II.

PE LÂNGĂ SENTIMENTUL general al înstrăinării de toată lumea, Nataşa mai încerca, pe vremea aceea, un sentiment deosebit, de înstrăinare faţă de persoanele din familia ei. Toţi cei din casă: tatăl, mama, Sonia îi erau atât de apropiaţi, atât de obişnuiţi, încât orice vorbă a lor, orice sentiment al lor i se părea o jignire adusă lumii în care trăia de la o vreme. Şi acest sentiment de înstrăinare o făcea nu numai să fie indiferentă faţă de ai săi, ci să se uite chiar cu vrăjmăşie la dânşii. Ea o auzise pe Duniaşa spunând ceva despre Piotr Ilici, despre o nenorocire, dar nu-i înţelesese vorbele.

„Despre ce nenorocire poate fi vorba la ei, ce nenorocire pot avea ei? La ei, totul e cum era, domol, după vechile lor obişnuinţe”, îşi spuse în gând Nataşa.

Când ea intra în salon, tatăl său ieşea grăbit din odaia contesei. Avea faţa schimonosită şi udă de lacrimi. Se vedea că fugise din odaie ca să poată da frâu liber hohotelor de plâns care-l sugrumau. Când o văzu pe Nataşa, dădu din mâini cu un gest disperat şi izbucni într-un plâns cu hohote dureroase, care-i strâmba faţa rotundă şi puhavă:

— Pe… Petea… Du-te, du-te, te… te… cheamă… ea…

Plângând cu sughiţuri ca un copil, mai schiţă cu picioarele-i slăbite câţiva paşi mărunţi şi repezi şi, apropiindu-se de un scaun, aproape că se prăbuşi pe speteaza lui cu faţa în palme.

Dintr-o dată, ceva ca un curent electric trecu prin toată fiinţa Nataşei. Ceva o izbi, groaznic de dureros, drept în inimă. Simţi o durere cumplită; i se păru că se rupe ceva înăuntrul ei şi că moare. Dar, ca o urmare a durerii, ea se simţi într-o clipă descătuşată de interdicţia de a trăi, care o încătuşase până atunci. Văzându-şi tatăl şi auzind de dincolo de uşă ţipătul sălbatic, înfricoşător, al mamei sale, Nataşa îşi uită pe dată şi de sine şi de durerea ei. Se repezi la tatăl ei, dar el, mişcând mâna fără putere, îi arătă înspre uşa de la odaia contesei. Prinţesa Maria, palidă, cu falca de jos tremurându-i, ieşi de la contesă, o luă pe Nataşa de mână şi-i spuse ceva. Nataşa n-o văzu, n-o auzi. Intră cu paşi repezi pe uşă, se opri o clipă în prag, luptând parcă cu ea însăşi şi dete apoi fuga spre mama ei.

Contesa stătea într-un jilţ, se întindea ciudat şi incomod şi se izbea cu capul de perete. Sonia şi slujnicele o ţineau de mâini.

— Să vină Nataşa, Nataşa! ţipa ea. Nu-i adevărat, nu-i adevărat… Minte! Să vină Nataşa! Ţipa ea mereu, îmbrâncindu-i pe cei din jurul ei. Plecaţi toţi de aici, nu-i adevărat! El, mort? Ha, ha, ha! Minciună!

Nataşa se aşeză cu un genunchi în jilţul ei, se aplecă asupra mamei sale, o îmbrăţişă, o trase cu putere neaşteptată în sus, îi întoarse faţa spre ea şi se lipi strâns de dânsa.

— Mămico! Draga mea! Sunt aici, iubito… Mămico, continuă ea să-i tot şoptească fără întrerupere.

Nataşa nu-şi lăsă din braţe mama şi se luptă blând cu ea, cerând să i se aducă perne, apă, descheindu-i şi sfâşiindu-i hainele.

— Scumpa mea, sufletul meu! Mamă dragă, nepreţuită! O mângâia ea în şoaptă fără întrerupere, tot sărutându-i capul, mâinile, faţa, şi simţind cum îi curgeau nestăvilite lacrimile, gâdilând-o pe nas şi pe obraji.

Contesa strânse mâna fiicei sale, închise ochii şi se linişti pentru o clipă. Dar, deodată, se ridică cu o iuţeală neobişnuită, se uită cu priviri rătăcite împrejur şi, văzând-o pe Nataşa, începu să-i strângă capul din toate puterile. Apoi îi întoarse spre dânsa faţa strâmbată de durere şi i se uită îndelung în ochi.

— Nataşa, tu mă iubeşti, şopti ea cu voce domoală şi încrezătoare. Nataşa, tu n-ai să mă înşeli? Tu ai să-mi spui tot adevărul?

Nataşa o privea cu ochii înecaţi în lacrimi, iar pe chipul şi în privirile ei era numai dragoste şi rugăminte de iertare.

— Mamă dragă, mămică! Repeta ea, încordându-şi toate puterile dragostei ca să ia asupra-şi prisosul de durere care o înăbuşea pe mama sa.

Apoi, prinsă iarăşi în lupta neputincioasă cu realitatea, mama, refuzând să creadă că ea mai poate trăi câtă vreme băiatul ei cel drag e omorât în floarea vieţii, se refugie din nou în lumea izbăvitoare a nebuniei, scăpând de realitate.

Nataşa nu-şi dădu seama cum a trecut ziua şi noaptea aceea, apoi ziua şi noaptea următoare. Nu dormi de fel şi nu se clinti de lângă contesă. Iubirea statornică şi răbdătoare a Nataşei părea că o învăluie pe contesă din toate părţile, în fiecare clipă, nu ca o crudă explicaţie, nici ca o mângâiere blândă, ci ca o chemare la viaţă. În cea de-a treia noapte, contesa se linişti pentru câteva minute şi Nataşa închise ochii, sprijinindu-se cu capul de braţul unui fotoliu. Dar patul scârţâi şi Nataşa deschise ochii. În pat, contesa se ridicase în capul oaselor şi vorbea domol:

— Ce bine-mi pare că ai venit! Oi fi obosit. Vrei un ceai? Nataşa se apropie de ea. Te-ai făcut mai frumos şi mai bărbat! Continuă contesa să vorbească, apucând mâna Nataşei.

— Mamă, ce spui tu acolo?!

— Nataşa! El nu mai este! Nu va mai fi niciodată!

Şi, îmbrăţişându-şi fiica, contesa prinse a plânge pentru întâia oară.