I

CÂND OMUL VEDE O VIEŢUITOARE murind, îl cuprinde groaza: ceva ce el însuşi este, esenţa lui, se nimiceşte sub ochii lui, încetează de a mai fi. Dar când fiinţa care moare este un om şi încă un om drag, atunci, pe lângă groaza resimţită în faţa dispariţiei vieţii, mai simţi şi ceva ca o ruptură în suflet, o rană sufletească din care, întocmai ca şi dintr-o rană trupească, poţi muri uneori, te poţi vindeca alteori, dar totdeauna te doare şi nu suferă din afară atingeri ce aţâţă durerea.

După moartea prinţului Andrei, Nataşa şi prinţesa Maria simţeau deopotrivă această durere. Copleşite de durere şi înspăimântate de înfricoşătorul nor al morţii, care le plutea deasupra capului, ele nu îndrăzneau să privească viaţa în faţă. Îşi fereau cu grijă rănile, deschise, de atingeri jignitoare, dureroase. Totul: o trăsură care trecea repede pe stradă, o chemare la masă, o întrebare a cameristei cu privire la rochia pe care trebuia s-o pregătească sau, şi mai rău, un cuvânt de nesinceră şi superficială consolare, totul le zgândărea dureros rana, li se părea o jignire şi le tulbura liniştea de care aveau neapărată nevoie amândouă ca să asculte corul acela înfricoşător şi grav, care nu amuţise încă în închipuirea lor, împiedicându-le să privească în tainicele depărtări nemărginite, care li se deschiseseră o clipă în faţa ochilor.

Numai când erau amândouă singure, acest sentiment dureros şi jignitor dispărea. Vorbeau puţin între ele. Şi dacă vorbeau, era numai cu privire la lucrurile de cea mai mică importanţă. Şi una şi alta evitau deopotrivă să pomenească orice ar fi putut avea vreo legătură cu viitorul.

A recunoaşte că e posibil un viitor, li se părea o jignire adusă memoriei lui. Cu şi mai multă prudenţă ocoleau în convorbirile lor tot ce avea o legătură cu cel mort. Li se părea că nu putea fi exprimat prin cuvinte ceea ce au trăit şi au simţit. Li se părea că orice evocare a amănuntelor vieţii lui, care s-ar fi slujit de cuvinte, nu putea decât scădea ceva din măreţia şi sfinţenia tainei care se săvârşise sub ochii lor.

Necontenita abţinere de la orice conversaţie şi ocolirea grijulie a tot ce ar fi putut aduce vorba despre el, aceste statornice oprelişti din toate părţile, la hotarul celor ce nu trebuiau spuse, făceau ca tot ceea ce simţeau să apară în închipuirea lor şi mai curat şi mai luminos.

Dar tristeţea pură şi deplină este tot atât de imposibilă ca şi bucuria pură şi deplină. Prinţesa Maria fu cea dintâi pe care situaţia de independentă şi unică stăpână a destinului ei, situaţia de tutore şi educatoare a nepoţelului ei, o chemă la viaţă din lumea gândurilor triste în care trăise primele două săptămâni. Primise de la rude scrisori la care trebuia să răspundă; odaia în care îl culcau pe Nikoluşka era igrasioasă şi copilul începuse să tuşească. Alpatâci venise la Iaroslavl cu socotelile treburilor moşiei şi-i făcuse, prezentându-i-o ca un sfat, propunerea să se mute la Moscova, în casa din Vzdvijenka, ce rămăsese întreagă şi n-avea nevoie decât de mici reparaţii. Viaţa nu se oprise pe loc şi trebuia trăită. Oricât de greu i-ar fi fost prinţesei Maria să iasă din lumea ei de contemplaţie solitară, în care trăise până acum, cu toată părerea de rău şi parcă jena de a o lăsa pe Nataşa singură – grijile vieţii îi cereau participarea şi ea se lăsă prinsă, fără să vrea, de ele. Verifică, împreună cu Alpatâci, conturile, se sfătui cu Dessalles în privinţa lui Nikoluşka, dădu dispoziţii şi se pregăti în vederea mutării sale la Moscova.

Nataşa rămase singură şi, din clipa în care prinţesa Maria începu să se îngrijească de pregătirile necesare plecării, începu să fugă şi de ea.

Prinţesa Maria propuse contesei să o lase pe Nataşa să meargă cu ea la Moscova, şi atât mama cât şi tatăl se învoiră bucuroşi, căci observaseră cum puterile fizice ale fetei se împuţinau pe zi ce trecea şi socoteau că o schimbare de aer, ca şi asistenţa medicilor de la Moscova, îi puteau fi de folos.

— Nu plec nicăieri! Răspunse Nataşa când îi făcură această propunere. Atât vă rog doar: să mă lăsaţi în pace! Yise ea şi ieşi cu paşi repezi din odaie, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu atât de durere, cât de ciudă şi de enervare.

Când se simţi părăsită de prinţesa Maria şi singură în durerea ei, Nataşa începu să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului singură în odaia ei. Stând cu picioarele sub ea, pe un colţ de canapea, rupând sau mototolind ceva cu degetele ei subţiri şi încordate şi uitându-se ţintă, stăruitor, la obiectul pe care i se opreau întâmplător ochii. Izolarea asta de oameni o sleia de puteri şi o chinuia, dar îi era absolut trebuincioasă. Deîndată ce intra cineva în odaia ei, ea se scula grăbită, îşi schimba poziţia şi expresia ochilor şi îşi lua cartea sau lucrul de mână, aşteptând cu vădită nerăbdare ieşirea celui care o tulburase.

I se tot părea că e mereu pe punctul de a înţelege, de a pătrunde acea înfricoşătoare şi de nepătruns problemă spre care-i erau aţintiţi ochii sufletului.

Într-o zi, pe la sfârşitul lui decembrie, Nataşa, palidă şi cu părul strâns neglijent într-un conci, îmbrăcată cu o rochie neagră de lână, şedea ca de obicei cu picioarele sub ea pe colţul canapelei, răsucindu-şi şi desfăcându-şi tot timpul capetele cordonului şi se uita la un colţ al uşii.

Se uita într-acolo unde se dusese el, de cealaltă parte a vieţii. Iar această altă lume, la care nu se gândise niciodată până atunci, care i se păruse odinioară atât de îndepărtată şi de neverosimilă, i se părea acum mai aproape şi mai dragă, mai pe înţeles decât viaţa aceasta, în care totul era ori deşertăciune şi nimicnicie, ori chin şi umilinţă.

Se uita într-acolo unde ştia că era el. Dar nu-l putea vedea altfel decât aşa cum fusese aici. Îl vedea tot aşa cum fusese la Mâtişci, la Troiţa, la Iaroslavl.

Îi vedea faţa, îi auzea vocea, îi repeta cuvintele şi vorbele pe care i le spusese ea şi, câteodată, la aceste vorbe, fantezia ei mai adăuga şi altele, care ar fi putut fi spuse cu prilejul acela.

Iată-l stând în fotoliu, îmbrăcat în scurteica lui de catifea, sprijinindu-şi capul pe mâna lui slabă şi galbenă. Pieptul îi e foarte supt şi umerii ridicaţi. Îşi strânge cu putere buzele şi ochii îi lucesc, iar pe fruntea-i palidă tremură, ca să dispară apoi, o cută. Un picior îi zvâcneşte aproape imperceptibil. Nataşa ştie că el se luptă cu dureri chinuitoare… „Ce-i şi cu durerea asta? De ce-l doare? Ce-o fi simţind? Ce tare îl doare!” îşi spune Nataşa. El i-a observat privirea atentă, a ridicat ochii şi a început a-i vorbi, fără să zâmbească.

„Un lucru doar mă îngrozeşte, a spus el. Cum ai să-ţi legi tu, pentru totdeauna, viaţa de un suferind? E un chin de-o viaţă întreagă.” Şi se uita cu ochi iscoditori la ea. Nataşa îi răspunsese atunci, ca de obicei, înainte de a fi apucat să se gândească ce răspunde: „Nu mai poate dura mult aşa: n-are să fie cum spui. Ai să te faci sănătos – sănătos cu adevărat.”

Îl vedea acum iarăşi aievea şi trăia din nou tot ce simţise atunci. Îşi aminti privirea stăruitoare, tristă şi severă cu care-i răspunsese el la aceste cuvinte şi înţelese toată mustrarea şi deznădejdea din această stăruitoare privire.

„Va să zică eu eram de acord, îşi spunea acum Nataşa, că ar fi fost îngrozitor dacă el ar fi rămas pentru totdeauna suferind. Dar eu i-am spus atunci asta numai fiindcă asta ar fi fost pentru el îngrozitor, pe când el a luat-o altfel. El şi-a spus că pentru mine ar fi putut fi îngrozitor. Pe atunci, el mai voia încă să trăiască, îi era frică de moarte. Şi eu i-am spus-o atât de grosolan, şi de prosteşte! Dar nu mă gândisem la asta. Mă gândisem la cu totul altceva. Dacă aş fi spus ceea ce gândeam, aş fi spus: chiar dacă ar fi să moară câte un pic, câte un pic, sub ochii mei şi tot aş fi mai fericită decât sunt acuma. Acum… Nimic, nimeni nu mai există. Ştia el oare asta? Nu. N-a ştiut-o şi nu o va şti niciodată. Iar acum nu se mai poate, nu se mai poate nicicând repara asta.” Şi iată că el iarăşi îi spunea cuvintele acelea, dar acum, în închipuirea ei, Nataşa, îi răspundea într-alt fel. Ea îi tăia vorba şi-i spunea: „Ar fi îngrozitor pentru dumneata, dar şi pentru mine. Ştii bine că, fără dumneata, viaţa mea nu are nici un rost şi că suferinţa alături de dumneata este, pentru mine, cea mai mare fericire.” Şi el îi lua mâna şi i-o strângea, aşa cum i-o strânsese atunci, în seara aceea cumplită, patru zile înainte de moarte. Şi, în închipuirea ei, ea îi mai spunea şi alte cuvinte de duioşie şi dragoste, cuvinte pe care i le-ar fi putut spune atunci. „Te iubesc… pe tine te iubesc, pe tine te iubesc…” îi spunea, frângându-şi convulsiv mâinile şi strângând din dinţi cu o sforţare plină de îndârjire.

Şi o durere dulce o cuprinse şi lacrimi îi veniră în ochi. Dar, deodată, îşi puse întrebarea: cui îi spunea ea toate astea? Unde şi cine este el acum? Şi, iarăşi, totul se pierdu într-o nedumerire rece şi nemiloasă, şi iarăşi încruntă brusc sprâncenele, privind într-acolo unde era el. Şi i se păru că e cât pe-aci să pătrundă taina… Dar, în clipa când părea că i se va dezvălui tot ce era de neînţeles, zgomotul puternic al clanţei de la uşă îi izbi dureros auzul. Repede şi fără nici o precauţie intră în odaie Duniaşa, slujnica, speriată, şi, de bună seamă, de fel preocupată să-şi compună o expresie de circumstanţă.

— Poftiţi la tăticu, repede! Spuse Duniaşa, cu mare tulburare pe chip. O nenorocire, cu Piotr Ilici… a venit scrisoare, adăugă ea, sughiţând de plâns.