I

PENTRU MINTEA OMENEASCA, totalitatea cauzelor fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Şi mintea omenească, neputând pătrunde în complicaţia condiţiilor fără de număr ale fenomenelor – fiecare dintre aceste condiţii putând fi luată drept cauză – se agaţă de cea mai apropiată legătură, de cea mai lesne de înţeles, şi spuse: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiect de observaţie sunt acţiunile oamenilor), drept cea mai apropiată legătură apare mai întâi voinţa zeilor, apoi voinţa acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază – eroii istoriei. Dar e destul să pătrundem în esenţa fiecărui eveniment istoric, adică în acţiunea întregii mase de oameni care au luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem că voinţa eroilor istoriei nu numai că nu conduce acţiunile maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de acestea. S-ar părea că e totuna dacă înţelegem aşa importanţa evenimentelor istorice, sau într-alt fel. Dar, între omul care spune că popoarele Apusului au pornit împotriva Răsăritului pentru că aşa a vrut Napoleon şi omul care spune că lucrul acesta s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, există aceeaşi deosebire care a existat între oamenii ce susţineau că Pământul stă pe loc şi planetele se mişcă în jurul lui şi cei care spun că ei nu ştiu pe ce se sprijină Pământul, dar ştiu că există legi, care-i dirijează şi lui mişcările şi celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are şi nu poate avea alte cauze decât cauza unică a tuturor cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în parte necunoscute nouă, în parte numai bănuite de noi. Descoperirea acestor legi este cu putinţă numai atunci când renunţăm cu desăvârşire să căutăm cauzele în voinţa unui singur om, întocmai aşa cum descoperirea legilor mişcării planetelor a fost cu putinţă numai atunci când oamenii au respins imaginea fixităţii Pământului.

După bătălia de la Borodino, după ocuparea Moscovei de către inamic şi după incendierea ei, cel mai însemnat episod al războiului din anul 1812 a fost, după cum susţin istoricii, marşul armatelor ruse de pe drumul Riazanului spre drumul Kalugăi şi spre lagărul de la Tarutino – aşa-zisul marş de flanc, dincolo de Krasnaia Pahra. Istoricii atribuie gloria acestei mişcări geniale diferitelor personaje şi se ceartă între ei, căutând să stabilească cui îi revine de fapt această glorie. Chiar istoricii străini, până şi cei francezi, când vorbesc despre acest marş de flanc recunosc genialitatea comandanţilor ruşi. Dar pentru ce presupun scriitorii militari, şi după ei toţi ceilalţi, că acest marş de flanc este rezultatul profundei gândiri a unei singure persoane care a salvat Rusia şi a adus pieirea lui Napoleon este un lucru foarte greu de înţeles. Mai întâi, e greu de înţeles în ce anume constă profunzimea şi genialitatea acestei mişcări; căci, pentru a-ţi da seama că cea mai bună poziţie a armatei (când nu e atacată) este acolo unde sunt mai multe posibilităţi de aprovizionare, nu e nevoie de prea mare încordare intelectuală. Oricine, chiar şi un copilandru prostuţ de treisprezece ani, putea pricepe fără nici o greutate că, în 1812, cea mai avantajoasă poziţie a armatei, după retragerea din Moscova, era pe drumul Kalugăi. Aşa că nu e de înţeles, mai întâi, prin ce deducţii logice ajung istoricii să vadă ceva profund gândit în această manevră. În al doilea rând, e şi mai greu să pricepem în ce anume văd istoricii partea salvatoare pentru ruşi a acestei manevre şi caracterul ei funest pentru francezi. Acest marş de flanc ar fi putut fi – în alte împrejurări, anterioare, simultane sau ulterioare – nefast pentru ruşi şi salvator pentru armata franceză. Dacă din clipa când s-a efectuat această mişcare situaţia armatei ruse a început să se îmbunătăţească, din aceasta nu rezultă nicidecum că mişcarea aceea a şi fost cauza îmbunătăţirii.

Marşul de flanc nu numai că putea să nu aducă nici un folos, dar putea chiar să ducă la pieirea armatei ruse, dacă, pe lângă el, n-ar mai fi fost şi coincidenţa celorlalte împrejurări. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi ars Moscova? Dacă Murat nu i-ar fi scăpat de sub ochi pe ruşi? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv? Dacă la Krasnaia Pahra, după sfatul lui Benigsen şi al lui Barclay, armata rusă ar fi dat bătălia? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii i-ar fi atacat pe ruşi când ajunseseră dincolo de Pahra? Ce s-ar fi întâmplat dacă mai târziu Napoleon, apropiindu-se de Tarutino, i-ar fi atacat pe ruşi măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii ar fi înaintat asupra Petersburgului? În toate aceste ipoteze, caracterul salvator al marşului de flanc s-ar fi putut preschimba într-unul funest.

Al treilea şi cel mai de neînţeles lucru este că oamenii care studiază istoria nu vor, în mod intenţionat, să vadă că marşul de flanc nu poate fi pus pe seama unui singur om, indiferent cine ar fi el, că n-a fost prevăzut niciodată de nimeni, că manevra aceasta, ca şi retragerea de la Fili, nu putuse fi de fapt prevăzută global de nimeni niciodată, ci doar că a rezultat pas cu pas, eveniment cu eveniment, clipă cu clipă, din împrejurări de tot soiul, infinite ca număr, şi că abia după ce s-a produs şi a început să aparţină trecutului, s-a putut prezenta în toată amploarea ei.

În consiliul de la Fili, ideea predominantă a comandamentului rus era retragerea cea mai de la sine înţeleasă, drept înapoi, adică pe drumul Nijni-Novgorodului. Dovadă, faptul că majoritatea au votat la consiliu în sensul acesta şi, mai ales, cunoscuta convorbire care a avut loc după consiliu, între comandantul suprem şi Lanski, însărcinat cu problemele aprovizionării. Lanski a raportat atunci comandantului suprem că proviziile armatei erau depozitate de-a lungul râului Oka, în guberniile Tula şi Kaluga, şi că, în cazul unei retrageri spre Nijni, rezervele de provizii vor fi despărţite de armată prin albia marelui râu Oka, peste care transportul nu este posibil la începutul iernii. Acesta a fost primul simptom al necesităţii de a deroga de la planul de retragere în direcţia Nijni, direcţie care la început păruse cea mai firească. Armata se ţinu ceva mai spre sud, pe drumul Riazanului, mai aproape de rezervele de provizii. Mai târziu, inactivitatea francezilor, care pierduseră din vedere până şi armatele ruse, grija pentru apărarea fabricii din Tula şi, mai cu seamă, avantajele apropierii de rezervele de provizii, au determinat armata să se abată şi mai mult spre sud pe drumul Tulei. După ce trecură, printr-o mişcare vijelioasă, dincolo de Pahra, pe drumul care ducea spre Tula, comandanţii armatei ruse aveau de gând să rămână la Podolsk şi nici vorbă nu era încă de a-şi stabili o poziţie la Tarutino; dar un şir nesfârşit de obstacole, deopotrivă cu reapariţia trupelor franceze, care un timp îi pierduseră din vedere pe ruşi, ca şi proiectul unei bătălii şi, mai cu seamă, belşugul de provizii de la Kaluga, au determinat armata noastră să se replieze şi mai mult spre sud şi să se strămute în centrul căilor ei de aprovizionare, adică de pe drumul Tulei pe drumul Kalugăi, spre Tarutino. Întocmai aşa cum nu se poate răspunde la întrebarea când a fost părăsită Moscova, nu se poate răspunde nici când a fost luată şi de cine anume a fost luată măsura strămutării spre Tarutino. Numai atunci când trupele s-au apropiat de Tarutino, ca urmare a unei serii nesfârşite de forţe diferenţiale, numai atunci au început oamenii să creadă şi ei că asta voiseră şi că acest lucru era prevăzut demult.