XXII.

A TREIA ZI DUPĂ ACEASTA, în dimineaţa de 15, în faţa palatului Slobodski, staţiona un şir nesfârşit de echipaje.

Sălile erau pline. În prima erau nobilii în uniforme, în a doua erau negustorii cu medalii, bărboşi şi îmbrăcaţi cu caftane albastre. În sala unde se ţinea adunarea nobililor era zgomot mare şi mişcare multă. La o masă lungă, sub portretul împăratului, şedeau, pe scaune cu spătare înalte, cei mai de seamă dregători; dar cea mai mare parte dintre nobili se plimba prin sală.

Toţi nobilii, aceiaşi oameni pe care Pierre îi vedea zilnic, fie la club, fie la ei acasă, toţi erau în uniforme; unii în tunici de pe vremea Ecaterinei ori a împăratului Pavel, alţii în uniformă nouă din epoca împăratului Alexandru, alţii, în sfârşit, în costumele obişnuite de curtean; şi acest caracter comun al uniformelor împrumuta ceva ciudat şi fantastic acestor chipuri atât de felurite şi de cunoscute, de tineri şi bătrâni. Mai cu osebire ciudaţi păreau bătrânii; unii cu vederea slăbită, alţii ştirbi, pleşuvi, înecaţi într-o grăsime galbenă, sau zbârciţi şi slăbănogi.

Cea mai mare parte din ei şedeau locului şi tăceau, iar dacă se mişcau şi vorbeau, atunci se alăturau vreunuia mai tânăr. Întocmai ca şi pe feţele mulţimii pe care Petea o văzuse în piaţa palatului, pe toate chipurile acestea era o izbitoare trăsătură contrastantă între două expresii cu totul opuse: aşteptarea clipei solemne pe de o parte, iar pe de alta, preocupările obişnuite de fiecare zi: partida de boston, Petruşka-bucătarul, sănătatea Zinaidei Dmitrievna ş.a.m.d.

Pierre, îmbrăcat cu noaptea-n cap în uniforma de nobil, care acum i se cam strâmtase şi-l stingherea, se afla şi el în sală, foarte emoţionat: această adunare neobişnuită, nu numai a nobilimii, ci şi a negustorimii – după principiul stărilor – états généraux – trezea în el un şir întreg de gânduri demult părăsite, dar adânc întipărite în sufletul lui, gânduri despre Contrat social585 şi despre revoluţia franceză. Cuvintele pe care le reţinuse el din proclamaţie, anume că împăratul va veni în capitală pentru a se sfătui cu poporul său, îl întăreau în acest fel de a vedea. Şi, presupunând că se apropia un eveniment important în sensul acestor idei, ceva ce el aştepta demult, Pierre se plimba de colo-colo, trăgea cu urechea la ce se vorbea şi iscodea din ochi, dar nu găsea nicăieri expresia gândurilor care-l preocupau.

Se citi proclamaţia împăratului, care stârni entuziasm, apoi se împrăştiară cu toţii în mici grupuri şi începură să discute, în afară de interesele lor de fiecare zi, Pierre îi auzi vorbind despre locul unde trebuiau să stea mareşalii nobilimii în momentul când va intra împăratul, despre ziua când trebuia dat balul în cinstea împăratului, despre problema dacă trebuiau să se grupeze pe judeţe, sau să rămână toată gubernia laolaltă, şi altele la fel; dar, de îndată ce venea vorba de război şi de ceea ce făcuse motivul de căpetenie al acestei adunări, discuţiile deveneau şovăitoare şi vagi. Toţi doreau mai mult să asculte decât să vorbească.

Un bărbat de vârstă mijlocie, frumos şi solemn, în uniformă de ofiţer de marină, în rezervă, vorbea într-una dintre săli şi în jurul lui se făcuse un cerc. Pierre se apropie de cercul care se formase în jurul vorbitorului şi începu să asculte. Contele Ilia Andreici, în caftanul său de voievod de pe vremea Ecaterinei, se plimba cu un zâmbet amabil prin mulţime şi, cum se cunoştea cu toată lumea, se apropie şi el de acest grup şi începu să asculte cu zâmbetul lui blajin, aşa cum asculta întotdeauna, dând din cap în semn că e de acord cu vorbitorul. Ofiţerul de marină, în rezervă, vorbea cu multă cutezanţă: lucrul acesta se vedea bine în expresia de pe chipurile ascultătorilor săi, ca şi din faptul că unii, pe care Pierre îi cunoştea ca pe oamenii cei mai supuşi şi mai liniştiţi din lume, se depărtau de el cu dezaprobare sau îl contraziceau. Pierre se strecură în mijlocul grupului, ascultă şi se încredinţa că vorbitorul era într-adevăr un liberal, dar cu totul în alt sens decât gândea el. Marinarul vorbea cu vocea aceea de bariton, atât de sonoră şi de muzicală, des întâlnită la nobili, cu graseieri plăcute şi cu consonante sărite, pe tonul pe care se strigă: „Valet, adu-mi luleaua!” şi aşa mai departe. Vorbea ca un om deprins să petreacă şi să poruncească.

— Ce-are a face dacă smolenii586 i-au propus împăratului să-i dea oameni pentru oştire? Trebuie oare să ne luăm noi după ei? Părerea lor e pentru noi lege? Dacă nobilimea din gubernia Moscovei va găsi de cuviinţă, va putea ea să-şi arate devotamentul faţă de suveran, împăratul nostru, şi prin alte mijloace! Să fi uitat noi oare miliţia anului 1807? La ce altceva a folosit decât la îmbogăţirea conţopiştilor şi a tâlharilor de tot felul?

Contele Ilia Andreici, surâzând blajin, dădea afirmativ din cap.

— Şi ce adică, miliţionarii noştri au adus oare vreun folos statului? Niciunul! N-au făcut decât să ne ruineze gospodăriile. Mai bine încă o recrutare… căci aşa, omul care ţi se întoarce acasă nu mai e nici soldat, nici mujic nu mai e, şi asta-i curată destrăbălare! Nobilimea nu-şi cruţă viaţa: vom merge noi înşine, pe capete, vom mai scoate noi recruţi şi nu ne trebuie, nouă tuturora, decât un semn al împăratului ca să fim cu toţii gata să murim pentru el, adăugă oratorul, însufleţindu-se.

Ilia Andreici înghiţea în sec de bucurie şi-l tot înghiontea pe Pierre, dar acestuia îi venise pofta să spună şi el ceva. Făcu câţiva paşi înainte, simţindu-se înflăcărat, fără să ştie de ce şi fără să aibă nici el habar despre ce anume va vorbi. Nici nu deschisese bine gura să vorbească, când un senator fără nici un dinte în gură, cu chip inteligent şi încruntat, care se afla lângă orator, îi tăie vorba. Cu vădită obişnuinţă de a conduce dezbateri şi de a pune probleme, senatorul începu să vorbească încet, dar clar:

— Eu cred, stimate domn, fonfăi senatorul cu gura ştirbă, că am fost chemaţi aici nu pentru a judeca dacă e mai bună pentru stat în clipa de faţă recrutarea sau mobilizarea miliţionarilor. Ne-am adunat ca să răspundem la chemarea cu care ne-a învrednicit împăratul. Iar sentinţa în problema dacă e mai de folos recrutarea sau concentrarea miliţionarilor, s-o lăsăm pe seama organelor superioare…

Pierre îşi găsi fără veste o supapă agitaţiei ce-l cuprinsese. Se îndârji împotriva senatorului care acum, în preajma deschiderii dezbaterilor nobilimii, venea cu legalitatea lui măruntă şi cu vederile lui înguste. Ieşi în faţă şi îl întrerupse. Nu ştia nici el ce va spune, dar începu cu aprindere, dând drumul din când în când câte unei expresii franţuzeşti şi exprimându-se ruseşte cam livresc.

— Scuzaţi-mă, excelenţă, începu el. (Pierre şi senatorul erau cunoştinţe vechi, dar socotea că aici era neapărat nevoie să i se adreseze oficial), deşi nu sunt de acord cu domnul (Pierre se opri; ar fi vrut să spună: mon tres honorable préopinant)… cu domnul que je n'ai pas l'honneur de connaâtre587, presupun totuşi că adunarea nobilimii are, pe lângă rostul de a-şi exprima adeziunea şi entuziasmul, şi rostul de a judeca asupra măsurilor prin care putem veni în ajutorul patriei. Eu presupun, urmă el, însufleţindu-se, că suveranul însuşi ar fi nemulţumit dacă ar găsi în noi numai nişte stăpâni de mujici, pe care îi oferim şi o… brr… o car… mi-e silă să spun o chair a canon588, pe care o reprezentăm aici, şi n-ar găsi în noi nişte sfe… nişte sfet… sfetnici.

Mulţi se depărtară de grup, observând zâmbetul dispreţuitor al senatorului şi faptul că Pierre vorbeşte cam prea liber; numai contele Ilia Andreici era mulţumit de cuvintele lui Pierre, aşa cum fusese mulţumit de ceea ce spusese ofiţerul de marină, de discursul senatorului şi cum, în general, era totdeauna mulţumit de cuvântarea pe care o auzea ultima.

— Eu sunt de părere că, înainte de a discuta aceste probleme, continuă Pierre, datoria noastră este să-l întrebăm pe împărat, să-l rugăm respectuos pe majestatea-sa să ne comunice câtă armată avem, în ce situaţie se află trupele noastre, şi atunci…

Dar Pierre nu izbuti să-şi sfârşească vorba, că din trei părţi deodată săriră cu gura pe el câţiva; mai cu putere decât toţi se năpusti un vechi cunoscut al lui Pierre, care se arătase întotdeauna prietenos faţă de el, un jucător de boston, Stepan Stepanovici Adraxin. Era în uniformă şi, poate din cauza mundirului militar, poate din altă pricină, Pierre vedea acum stându-i în faţă cu totul alt om. Stepan Stepanovici, pe faţă cu o expresie de mânie bătrânească brusc stârnită, se răsti la Pierre:

— Mai întâi vă fac cunoscut că n-avem dreptul să-l întrebăm pe împărat despre asta; iar în al doilea rând, chiar dacă nobilimea rusă ar avea acest drept, împăratul nu ne poate răspunde. Trupele se mişcă potrivit cu mişcările inamicului, pleacă unele, vin altele…

Altă voce, a unui om de statură mijlocie, de vreo patruzeci de ani, pe care Pierre îl văzuse cândva în localurile unde cântau tarafuri de ţigani şi pe care-l cunoştea ca pe un prost jucător de cărţi, dar care, în uniformă, i se părea la fel de schimbat, îl întrerupse pe Adraxin:

— Dar nici nu-i vreme de stat la discuţii, răsună glasul acestui nobil, trebuie să acţionăm: războiul a cuprins Rusia. Vrăjmaşul vine să sfărâme Rusia, să pângărească mormintele părinţilor noştri, să ne ia femeile şi copiii. Nobilul se lovi cu pumnul în piept. Ne vom ridica toţi, vom merge toţi până la unul, pentru tătucul nostru, pentru ţar! Strigă el, rotindu-şi în orbite ochii injectaţi. Din mulţime se auziră câteva voci aprobative. Suntem ruşi şi nu ne vom cruţa sângele pentru apărarea credinţei, a tronului şi a patriei, iar vorbăria să o lăsăm la o parte, dacă suntem cu adevărat fiii patriei. Să arătăm Europei cum ştie Rusia să se ridice pentru apărarea Rusiei, strigă nobilul.

Pierre voi să-i răspundă, dar nu mai putu rosti nici un cuvânt. Simţea că răsunetul glasului său, indiferent de gândul pe care l-ar fi exprimat, ar fi fost mai puţin ascultat decât vocea sonoră a înflăcăratului nobil.

Ilia Andreici aproba dindărătul grupului; unii se întorceau de-a dreptul cu spatele la orator, cum sfârşea câte o frază, şi spuneau:

— Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i!

Pierre voia să spună că nici el nu se dă în lături să facă donaţii, nici să dea bani, nici să dea mujici, nici să se dăruie pe el însuşi, dar că trebuie să se ştie exact cum stau lucrurile, ca să poată da ajutorul cuvenit; însă nu mai izbuti să vorbească. Mulţimea de voci striga şi vorbea de-a valma, aşa încât până şi Ilia Andreici nu mai prididea să dea din cap la fiecare; şi grupul se mări, apoi se sparse, pentru ca pe urmă să se adune la loc şi să pornească tot, în vuietul discuţiilor, prin sala cea mare, spre o masă lungă. Pierre nu numai că nu izbutea să vorbească, dar întreruperile erau violente: toţi îl dădeau la o parte şi îi întorceau spatele ca unui duşman al societăţii. Şi asta nu din pricină că n-ar fi fost mulţumiţi de părerile exprimate în discursul lui, căci le şi uitaseră după atâtea discursuri care urmaseră, ci pentru că însufleţirea mulţimii simţea nevoia să aibă un obiect de adoraţie şi unul de ură. Pierre devenise obiectul din urmă. După înflăcăratul nobil vorbiră încă o mulţime de oratori şi toţi pe acelaşi ton. Mulţi vorbiră minunat şi original.

Editorul ziarului Russki Vestnik, Glinka, identificat de toţi („scriitorul, scriitorul!” se auzise prin mulţime), spuse că răului trebuie să i se răspundă cu rău, că el văzuse cândva un copil care surâdea la scăpărarea fulgerului şi la bubuitul tunetului, dar că noi nu trebuie să fim ca acel copil.

— Da, da, la bubuitul tunetului! Se auziră ecouri aprobative din rândurile cele mai din fund.

Mulţimea se apropie de masa cea mare, la care şedeau, în uniforme şi cu lente, bătrânii demnitari, acei septuagenari pleşuvi, pe care Pierre îi văzuse aproape pe toţi la dânşii acasă, cu măscăricii lor, sau prin cluburi, jucând boston. Mulţimea se apropia de masă, fără să contenească a discuta. Unul după altul, şi uneori câte doi deodată, înghesuiţi de mulţime până lângă spătarele înalte ale scaunelor, vorbeau oratorii. Cei din spate băgau de seamă câte o scăpare în spusele oratorilor şi se repezeau să facă cuvenitele completări. Alţii îşi storceau creierii, în zăduful şi îmbulzeala sălii, să găsească şi ei vreun gând oarecare şi se repezeau apoi să şi-l apună. Bătrâneii dregători, cunoştinţele lui Pierre, stăteau şi se uitau când la unul, când la altul şi expresia celor mai mulţi dintre ei nu spunea decât că le era foarte cald. Pierre, însă, se simţea mişcat de-a binelea şi dorinţa generală de a arăta că nu mai e de precupeţit nimic, dorinţă care se manifesta mai mult prin intonaţii şi prin expresia feţelor decât prin sensul cuvântărilor, îl cuprinse şi pe el. Nu se lepădase de părerile lui, dar se simţea întrucâtva vinovat şi voia să se scuze.

— Eu n-am spus decât că ne-ar fi mai uşor să ne dăm contribuţia noastră, când am şti de ce anume e nevoie, rosti el, sforţându-se să acopere strigătele celorlalţi.

Un bătrânel, care se afla mai aproape de el, se întoarse să-l vadă, dar, în aceeaşi clipă, un strigăt de la celălalt capăt al mesei atrase atenţia.

— Da, Moscova va fi predată! Ea va fi ţapul ispăşitor! Strigă cineva.

— E vrăjmaşul omenirii! Strigă altul. Daţi-mi voie să vorbesc… Domnilor, mă înghesuiţi!