II.

RENUMITUL MARŞ DE FLANC a constat doar în faptul că armata rusă, tot retrăgându-se drept, într-o direcţie opusă ofensivei francezilor, s-a abătut, după ce această ofensivă s-a oprit, din direcţia dreaptă pe care o luase la început şi, nevăzându-se urmărită, s-a îndreptat în chip firesc spre regiunea unde o atrăgea belşugul de provizii.

Dacă ar fi să ne închipuim nişte conducători lipsiţi de genialitate în fruntea armatei ruse, ori pur şi simplu o armată fără nici un fel de conducători, e limpede că nici această armată n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să se îndrepte îndărăt spre Moscova, descriind un arc spre partea unde erau mai multe provizii şi ţinutul mai îmbelşugat.

Trecerea aceasta de pe drumul Nijni-Novgorodului pe drumurile dinspre Riazan, Tula şi Kaluga era atât de firească, încât tot în această direcţie s-au refugiat şi soldaţii ruşi răzleţiţi după pradă şi tot într-acolo i s-a cerut de la Petersburg lui Kutuzov să-şi ducă armata. La Tarutino, Kutuzov a primit din partea împăratului o scrisoare prin care acesta aproape îi făcea imputări pentru faptul că-şi îndreptase armata pe drumul Riazanului şi-i indica aceeaşi poziţie din faţa Kalugăi unde se şi afla în momentul când a primit scrisoarea împăratului.

După ce s-a rostogolit în direcţia loviturii primite de-a lungul întregii campanii şi mai ales în timpul bătăliei de la Borodino, bila armatei ruse şi-a luat, odată ce s-a epuizat forţa loviturii şi n-a mai primit altele, poziţia care-i era firească.

Meritul lui Kutuzov a constat nu în cine ştie ce genială manevră strategică, cum o numeşte lumea, ci în faptul că numai el a înţeles sensul evenimentului care se producea. Numai el a înţeles, încă de pe atunci, ce însemnătate avea inactivitatea armatei franceze şi numai el a continuat să afirme că lupta de la Borodino fusese o victorie; numai el – cel care ar fi trebuit, pe cât părea, să încline, în calitatea sa de comandant suprem, către ofensivă – numai el şi-a folosit toate puterile pentru a împiedica armata rusă să dea bătălii inutile.

Fiara rănită la Borodino zăcea undeva, acolo unde o lăsase vânătorul în fuga lui; dar mai era încă vie, mai avea oare puteri, sau numai se prefăcea? Iată ce nu ştia vânătorul. Şi deodată se auzi geamătul fiarei.

Geamătul acestei fiare rănite care era armata franceză, geamăt prin care ea îşi trăda rana mortală, fu sosirea lui Lauriston la cartierul lui Kutuzov, cu o propunere de pace.

Napoleon, încredinţat cum era că nu e bine ceea ce e bine, ci ceea ce îi trecea lui prin minte, îi scrisese lui Kutuzov cele dintâi cuvinte ce-i trecură prin cap şi care n-aveau nici un sens: „Monsieur le prince Koutouzov, scria el, j'envoie pres de vous un de mes aides de camp généraux pour vous entretenir de plusieurs objets intéressants. Je désire que votre Altesse ajoute foi a ce qu'il lui dira, surtout lorsqu'il exprimera les sentiments d'estime et de particuliere considération que j'ai depuis longtemps pour sa personne… Cette lettre n'étant a autre fin, je prie Dieu, Monsieur le prince Koutouzov, qu'il vous ait ent sa sainte et digne garde.

Moscou, le 30 octobre 1812. Signé:

Napoléon„879 „Je serais maudit par la postérité şi l'on me regardait comme le premier moteur d'un accommodement quelconque. TEL EST L'ESPRIT ACTUEL DE MA NATION”880 răspunse Kutuzov şi continuă să-şi folosească toate puterile ca să ferească trupele de ofensivă.

În cursul lunii aceleia în care armata franceză a jefuit Moscova, iar armata rusă a stat liniştită la Tarutino, s-a produs schimbarea raportului de forţe dintre cele două armate (în privinţa numărului şi a moralului), schimbare în urma căreia s-a dovedit că superioritatea de forţe o aveau ruşii. În ciuda faptului că dispozitivul armatei franceze şi efectivele ei erau necunoscute ruşilor, de îndată ce se produse această schimbare a raportului de forţe, nevoia de a trece la ofensivă începu să se vadă printr-o mulţime de semne. Din rândul acestor semne erau şi misiunea lui Lauriston, şi abundenţa de provizii de la Tarutino, şi informaţiile primite din toate părţile asupra inactivităţii şi dezordinii francezilor, şi completarea regimentelor noastre cu recruţi, şi vremea frumoasă, şi repausul îndelungat al armatei ruse, şi nerăbdarea pe care un repaus o stârneşte de obicei în rândurile soldaţilor, dornici să-şi îndeplinească mai curând misiunea pentru care au fost mobilizaţi; dintre semnele acestea erau şi curiozitatea de a şti ce se petrece în armata franceză pierdută din vedere de atâta vreme, şi curajul cu care avanposturile ruseşti dădeau acum raite prin preajma francezilor aflaţi la Tarutino, şi ştirile despre micile biruinţe asupra francezilor obţinute de către ţărani şi partizani, şi invidia trezită de aceste mici izbânzi, şi sentimentul răzbunării, care mocnea în sufletul fiecăruia, atâta vreme cât francezii se aflau la Moscova şi – mai presus de toate – credinţa neclară încă, dar încolţită în sufletul fiecărui soldat, că raportul de forţe era acum altul şi că superioritatea era de partea noastră. Raportul de forţe se schimbase într-adevăr în chip esenţial şi ofensiva deveni de neînlăturat. Fără întârziere, tot aşa de precis cum începe orologiul să bată ora şi să-şi cânte melodia atunci când acul a descris un cerc complet, această schimbare esenţială a raportului de forţe a corespuns în sferele înalte cu o mişcare mai încordată; se auzi un zbârnâit şi cântecul orologiului începu.