XXIII.

ÎN CLIPA ACEEA, FĂCÂNDU-ŞI cu paşi grăbiţi loc prin mulţimea de nobili, intră contele Rastopcin, cu ochii săi vioi şi bărbia proeminentă, îmbrăcat în uniforma de general, cu lentă.

— Majestatea-sa împăratul soseşte îndată, spuse Rastopcin. Chiar de acolo vin. Sunt de părere că, în situaţia în care ne aflăm, nu mai încap multe discuţii. Suveranul ne-a onorat convocându-ne pe noi şi negustorimea, spuse contele Rastopcin. De acolo vor fi vărsate milioane (şi arătă spre sala unde erau negustorii), iar datoria noastră e să dăm miliţionari şi să nu ne cruţăm… Acesta-i lucrul cel mai mic pe care-l putem face!

Începu consfătuirea, doar între demnitarii care şedeau la masă. Toată consfătuirea decurse mai mult decât în linişte. Ea părea chiar tristă acum când, după toată gălăgia anterioară, nu se mai auzeau decât voci bătrâneşti, răspunzând doar „consimt”, ori, ca să mai varieze: „sunt de aceeaşi părere” ş.a.m.d.

Secretarul primi ordin să redacteze hotărârea nobilimii din Moscova de a face, ca şi cei din Smolensk, un sacrificiu de câte zece oameni la mie, cu întregul lor echipament. Domnii care ţinuseră şedinţa se ridicară, ca şi cum s-ar fi uşurat de o greutate, în zgomotul scaunelor împinse, şi începură să se plimbe prin sală ca să-şi mai dezmorţească picioarele, luându-se unul pe altul de braţ şi discutând.

— Împăratul! Împăratul! Se auzi dintr-o dată prin săli şi mulţimea se repezi spre uşă.

Prin spaţiul larg dintre cele două rânduri de nobili, împăratul intră în sală. Pe toate chipurile se citea o curiozitate plină de respect şi de teamă. Pierre era prea departe şi nu putu asculta bine cuvântarea împăratului, înţelese numai după frânturile auzite că împăratul vorbea de primejdia în care se afla statul şi de nădejdile pe care şi le punea în nobilimea moscovită. Îi răspunse o altă voce, făcându-i cunoscută proaspăt adoptata hotărâre a nobilimii.

— Domnilor! Spuse cu voce tremurătoare împăratul. Mulţimea fremăta şi se potoli din nou, iar Pierre putu auzi clar vocea atât de umană, de plăcută şi de emoţionată a împăratului, care spunea: Nu m-am îndoit niciodată de osârdia nobilimii ruse. Dar astăzi zelul ei a întrecut aşteptările mele. Vă mulţumesc în numele patriei. Domnilor, să trecem la fapte, timpul ne este mai scump decât orice.

Împăratul tăcu; mulţimea se înghesui în jurul său şi din toate părţile se auzeau aclamaţii entuziasmate.

— Da, mai scump decât orice… vorba ţarului, spuse din rândurile ultime, plângând, Ilia Andreici, care nu auzise nimic, dar care înţelesese totul în felul lui.

Din sala nobililor, împăratul trecu în sala negustorilor. Rămase acolo ca la vreo zece minute. Pierre, din rândurile celorlalţi, îl văzu pe suveran ieşind din sala negustorimii cu lacrimi de înduioşare în ochi. Cum se află mai târziu, împăratului îi dăduseră lacrimile de îndată ce începuse să le vorbească negustorilor şi îşi rostise cuvântarea, cu vocea tremurătoare. Când îl văzu Pierre, el ieşea însoţit de doi negustori. Unul dintre ei era un cunoscut al lui Pierre, un concesionar gras; celălalt, starostele breslei, om supt şi galben la faţă, cu o barbă ascuţită. Plângeau şi unul, şi altul. Celui slab îi dăduseră numai lacrimile, dar concesionarul cel gras plângea cu hohote, ca un copil şi repeta întruna:

— Şi viaţa, şi averea ţi-o dăm, măria-ta!

În clipa aceea, Pierre nu mai avea decât o singură dorinţă, aceea de a arăta că nu se dă în lături de la nimic şi că e gata să jertfească totul. Ca o remuşcare îi venea în minte cuvântarea sa cu tendinţe constituţionale; căuta prilejul să-şi repare greşeala. Aflând că unul dintre nobili, contele Mamonov, dădea un regiment, Bezuhov făcu imediat cunoscut contelui Rastopcin că dă şi el o mie de oameni, şi întreţinerea lor.

Bătrânul Rostov nu fu în stare să povestească soţiei sale cele întâmplate fără să-i dea lacrimile şi se învoi pe dată la cererea lui Petea, ba se duse chiar el să-l înroleze.

A doua zi, împăratul plecă. Toţi nobilii care fuseseră la adunare îşi lepădară uniformele, se împrăştiară iarăşi pe la casele lor şi pe la cluburi şi, bombănind, dădură administratorilor de moşii ordine pentru adunarea oştenilor, mirându-se ei singuri de ceea ce făcuseră.