XVIII.

DE LA PRIMIREA VEŞTII despre plecarea francezilor din Moscova şi până la sfârşitul campaniei, toată activitatea lui Kutuzov se rezumă la a-şi opri trupele – cu autoritatea, şiretenia şi rugăminţile lui – de la ofensive, manevre şi ciocniri inutile cu un duşman care piere. Dohturov se îndreaptă spre Maloiaroslaveţ, dar Kutuzov, cu întreaga armată, întârzie şi dă ordin să se evacueze Kaluga, dincolo de care retragerea i se pare cât se poate de probabilă.

Kutuzov dă îndărăt peste tot; inamicul însă, fără să-i aştepte retragerea, fuge îndărăt în direcţie opusă.

Istoricii lui Napoleon ne descriu iscusita manevră a acestuia asupra localităţilor Tarutino şi Maloiaroslaveţ şi fac ipoteze despre ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi reuşit să pună piciorul în bogatele gubernii meridionale.

Dar, fără să mai vorbim de faptul că nimic nu-l împiedica pe Napoleon să ia direcţia acestor gubernii din sud (de vreme ce armata rusă îi lăsa drum liber), istoricii uită că nimic nu mai putea salva armata lui Napoleon, pentru că ea purta într-însa, încă de pe atunci, condiţiile inevitabile ale pieirii. Adică de ce armata aceasta, care găsise la Moscova atâta belşug de provizii şi nu fusese în stare să le păstreze, ci le călcase în picioare, armata aceasta care, intrând în Smolensk, nu şi-a strâns provizii, ci s-a pus pe jefuit oraşul, de ce s-ar fi putut redresa această armată în gubernia Kaluga, populată tot de aceiaşi ruşi care populau şi Moscova şi la fel de expusă mistuirii incendiilor?

Armata aceasta nu se mai putea redresa, oriunde ar fi fost. Încă de pe vremea bătăliei de la Borodino şi a jefuirii Moscovei, ea purta în sine ceva asemănător condiţiilor descompunerii chimice.

Oamenii acestei foste armate fugeau, cu conducătorii lor cu tot, fără să ştie încotro, şi nemaidorind (de la Napoleon până la cel din urmă soldat) decât un singur lucru: să se descurce ei personal, cât mai curând posibil, din situaţia aceea fără ieşire, de care erau conştienţi toţi, deşi nu cu totul limpede.

De aceea doar, la consiliul din Maloiaroslaveţ, când generalii se prefăceau că se sfătuiesc cu adevărat şi îşi dădeau care mai de care părerea, le-a închis la toţi gura ultima părere, exprimată de un biet soldat naiv, Mouton, care a spus ceea ce le stătea în gând tuturor, anume că tot ce aveau mai bun de făcut era să plece cât mai repede cu putinţă; şi nimeni, nici chiar Napoleon, n-a putut să spună nimic împotriva acestui adevăr de care erau toţi conştienţi.

Dar, deşi ştiau toţi că nu se putea să nu plece, mai rămânea ruşinea conştiinţei clare că trebuiau să fugă. Era nevoie de ceva din afară care să le dea imbold să-şi învingă ruşinea aceasta. Şi imboldul le-a venit la timp. A fost, ceea ce se numeşte la francezi, le Hourra de l'Empereur907.

A doua zi după consiliu, Napoleon, dis-de-dimineaţă, prefăcându-se că vrea să inspecteze trupele şi să vadă câmpul fostei şi viitoarei bătălii trecu, însoţit de suita sa de mareşali şi de un întreg convoi, printre liniile dispozitivului armatei sale. Cazacii, care băteau drumul în căutare de pradă, se întâlniră nas în nas cu însuşi împăratul şi numai cât nu-l prinseră. Şi dacă n-a fost prins de cazaci de data asta, e pentru că pe Napoleon l-a salvat ceea ce i-a pierdut pe francezi: prada, asupra căreia, şi la Tarutino şi aici, s-au năpustit cazacii, lăsând în plata Domnului oamenii. Fără să-l bage în seamă pe Napoleon, cazacii se repeziră să pună mâna pe pradă şi aşa s-a făcut că Napoleon a putut scăpa.

Când les enfants du Don908 erau cât pe ce să-l prindă pe însuşi împăratul în mijlocul armatei lui, era clar că nu mai aveau altceva de făcut decât să fugă, să fugă cât mai repede pe drumul cel mai apropiat şi mai cunoscut. Napoleon, cu burticica lui de om la patruzeci de ani, nemaisimţindu-se chiar atât de sprinten şi de îndrăzneţ, înţelese lucrul acesta. Şi, sub înrâurirea fricii pe care i-o vârâseră în oase cazacii, acceptă imediat părerea lui Mouton şi dădu, cum spun istoricii, ordinul de retragere pe drumul Smolenskului.

Faptul că Napoleon a fost de acord cu părerea lui Mouton şi că trupele au pornit să facă calea-ntoarsă nu dovedeşte că el a ordonat lucrul acesta, ci doar că forţele care au acţionat asupra întregii armate, în sensul îndrumării ei spre drumul Mojaiskului, au acţionat simultan şi asupra lui Napoleon.