II.

LA 29 MAI, NAPOLEON plecă din Dresda, unde petrecuse trei săptămâni, înconjurat de o curte compusă din prinţi, duci şi regi, cuprinzând chiar şi un împărat. Înainte de plecare, Napoleon se arătă foarte binevoitor cu principii, regii şi cu împăratul, care meritaseră această atenţie, mustră pe regii şi pe principii de care fusese nemulţumit, dărui împărătesei Austriei mărgăritarele şi briliantele lui, adică pe cele luate de la alţi regi şi, îmbrăţişând-o cu duioşie pe împărăteasa Maria Luiza, o lăsă, cum spune istoricul său, pradă chinurilor despărţirii, pe care ea – această Maria Luiza, considerată soţia lui, deşi la Paris îşi lăsase altă nevastă – nu părea în stare să le suporte. Cu toate că diplomaţii mai credeau încă ferm în posibilitatea unei păci şi lucrau cu sârg în acest scop, cu toate că împăratul Napoleon îi trimisese împăratului Alexandru o scrisoare numindu-l monsieur mon frere538 şi-l asigurase cu sinceritate că el nu doreşte războiul şi că totdeauna îl va iubi şi stima, acum era în drum spre armatele sale şi, la fiecare etapă, dădea noi ordine, care n-aveau alt scop decât să grăbească mişcarea de trupe dinspre apus spre răsărit. Călătorea într-o caretă trasă de şase cai, înconjurată de paji, de aghiotanţi şi de un întreg alai, pe şoseaua care ducea la Posen, Thorn, Danzig şi Königsberg. În fiecare dintre aceste oraşe îl întâmpinau cu emoţie şi entuziasm mii de oameni.

Armata era în mişcare de la vest la est, şi tot câte şase cai, mereu schimbaţi, îl duceau pe Napoleon în aceeaşi direcţie. La 10 iunie, el îşi ajunse din urmă armata şi rămase peste noapte în pădurea Wilkowissk, într-o casă pregătită anume pentru el, pe moşia unui conte polonez.

A doua zi, Napoleon, depăşindu-şi armata, se apropie cu trăsura de Neman şi, cu gândul să cerceteze vadurile pe unde s-ar putea trece, îmbrăcă o uniformă poloneză şi se plimbă călare pe malul fluviului.

Văzând de partea cealaltă a apei cazaci (les Cosaques) şi întinderea stepelor nesfârşite (les Steppes), în mijlocul cărora se afla Moscou, la ville sainte539 – capitala statului asemănător vechiului stat scitic, împotriva căruia pornise Alexandru Macedon, Napoleon, contrar tuturor aşteptărilor şi oricărei consideraţiuni strategice şi diplomatice, dădu ordin de înaintare şi, în ziua următoare, trupele sale începură să treacă Nemanul.

La 12 iunie, dis-de-dimineaţă, ieşi din cortul său, întins în ziua aceea pe malul stâng, abrupt, al Nemanului, şi se uită cu ocheanul la puhoaiele trupelor sale, care se scurgeau din pădurea Wilkowissk şi se revărsau pe trei poduri improvizate peste Neman. Soldaţii ştiau că era de faţă împăratul, îl căutau cu privirea şi, când îi găseau în sfârşit pe colină, în faţa cortului, silueta distanţată de suită, în uniformă şi cu pălăria pe cap, îşi aruncau capelele în sus, strigau: „Vive l'Empereur!”540 şi, unii după alţii, la nesfârşit, izvorau şi iarăşi izvorau din pădurea uriaşă care-i ascunsese până acum pentru ca, rupând rândurile, să se scurgă pe cele trei poduri, de cealaltă parte a râului.

— On fera du chemin cette fois-ci. Oh! Quand il s'en mele lui-meme, ça chauffe… Nom de Dieu… Le voila! Vive l'Empereur! Les voila donc les Steppes de l'Asie! Vilain pays tout de meme. Au revoir, Beauché; je te réserve le plus beau palais de Moscou. Au revoir! Bonne chance… L'as-tu vu, l'Empereur? Vive l'Empereur! pereur! şi on me fait gouverneur aux Indes, Gérard, je te fais ministre du Cachemire, c'est arreté. Vive l'Empereur! Vive! Vive! Vive! Les gredins de Cosaques, comme ils filent. Vive l'Empereur! Le voila! Le vois-tu? Je l'ai vu deux fois comme te je vois. Le petit caporal… Je l'ai vu donner la croix a l'un des vieux… Vive l'Empereur!541 rosteau voci de bătrâni şi de tineri, oameni de tot soiul, atât de diferiţi prin caracterul şi situaţia lor socială. Pe feţele tuturor acestor oameni era una şi aceeaşi expresie, a bucuriei că începuse campania mult aşteptată şi a entuziasmului şi devotamentului pentru omul cu tunică cenuşie, de pe colină.

La 13 iunie, Napoleon luă un cal mărunt, pursânge arab, încălecă şi porni în galop, spre unul dintre podurile de peste Neman, asurzit tot timpul de strigătele entuziaste pe care le suporta, se vede, numai pentru că nu se putea să-i oprească pe soldaţi de a striga şi de a-şi exprima astfel dragostea faţă de el; dar strigătele acestea care-l însoţeau pretutindeni îl oboseau şi-l distrăgeau de la grijile războiului, ce-l prinseseră din clipa în care revenise în fruntea armatei. Trecu pe unul dintre podurile ce se legănau pe bărci, coti scurt spre stânga şi se îndreptă în galop spre Kowno, condus de vânătorii călări din gardă, entuziasmaţi, ameţiţi de fericire, care galopau înaintea lui, croindu-i drum printre trupe. Ajuns lângă un râu lat, râul Wilia, el se opri în dreptul unui regiment de ulani polonezi, care staţiona pe mal.

— Vivat! Strigară tot atât de entuziasmaţi polonezii, rupând rândurile şi îmbulzindu-se care mai de care să-l vadă.

Napoleon cercetă cu privirea râul, descălecă şi se aşeză pe un buştean de pe mal. La un semn mut, i se aduse ocheanul; îl potrivi pe umerii pajului care se grăbise să se ofere fericit şi începu să cerceteze celălalt mal. Apoi se adânci în studierea unei hărţi, desfăşurată între doi buşteni. Fără să ridice capul, rosti ceva şi doi aghiotanţi se şi repeziră în galop spre ulanii polonezi.

— Ce-i? Ce-a spus? Se auzea din rândurile ulanilor, când unul dintre aghiotanţi ajunse cu calul lângă ei.

Ordinul era să se caute un vad şi să se treacă râul. Colonelul regimentului de ulani polonezi, un bătrân chipeş, înroşindu-se şi bâlbâindu-se de emoţie, îl întrebă pe aghiotant dacă i se dă voie să treacă râul înot cu ulanii săi, fără să mai caute vadul. CUPRINS: vădit de teama unui refuz, ca un copil ce-ar cere voie să se urce pe cal, se ruga să i se dea voie să treacă râul înot, sub ochii împăratului. Aghiotantul răspunse că de bună seamă împăratul nu va fi nemulţumit de acest exces de zel.

N-apucă bine să spună aghiotantul aceste cuvinte, că bătrânul ofiţer mustăcios, cu fericirea întipărită pe obraz şi cu ochii strălucitori, ridicând sabia, strigă: Vivat! Şi, comandându-le ulanilor să-l urmeze, dădu pinteni calului şi o luă la galop spre fluviu. Însângeră nemilos coastele calului, care şovăia, şi sări în apă, îndreptându-se spre adânc, acolo unde era curentul mai repede. Sute de ulani săriră după el. Era frig în mijlocul apei şi în repeziciunea curentului te apuca groaza. Ulanii se agăţau unii de alţii şi cădeau de pe cai. Câţiva cai se înecară; se înecară şi oameni, iar cei rămaşi se sforţau din răsputeri să înoate mai departe şi, cu toate că la nici jumătate de verstă era vad, se mândreau cu faptul că înoată şi se îneacă în fluviu, sub ochii omului care şedea pe buştean şi nici nu se uita la ei. Când aghiotantul, care se înapoiase lângă împărat, găsi momentul potrivit şi îşi permise să atragă împăratului luarea-aminte asupra devotamentului polonezilor faţă de persoana sa, omul mărunţel în tunică cenuşie se ridică şi, chemându-l pe Berthier, începu să se plimbe cu el încoace şi încolo pe mal, să-i dea ordine şi să se uite din când în când cu nemulţumire la ulanii care se înecau, distrăgându-i atenţia.

Pentru el nu era nimic nou în convingerea că prezenţa sa în oricare parte a lumii, începând din Africa şi până în stepele Moscovei, putea aduce deopotrivă soldaţii la nebunească uitare de sine. Dete ordin să i se aducă de îndată calul şi plecă la cartierul său general.

Vreo patruzeci de ulani se înecară, cu toate bărcile de salvare trimise într-ajutor. Cea mai mare parte o luară îndărăt spre malul de unde porniseră. Colonelul şi încă doi-trei oameni reuşiră să treacă înot râul şi urcară anevoie malul opus. Dar cum puseră piciorul pe mal, uzi leoarcă şi cu apa şiroindu-le din haine, strigară Vivat, privind extaziaţi spre locul unde stătuse Napoleon şi unde nu mai era nici urmă de el acum – şi în clipa aceea se simţiră fericiţi.

Seara, împărţind ordine, între două dispoziţii – una privind aducerea cât mai grabnică a asignatelor false pregătite pentru Rusia, alta hotărând împuşcarea unui saxon, într-o scrisoare a căruia, interceptată, fuseseră găsite date cu privire la dispozitivul armatei franceze – Napoleon mai dete şi o a treia dispoziţie, de primirea colonelului polonez, care se aruncase în apele râului fără să fi fost necesar, în Legiunea de Onoare (Légion d'Honneur), ordin al cărui mare comandor era însuşi Napoleon.

Quos vuit perdere, dementat.542