unde se afla şi de ceea ce avea anume de făcut în ziua aceea.

„N-am întârziat cumva? Se gândi el. Nu, sigur că el nu-şi va face intrarea în Moscova mai devreme de douăsprezece.” Nu-şi îngădui să mai chibzuiască ce avea de făcut şi se grăbi să treacă cât mai repede cu putinţă la fapte.

După ce îşi netezi şi aranjă hainele de pe el, Pierre îşi luă în mână pistolul şi se pregăti să plece. De-abia atunci îi trecu întâia oară prin minte gândul că nu poate merge pe stradă aşa, cu pistolul în mână. Chiar sub caftanul larg pistolul acesta mare era greu de ascuns; nici în brâu, nici la subsuoară nu-l putea ţine neobservat. Şi apoi pistolul era descărcat şi Pierre n-avea timp să-l încarce. „Iau pumnalul, mi-e totuna”, îşi spuse el, deşi nu o dată, cât timp îşi chibzuise planul, hotărâse în sinea lui că marea greşeală a studentului, care atentase la viaţa lui Napoleon în 1809, consta în faptul că alesese ca armă pumnalul. Dar, ca şi când ceea ce l-ar fi interesat mai mult ar fi fost nu atât executarea planului său, cât trebuinţa de a se convinge pe sine însuşi că nu se dă înapoi de la hotărârea luată şi că face totul pentru îndeplinirea ei, Pierre apucă grăbit pumnalul greoi şi ştirb, cu prăsele verzi, cumpărat de el odată cu pistolul la turnul Suhareva şi îl ascunse sub vestă.

După ce îşi încinse caftanul şi îşi îndesă căciula pe cap, Pierre, străduindu-se să nu facă zgomot şi să nu dea ochi cu căpitanul, se strecură pe coridor şi ieşi în stradă.

Incendiul la care aseară se uitase cu atâta indiferenţă se întinsese peste noapte. Moscova ardea acum din mai multe părţi. Ardeau în acelaşi timp cartierul Karetnâi, Zamoskvorecie, Gostinâi-Dvor, Povarskaia, şlepurile de pe râul Moscova şi depozitele de lemne de lângă podul Dorogomilovski.

Drumul lui Pierre ducea prin nişte ulicioare până la Povarskaia şi de acolo, prin Arbat, către biserica sfântului Nikolai Iavlennâi, locul unde, în imaginaţia lui, îşi pusese el de multă vreme în gând să-şi aducă la îndeplinire planul. La cea mai mare parte dintre case, obloanele erau trase şi uşile zăvorite. Străzile şi ulicioarele erau pustii. Vântul aducea miros de pârlit şi de fum. Din când în când, întâlnea ruşi cu înfăţişarea neliniştită şi sfioasă şi francezi cu înfăţişarea marţială, neorăşenească, de oameni trăiţi în tabără, mergând prin mijlocul străzii. Şi unii şi alţii priveau miraţi la Pierre. Ruşii se uitau cu atenţie la el nu numai pentru că era înalt de statură şi gras şi avea o expresie ciudat de posomorâtă, concentrată şi chinuită a feţei şi a întregii lui înfăţişări, ci pentru că nu puteau pricepe din ce categorie socială făcea parte. Francezii, însă, îl petreceau din ochi cu mirare, mai ales fiindcă Pierre, contrar tuturor celorlalţi ruşi, care-i priveau speriaţi şi curioşi, nu le dădea nici o atenţie. La poarta unei case, trei francezi, ce se apucaseră să le explice ceva unor ruşi care nu înţelegeau nimic, îl opriră pe Pierre şi îl întrebară dacă nu cumva ştie franţuzeşte.

Pierre dădu din cap negativ şi trecu mai departe. Pe altă ulicioară, strigă la el o santinelă de lângă un cheson verde şi Pierre, abia când se repetă strigătul ameninţător şi se auzi zgomotul armei pe care santinela o luase de la umăr, pricepu că trebuia să treacă pe cealaltă parte a uliţei. Nu auzea şi nu vedea nimic în jurul lui. Îşi purta cu înfiorată precipitare gândul ascuns ca pe ceva groaznic şi străin, temându-se – cuminţit de cele păţite noaptea trecută – ca nu cumva să-l piardă. Dar nu-i fu dat lui Pierre să-şi păstreze starea de spirit până la locul unde se îndrepta. Pe lângă asta, chiar de n-ar fi fost reţinut de nimic în drum, planul tot nu şi-l mai putea îndeplini, pentru că Napoleon trecuse de mai bine de patru ceasuri, de suburbia Dorogomilovskaia, prin Arbat, spre Kremlin, şi se afla acum, cătrănit la suflet, în cabinetul imperial din palatul Kremlinului, dând dispoziţiuni temeinice şi amănunţite cu privire la măsurile ce trebuiau luate cât mai grabnic pentru stingerea incendiilor, evitarea jafurilor şi liniştirea populaţiei. Pierre, însă, nu ştia de toate acestea: absorbit cu totul de sarcina ce-i stătea în faţă, era chinuit, aşa cum sunt chinuiţi oamenii care ţin morţiş să facă un lucru cu neputinţă de făcut şi nu din cauza greutăţilor materiale ci din pricină că nu stă în firea lor să-l facă; îl chinuia teama că va fi slab de înger în clipa hotărâtoare şi că, drept urmare, şi-ar putea pierde respectul faţă de sine.

Cu toate că nu auzea şi nu vedea nimic în jurul său, Pierre îşi alese instinctiv drumul şi nu greşi uliţele întortocheate, care-l duseră în Povarskaia.

Pe măsură ce se apropia de Povarskaia, fumul devenea tot mai gros şi începuse chiar să se simtă căldura flăcărilor incendiului. Din când în când se înălţau limbi de foc peste acoperişurile caselor. Tot mai mulţi oameni se vedeau pe străzi şi oamenii erau tot mai agitaţi. Pierre, însă, deşi simţea că se petrece în jurul său ceva neobişnuit, nu-şi dădea seama că se apropie de locul incendiului. Străbătând cărarea care tăia maidanul, mărginit într-o parte de strada Povarskaia şi de parcul casei prinţului Grunzinski de cealaltă, Pierre auzi deodată, chiar lângă el, un plânset deznădăjduit de femeie. Se opri ca trezit dintr-un vis, ridicând capul.

Puţin mai în lături de cărare, pe iarba uscată şi plină de praf, erau azvârlite mormane de lucruri casnice: perne, un samovar, icoane, cufere. Lângă cufere şedea pe pământ o femeie slabă care nu mai era tânără, cu dinţii de sus lungi şi ieşiţi în afară, îmbrăcată cu un zăbun negru şi cu bonetă pe cap. Femeia, legănându-se, spunea ceva, se văicărea şi plângea. Două fetiţe, între zece şi doisprezece ani, îmbrăcate cu rochiţe scurte, murdare, şi cu zăbunuri, se uitau la mama lor cu nedumerirea înscrisă pe feţele palide şi speriate. Un băieţaş mai mic, de vreo şapte ani, în caftan şi cu un imens cartuz al altcuiva în cap, plângea în braţele unei dădace bătrâne. O slujnică tânără, murdară şi desculţă stătea pe un cufăr, despletindu-şi coadele bălane, îşi scutura părul pârlit, tot mirosindu-şi-l. Bărbatul, un om de statură mică, adus niţel de spate şi îmbrăcat în uniformă de funcţionar civil, cu favoriţi mici şi învârtiţi ca nişte roţi şi cu părul la tâmple lins şi ieşind de sub cartuzul pus prea drept pe cap, muta cu chipul împietrit cuferele trântite unul peste altul şi scotea de sub ele nişte haine.

Femeia numai cât nu se aruncă la picioarele lui Pierre, când îl văzu.

— Oameni buni, creştini pravoslavnici, ajutaţi-mi, salvaţi-o, dragii mei! ajutaţi-mă careva, rostea ea printre lacrimi. Fetiţa! Fata mea… Mi-au lăsat-o pe cea mică acolo! A ars! O-o-oh! De asta te-am legănat eu pe tine… O-o-oh!

— Destul, Maria Nikolaevna i se adresă bărbatul cu glas domol, de bună seamă mai mult ca o scuză faţă de omul străin. Trebuie s-o fi luat soră-ta, fiindcă altfel unde ar putea fi? Adăugă el.

— Stai ca o momâie, păcătosule! Strigă femeia cu ciudă, oprindu-se deodată din plâns. N-ai pic de inimă, nu-ţi pasă de copilaşul tău. Altul s-ar fi aruncat în foc să-l scoată. Momâie, nu om e ăsta, nu-i tată, se jelui femeia. Dumneata eşti un suflet nobil, i se adresă ea lui Pierre, vorbind repede, printre sughiţuri. A luat foc alături, s-a întins la noi. Fata a strigat: foc! Ne-am repezit să strângem lucrurile. Cu ce era pe noi, aşa am scăpat… Iaca numai ce-am putut salva… Icoanele sfinte şi ţoalele de zestre, încolo am pierdut tot. Dau să iau copiii, ia-o pe Katieika de unde nu-i. O-o-o! Oh, Dumnezeule! şi izbucni iarăşi în hohote. Copilaşul meu drag a ars! A ars!

— Dar unde, unde a rămas? Întrebă Pierre.

După expresia feţei lui care se însufleţise, femeia înţelese numaidecât că omul acesta o putea salva.

— Tătucule! Eşti tatăl meu! Strigă ea, îmbrăţişându-i picioarele. Binefăcătorule, împacă-mi sufletul… Aniska, du-te, scârboaso, şi arată unde, strigă ea la fată, deschizând larg gura şi arătându-şi mai mult prin asta dinţii peste măsură de lungi.

— Arată-mi, hai şi mi-arată, am… am să… am să încerc… se grăbi să spună, înecându-se, Pierre.

Fata cea murdară ieşi de după un cufăr, îşi strânse părul şi, oftând, o porni înainte pe cărare cu tălpile ei late, desculţe. Pierre parcă se trezise brusc la viaţă după un leşin greu. Îşi ridică mai sus fruntea: ochii începură să-i strălucească, şi porni cu paşi grăbiţi după fată, o întrecu şi ieşi în Povarskaia. Strada era toată numai nori de fum negru. Ici colo, limbi de foc răzbăteau prin norul acesta. Lumea se adunase grămadă la locul incendiului, în mijlocul străzii sta un general francez care spunea ceva celor din jur. Însoţit de fată, Pierre ajunsese aproape de locul unde era generalul, când nişte soldaţi francezi îl opriră.

— On ne passe pas808, îi strigă o voce.

— Pe aici, nene, strigă fata. Trecem pe ulicioară şi apoi pe la Nikulini prin curte.

Pierre se întoarse înapoi şi porni în urma fetei, făcând uneori câte un salt ca să o ajungă. Fata străbătu în fugă strada, coti la stânga pe o ulicioară şi, după ce trecu de a treia casă, făcu la dreapta şi intră într-o curte.

— Iac-aicea, numaidecât, zise fata şi străbătând curtea până la un gard de lemn, deschise o portiţă, apoi oprindu-se, îi arătă lui Pierre în fundul curţii o căsuţă de lemn care ardea cu flăcări luminoase şi dogoritoare.

O aripă a căsuţei se dărâmase, cealaltă ardea şi flăcări puternice ieşeau pe ferestre şi pe sub streşini.

Focul dogorea atât de tare când Pierre păşi pragul porţii, încât fără voia lui se opri locului.

— Care-i, care-i casa voastră? Întrebă el.

— O-o-oh! Începu să se jelească fata, arătând căsuţa: Iacăt-o, asta-i, asta ne-a fost casa. Ai ars tu, comoara noastră, Katicika, duducuţa mea frumoasă, o-oh! Se bocea Aniska la vederea focului, simţind nevoia de a-şi arăta şi ea sentimentele.

Pierre se năpusti înspre căsuţă, dar focul dogorea atât de tare, încât, fără voia lui, descrise un arc în jurul lui şi se pomeni lângă o casă mai mare, neaprinsă încă decât la o parte a acoperişului, în jurul căreia mişuna un grup de francezi. Pierre nu înţelese la început ce făceau francezii aceştia care tot cărau ceva. Numai când văzu în faţa ochilor pe unul dintre franţuzi cum îl bătea cu un paloş bont pe un mujic ca să-i ia din mână o blană de vulpe, Pierre pricepu vag că jefuiau, dar n-avea timp să se oprească la gândul acesta.

Trosnetul şi zgomotul pereţilor ce se năruiau şi al tavanelor prăbuşite, vuietul surd şi sfârâitul flăcărilor, strigătele întărâtate ale mulţimii, priveliştea norilor de fum care se înălţau şovăielnic, când groşi şi negri, când destrămaţi şi alburii, cu scăpărări de scântei, şi vederea văpăilor ce ţâşneau, când ca nişte snopi roşii, când ca nişte solzi aurii, senzaţia dogoarei, a fumului şi a repeziciunii cu care se perindau – toate îi dădură lui Pierre starea de surescitare care e efectul obişnuit al oricărui incendiu. Incendiul acesta avu un şi mai puternic efect asupra lui Pierre, pentru că de îndată ce văzu focul se simţi eliberat de povara grea a gândurilor. Se simţea acum tânăr, vesel, sprinten şi hotărât. Înconjură în fugă, pe partea dinspre casa cea mare, căsuţa în flăcări şi voia acum să înainteze spre partea care se mai ţinea încă în picioare, când auzi chiar deasupra capului strigătele mai multor glasuri şi zgomotul unui obiect greu care căzu lângă el.

Pierre se uită în sus şi văzu la fereastra casei celei mari câţiva francezi care aruncaseră de sus un sertar de scrin plin cu nişte obiecte de metal. Alţi soldaţi francezi, de jos, se repeziră la sertar.

— Eh bine, qu'est-ce qu'il veut celui-la809 strigă unul dintre francezi după Pierre.

— Un enfant dans cette maison. N'avez-vous pas vu un enfant? 810 zise Pierre.

— Tiens, qu'est-ce qu'il chante celui-la? Va te promener811 se auziră câteva glasuri şi unul dintre soldaţi, temându-se probabil ca nu cumva să le ia Pierre argintăria şi bronzurile din sertar, se repezi spre el ameninţându-l.

— Un enfant? Strigă de sus unul dintre francezi. J'ai entendu piailler quelque chose au jardin. Peut-etre c'est son moutard au bonhomme. Faut etre humain, voyez-vou…812

— Ou est-il? Ou est-il? 813 întrebă Pierre.

— Par ici! Par ici! Îi strigă din fereastră francezul, arătând grădina din dosul casei. Attendez, je vais descendre.

Şi, într-adevăr, peste o clipă, francezul, un băiat oacheş cu o pată pe obraz, numai în cămaşă, sări pe fereastra parterului şi, bătându-l pe Pierre prieteneşte pe umăr, o porni împreună cu el fuga în grădină.

— Depechez-vous, vous autres, le strigă el tovarăşilor săi, il commence a faire chaud.814

Ajunşi în dosul casei pe o potecă presărată cu nisip, francezul îl trase pe Pierre de mână şi îi arătă un rond de flori. Sub o bancă sta întinsă o fetiţă de vreo trei ani, cu rochiţă roz.

— Voila votre moutard. Ah, une petite, tant mieux, spuse francezul. Au revoir, mon gros. Faut etre humain. Nous sommes tous mortels, voyez-vous815, şi francezul cu pata pe obraz o porni în goană îndărăt, la tovarăşii lui.

Pierre, sufocându-se de fericire, se repezi la fetiţă şi dădu s-o ia în braţe. Dar, văzând un om străin, fetiţa scrofuloasă, bolnăvicioasă, leit maică-sa, urâtă la vedere, începu să ţipe şi o rupse la fugă. Pierre o prinse totuşi şi o luă în braţe; ea începu să ţipe furioasă şi disperată şi încercă să-i desprindă cu mânuţele ei micuţe mâinile şi să i le muşte cu gura ei băloasă. Pierre fu cuprins de un sentiment de scârbă şi necaz asemenea celui pe care-l încerca de obicei când punea mâna pe vreo jivină mică. Dar făcu sforţări să se stăpânească, să nu scape copilul din braţe şi porni alergând cu el înapoi spre casa cea mare. Însă pe drumul pe care venise nu se mai putea trece. Nici urmă de Aniska nu mai era şi Pierre, strângând cât putu mai delicat în braţe cu un amestec de milă şi de scârbă, fetiţa care hohotea de plâns şi era udă, o luă la fugă prin grădină să caute altă ieşire.