XIX.

CÂND OMUL SE AFLĂ ÎN MARŞ, el îşi reprezintă totdeauna ţinta acestui marş. Ca să poată călca o mie de verste, omul trebuie neapărat să-şi spună că dincolo de aceste o mie de verste va găsi ceva bun. Ne trebuie reprezentarea unui pământ al făgăduinţei, pentru a găsi în noi forţa de a ne deplasa.

Pământul făgăduinţei fusese, la înaintarea francezilor, Moscova, iar la retragere, patria. Dar patria era mult prea departe şi omul care are de parcurs o mie de verste trebuie neapărat să-şi poată spune, uitând ţinta finală: „Azi, după ce voi străbate patruzeci de verste, voi ajunge la locul unde mă voi odihni şi voi petrece noaptea”, şi pentru prima etapă acest loc de popas se suprapune ca importanţă ţintei finale şi concentrează asupra lui toate dorinţele şi speranţele. Năzuinţele care se manifestă la omul izolat iau totdeauna proporţii în sânul mulţimii.

Pentru francezii care băteau acum drumul ştiut al Smolenskului în sens opus, ţinta finală, patria, era mult prea îndepărtată, şi ţinta cea mai apropiată, cea spre care, luând în mulţime proporţii uriaşe, tindeau acum toate dorinţele şi nădejdile, era Smolenskul. Nu doar că oamenii ar fi ştiut că la Smolensk erau provizii din belşug şi trupe odihnite; nu doar că li s-ar fi spus lucrul acesta (dimpotrivă, toţi comandanţii în frunte cu Napoleon ştiau că provizii nu se prea găseau pe acolo), dar numai asta le putea da puteri să se mişte mai departe şi să suporte lipsurile prezentului. Atât cei care ştiau, cât şi cei care nu ştiau, se îndreptau la fel spre Smolensk ca spre un pământ al făgăduinţei şi astfel îşi furau singuri căciula.

Odată intraţi pe drumul mare, francezii se repeziră cu o energie uimitoare şi o grabă nemaiauzită spre ţinta pe care şi-o reprezentau. Afară de cauza aceasta, de năzuinţa comună, care-i lega pe francezi într-un mănunchi şi le dădea oarecare energie, mai era ceva care-i lega: numărul lor. Însăşi masa lor uriaşă atrăgea spre sine, ca în legea fizică a atracţiei, prin propria ei forţă, atomii luaţi aparte, adică oamenii. Francezii îşi puseseră în marş toată masa lor de o sută de mii de oameni, ca pe un stat întreg.

Fiecare ins dintre ei dorea un singur lucru – să se lase făcut prizonier, ca să scape de toate grozăviile şi nenorocirile. Dar, pe de o parte, forţa năzuinţei comune spre ţinta care era Smolenskul îi atrăgea pe fiecare dintre ei în una şi aceeaşi direcţie, iar pe de altă parte, nu se putea preda un corp de armată, unei companii; şi, în ciuda faptului că francezii foloseau orice ocazie prielnică de a se depărta unii de alţii, pentru ca la primul prilej, oricât de neînsemnat, să se predea, ocazii din acestea nu li se prezentau întotdeauna. Însuşi numărul lor, înghesuiala şi repeziciunea cu care mergeau îi lipsea de această posibilitate şi făcea să fie nu numai greu, dar chiar imposibil pentru ruşi să pună stavilă acestui marş, în care trupele franceze îşi concentraseră întreaga lor energie. Sfâşierea automată a trupului nu putea grăbi, peste o anumită limită, procesul de descompunere care se desăvârşea.

Bulgărele de zăpadă nu poate fi topit într-o clipită. Există o anumită limită de timp, înainte de care nici o creştere a temperaturii nu poate topi zăpada. Dimpotrivă, cu cât căldura e mai mare, cu atât se face mai vârtos omătul rămas.

Dintre comandanţii de armate ruşi, niciunul afară de Kutuzov nu înţelesese lucrul acesta. Când direcţia în care fugeau armatele franceze se defini a fi drumul Smolenskului, ceea ce prevăzuse Konovniţân în noaptea de 11 octombrie începu să se adeverească. Toţi şefii de mari unităţi ai armatei doreau să se distingă şi să le taie calea, să-i prindă, să-i învăluiască, să-i zdrobească pe francezi şi toţi cereau să se treacă la ofensivă.

Numai Kutuzov îşi folosea toate forţele (şi forţele acestea sunt aşa de reduse când e vorba de un comandant suprem) ca să se opună ofensivei.

El nu le putea spune atunci ceea ce spunem noi acum: la ce bun să-i fi atacat şi să le fi tăiat calea, pierzându-ne oamenii? Pentru ce această neomenoasă atitudine faţă de nişte oameni condamnaţi oricum la pieire? La ce toate acestea, când de la Moscova şi până la Viazma s-a topit, fără luptă, a treia parte din oştire? Şi, de aceea, el le vorbea extrăgând din înţelepciunea lui bătrânească numai ceea ce puteau ei înţelege, le vorbea de puntea de aur, iar ei râdeau de el, îl cleveteau, se năpusteau şi loveau fiara rănită de moarte, batjocorind-o.

Lângă Viazma, Ermolov, Miloradovici, Platov şi ceilalţi, aflându-se la doi paşi de francezi, nu se putură stăpâni să nu le taie calea şi să facă praf două corpuri de armată franceze. Lui Kutuzov, drept înştiinţare asupra planului ce concepuseră, ei îi trimiseră într-un plic, în loc de raport, o hârtie albă.

Şi oricât se căznea Kutuzov să le ţină în frâu, trupele noastre atacau, căutând să le taie francezilor calea. Regimentele de infanterişti porneau, după cum se povesteşte, la atac în sunete de fanfare şi de tobe, ucigând şi pierzându-şi mii de oameni.

Dar de tăiat nu le tăiară retragerea şi nici de zdrobit nu zdrobiră pe nimeni. Armata franceză, strângându-şi şi mai tare rândurile în faţa pericolului, îşi continuă, fără deviere, topindu-se, lent, drumul spre Smolensk, drumul pieirii.