I

PE LA SFÂRŞITUL ANULUI 1811, înarmările şi concentrările de forţe începură să se intensifice în Europa Apuseană, iar în 1812 aceste forţe – milioane de oameni (socotind şi pe cei ce transportau şi aprovizionau armata) – se deplasară de la apus spre răsărit către frontierele Rusiei spre care, exact în acelaşi chip, se îngrămădeau din 1811 forţele Rusiei. La 12 iunie, forţele Europei Apusene trecură graniţele Rusiei şi războiul începu; se produse, cu alte cuvinte, un eveniment potrivnic oricărei raţiuni şi firii omeneşti îndeobşte. Milioane de oameni se aruncară unii asupra altora, săvârşind atâta amar de nelegiuiri, înşelăciuni, trădări, furturi, falsificări şi emisiuni de asignate false, jafuri, incendieri şi omoruri fără şir, câte n-ar putea aduna laolaltă veacuri de-a rândul analele tribunalelor din lumea întreagă, dar pe care, pe atuncea, oamenii care le săvârşeau nu le priveau defel ca pe nişte fărădelegi.

Ce a determinat acest eveniment neobişnuit? Care i-au fost cauzele? Cu naivă convingere, istoricii afirmă că între pricinile acestui eveniment se numără jignirea adusă ducelui de Oldenburg, nerespectarea blocusului continental, setea de dominaţie a lui Napoleon, dârzenia lui Alexandru, erorile unor diplomaţi ş.a.m.d.

Prin urmare, ar fi fost de ajuns ca Metternich, Rumianţev sau Talleyrand să-şi fi dat puţină osteneală, între o recepţie şi un banchet, să scrie o depeşă mai abilă, sau ca Napoleon să-i fi scris lui Alexandru: Monsieur mon frere, je consens a rendre le duché au duc d'Oldenbourg535, şi n-ar mai fi fost nici vorbă de război.

E de înţeles că aşa li se prezentau contemporanilor lucrurile. E de înţeles ca lui Napoleon să i se fi părut că pricinile războiului erau intrigile Angliei (cum a şi spus-o de altfel pe insula Sfânta Elena); e de înţeles ca membrilor Camerei engleze să li se fi părut că la originea războiului stătea doar setea de putere a lui Napoleon; ca ducelui de Oldenburg să-i fi apărut drept pricină a războiului violenţa săvârşită asupra sa; ca negustorii să fi văzut cauza în blocusul continental ce ruina Europa; ca veteranii şi generalii să fi fost încredinţaţi că nu putea fi altă cauză a războiului decât nevoia de a fi ei folosiţi în luptă; ca legitimiştilor din vremea aceea să le fi apărut drept cauză a războiului necesitatea restabilirii vechilor bons principes536, iar diplomaţii timpului să fi crezut că toate se trăgeau de la alianţa Rusiei cu Austria în 1809, care nu fusese îndeajuns de iscusit ferită să ajungă la urechile lui Napoleon, şi de la memorandumul nr. 178, care fusese redactat stângaci. E de înţeles ca acestea şi multe altele încă, grămezi nenumărate şi nesfârşite de cauze, în cantităţi ce depind de nesfârşita varietate a punctelor de vedere, să li se fi prezentat contemporanilor drept cauze ale războiului. Dar pentru noi – posteritatea, pentru noi cei care avem în întreaga ei imensitate viziunea evenimentului şi-i pătrundem înţelesul simplu şi înfricoşător, aceste cauze apar neîndestulătoare. Pentru noi e de neînţeles ca milioane de creştini să se ucidă şi să se tortureze unii pe alţii, doar pentru că Napoleon era dornic de putere, Alexandru dârz, politica Angliei vicleană şi ducele de Oldenburg jignit. Noi nu putem înţelege ce legătură au aceste împrejurări cu faptul însuşi al asasinatului şi al violenţei, de ce, ca urmare a jignirii aduse ducelui, mii de oameni din celălalt capăt al Europei ucideau şi prădau oamenii din guberniile Smolensk şi Moscova şi erau, la rândul lor, omorâţi de aceştia.

Drept cauză, nouă, oamenilor posterităţii, care nici istorici nu suntem, nici stăpâniţi de pasiunea cercetării, şi poate tocmai de aceea judecăm evenimentele cu mintea limpede şi sănătoasă, ni se prezintă un şir întreg de pricini, câtă frunză şi iarbă. Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe şi fiecare pricină luată în parte, sau un lanţ întreg de cauze, ne apar deopotrivă de adevărate, judecate în ele însele, dar deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate în comparaţie cu imensitatea evenimentului şi tot atât de false şi din punctul de vedere al incapacităţii lor de a determina (fără contribuţia tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul întâmplat. O cauză asemănătoare cu refuzul lui Napoleon de a-şi retrage trupele peste Vistula şi de a retroceda ducatul de Oldenburg ni se pare nouă şi cheful sau lipsa de chef a celui dintâi caporal francez de a se reangaja în armată: căci dacă el n-ar fi avut chef să se reangajeze şi n-ar fi avut chef nici al doilea şi nici al treilea, nici atâtea mii de caporali şi soldaţi, ar fi fost atâtea mii de oameni mai puţin în armata lui Napoleon şi nu s-ar mai fi putut face războiul.

Dacă Napoleon nu s-ar fi simţit jignit de faptul că i s-a cerut retragerea armatelor dincolo de Vistula şi n-ar fi ordonat armatelor să înainteze, n-ar fi fost război; dar dacă toţi sergenţii ar fi refuzat să se reangajeze, războiul n-ar fi putut avea, de asemenea, loc. Şi tot aşa nu s-ar mai fi putut face război dacă n-ar fi fost intrigile Angliei, dacă n-ar fi existat ducele de Oldenburg şi nici sentimentul jignirii în sufletul lui Alexandru, dacă n-ar fi fost regim absolutist în Rusia, şi n-ar fi fost revoluţia franceză, nici dictatura şi imperiul care i-au urmat, nici toate câte le-a produs revoluţia franceză, şi aşa mai departe. Fără una singură din toate aceste cauze, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. Aşadar, toate aceste cauze – miliarde de cauze – au concurat pentru a produce ceea ce s-a produs. Prin urmare, nimic din toate acestea n-a fost cauză exclusivă a evenimentului, ci evenimentul a trebuit să se producă numai pentru că n-avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădându-se de orice sentiment uman şi de uzul raţiunii, s-o pornească de la apus la răsărit şi să-şi ucidă semenii, tot aşa cum, cu câteva veacuri înainte, de la răsărit la apus au pornit mulţimi omeneşti, omorându-şi semenii.

Acţiunile lui Napoleon şi cele ale lui Alexandru, de un cuvânt al cărora ar fi atârnat, pe cât se părea, să se întâmple sau să nu se întâmple evenimentul, au fost tot atât de arbitrare ca şi acţiunea fiecărui soldat mânat la război, fie că pe el au căzut sorţii, fie că a fost mobilizat. Nu putea fi altfel, căci, pentru ca voinţa lui Napoleon şi a lui Alexandru (adică a acelor oameni de care, pe cât se părea, depindeau evenimentele) să fie împlinită, era neapărat necesar concursul atâtor împrejurări fără de număr, dintre care dacă una singură ar fi lipsit, evenimentul nu s-ar mai fi putut produce. Era neapărat nevoie ca milioanele de oameni, în mâna cărora se afla forţa reală, soldaţii, care trăgeau cu puşca sau cărau provizii şi armament, să consimtă a face voia acestor doi oameni, singuri şi slabi, şi să fie determinaţi la aceasta de toate acele nenumărate complexe şi felurite pricini.

Fatalismul este în istorie inevitabil pentru explicarea fenomenelor iraţionale (adică a acelora a căror raţiune noi nu o pricepem). Cu cât ne străduim mai mult să explicăm raţional aceste fenomene ale istoriei, cu atât ele devin pentru noi mai lipsite de raţiune şi mai de neînţeles.

Fiecare om trăieşte pentru sine, îşi foloseşte libertatea pentru atingerea scopurilor sale personale şi simte cu întreaga sa fiinţă că la un moment dat poate face sau nu poate face cutare sau cutare faptă; de îndată ce a săvârşit-o însă, fapta aceasta, săvârşită, într-un anumit moment al curgerii timpului, devine ireversibilă şi ia caracterul unui bun al istoriei, în cadrul căreia nu mai are însemnătatea unei acţiuni libere, ci a unui fapt predestinat.

Viaţa fiecărui om are două laturi: viaţa personală, care este cu atât mai liberă, cu cât interesele sale sunt mai abstracte, şi o viaţă elementară, de roi, în care omul, fără să se poată sustrage, împlineşte legi ce i-au fost prescrise.

Conştient, omul trăieşte pentru sine, dar serveşte în mod inconştient ca armă pentru atingerea ţelurilor istorice ale întregii omeniri. O faptă, odată săvârşită, e ireversibilă, şi acţiunea ei, concurând în timp cu milioanele de acţiuni ale celorlalţi oameni, capătă o însemnătate istorică. Cu cât stă omul mai sus pe scara socială, cu cât este în funcţie de mai mulţi oameni, cu atât mai multă putere are asupra celorlalţi, cu atât este mai evidentă predestinarea şi caracterul de neocolit al fiecăreia dintre acţiunile sale.

„Inima ţarului e-n mâinile Dumnezeirii.”

Ţarul nu e altceva decât sclavul istoriei.

Istoria, adică viaţa inconştientă, colectivă, viaţa de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei.

Cu toate că acum, în 1812, i se părea mai mult decât oricând că de el atârna „de verser ou de ne pas verser le sang de ses peuples”537 (cum îi scria în ultima scrisoare Alexandru), Napoleon nu fusese niciodată mai supus decât acum acelor legi inevitabile care-l sileau (acţionând, în ceea ce-l privea, după bunul său plac, cum i se părea lui) să facă pentru colectivitate, pentru istorie, ceea ce trebuia săvârşit.

Oamenii Apusului au pornit-o spre Răsărit ca să se ucidă unii pe alţii. Şi, în virtutea legii coincidenţei cauzelor, s-au ivit de la sine, au convers spre acest eveniment şi au coincis cu el mii şi mii de cauze mărunte ale acestei deplasări şi ale războiului: şi imputările pentru nerespectarea blocusului continental, şi ducele de Oldenburg, şi deplasările de trupe în Prusia, întreprinse (cum i se părea lui Napoleon) numai pentru a se ajunge la o pace armată, şi faptul că împăratul Franţei îndrăgise războiul şi se obişnuise cu el – obişnuinţă care a coincis cu înclinările poporului său – şi farmecul acelor grandioase pregătiri, şi cheltuielile pentru pregătiri, îmbinate cu necesitatea de a trage foloase care să poată răscumpăra cheltuielile, şi onorurile ameţitoare de la Dresda, şi negocierile diplomatice care, după părerea contemporanilor, fuseseră duse cu sincera dorinţă de a ajunge la pace şi care nu făcuseră totuşi decât să aţâţe, şi de o parte, şi de alta, orgoliul, şi milioanele de milioane de alte cauze, acţionând în favoarea evenimentului ce avea să se întâmple şi coincizând cu el.

Când mărul copt cade, din ce pricină cade? Poate pentru că e atras spre pământ? Poate pentru că i s-a uscat cotorul? Poate pentru că îl seacă soarele, ori pentru că s-a îngreunat, ori pentru că îl clatină vântul, sau poate, cumva, pentru că băieţaşului care stă sub pom i s-a făcut poftă să-l mănânce?

Nici dintr-o pricină, nici dintr-alta. Toate acestea nu-s decât suprapunerea condiţiunilor în care se produce orice fapt în viaţă, organic, elementar. Şi botanistul care va spune că mărul cade din pricină că celuloza se descompune etc., va avea tot atâta dreptate ca şi băieţaşul care va spune că mărul a căzut din pricină că lui i-a venit poftă să-l mănânce şi s-a rugat ca lucrul acesta să se întâmple. La fel de multă sau de puţină dreptate va avea şi cel care va spune că Napoleon a pornit asupra Moscovei pentru că aşa a avut el chef şi că n-a fost zdrobit decât pentru că Alexandru i-a dorit pieirea, după cum va avea şi totodată nu va avea dreptate cel care va spune că un munte de milioane de puduri, săpat pe dedesubt, s-a prăbuşit din pricină că ultimul lucrător l-a izbit la temelie cu târnăcopul ultima dată înainte de a se prăbuşi. În evenimentele istorice, aşa-numiţii oameni mari sunt doar etichetele care dau numele evenimentului, dar care, ca şi etichetele, n-au nici o legătură cu evenimentul în sine.

Fiecare dintre acţiunile lor ce le apare rezultată din bunul lor plac este, în concepţia istoricului, departe de a fi arbitrară, ci dimpotrivă, conexată cu întreg cursul istoriei şi predestinată mai dinainte de toţi vecii.