XIX.

ÎN SUFLETUL LUI PIERRE NU se petrecea acum nimic asemănător cu ceea ce simţise el în împrejurări similare pe vremea logodnei lui cu Hélene.

Acum nu-şi mai repeta, ca atunci, cu o ruşine dureroasă, cuvintele pe care le rostise; acum nu-şi mai spunea: „Ah, pentru ce n-am spus mai bine aşa, pentru ce. Pentru ce am spus: „Je vous aime!„949” Acum, dimpotrivă, îşi repeta în gând fiecare cuvânt al ei şi al lui, se gândea la toate amănuntele figurii ei, ale zâmbetului ei, şi nu simţea nevoia nici să lase ceva deoparte, nici să adauge ceva, ci numai să-şi tot repete. Nici umbră de îndoiala dacă era rău sau bine ceea ce făcuse acum nu exista. O singură îndoială îl străfulgera uneori, cumplită. Nu cumva totul fusese doar un vis? Nu cumva prinţesa Maria se înşelase? Nu cumva sunt eu prea mândru şi prea sigur de mine? Acum eu cred; dar dacă prinţesa Maria o va întreba – lucru ce are să se întâmple cu siguranţă – iar ea are să zâmbească şi să răspundă: „Ce ciudat! Sigur că s-a înşelat! Cum de nu înţelege el că nu-i decât un om ca toţi oamenii, pe când eu? eu sunt cu totul altfel, sunt cu mult mai presus.”

Îndoiala aceasta era singura care-l chinuia deseori pe Pierre. Nici planuri nu-şi mai făcea acum, de nici un fel. Fericirea lui prezentă i se părea atât de neverosimilă, încât era destul să se realizeze lucrul acesta şi nu mai avea ce altceva să urmeze. Totul se sfârşea.

Nebunia unei bucurii neaşteptate, de care se considera incapabil, pusese stăpânire pe dânsul. I se părea acum că tot înţelesul vieţii, nu numai pentru el, ci pentru întregul univers, consta doar în dragostea lui pentru Nataşa şi în posibilitatea de a fi iubit de ea. I se părea câteodată că toţi oamenii sunt preocupaţi de un singur lucru: fericirea lui viitoare. I se părea adeseori că ei toţi se bucură ca şi el şi că încearcă doar să-şi ascundă bucuria, prefăcându-se preocupaţi de alte interese. În fiecare cuvânt sau gest al altuia, el vedea aluzii la fericirea lui. De multe ori stârnea mirarea oamenilor cu care se încrucişa pe străzi, prin zâmbetele şi privirile lui fericite, pline de înţelesuri şi de tainice implicaţii. Iar când îşi dădea seama că oamenii ar putea să nu ştie de fericirea lui, îi compătimea din toată inima şi se simţea dornic de a le da să înţeleagă în vreun fel că toate lucrurile ce-i preocupă nu-s decât nişte fleacuri, nişte nimicuri ce nu merită atenţie.

Atunci când i se propunea vreo funcţie sau când auzea discutându-se cine ştie ce chestiuni de stat sau probleme ce priveau războiul, ori presupunându-se că de un rezultat sau de altul al unui eveniment depinde fericirea tuturor oamenilor, el îi asculta cu un zâmbet blând de compătimire şi stârnea mirarea celor din jurul său, prin observaţiile bizare pe care le făcea. Dar toţi oamenii – atât cei care-i păreau lui Pierre pătrunşi de adevăratul rost al vieţii, adică de sentimentele lui, cât şi acei nenorociţi care, de bună seamă, nu ajunseseră încă la această înţelegere, toţi i se prezentau în perioada aceasta într-o lumină atât de strălucitoare, proiectată de sentimentele lui, încât în orice om întâlnit el descoperea din capul locului, fără cea mai mică sforţare, numai ce avea acesta mai bun şi mai vrednic de a fi iubit.

Când încercă să descurce afacerile şi hârtiile lăsate de răposata lui soţie, el nu încercă faţă de memoria ei alt sentiment decât compătimire pentru faptul că ea nu putuse să cunoască fericirea pe care o cunoştea el. Prinţul Vasili, mândru din cale-afară de noul lui post şi de noua stea cu care fusese decorat, îi apăru ca un bătrânel înduioşător, bun şi vrednic de compătimire.

Mai târziu, Pierre îşi amintea adeseori această perioadă de nebunie fericită. Toate judecăţile pe care le făcuse asupra oamenilor şi împrejurărilor în această perioadă a vieţii lui rămaseră juste pentru el şi mai târziu. Nu numai că nu-şi renegă vreodată părerile din această epocă asupra oamenilor şi lucrurilor, dar chiar dimpotrivă, ori de câte ori simţea vreo îndoială sau vreo contradicţie, recurgea la vederile pe care le avusese în acea perioadă de nebunie şi vederile acestea se dovedeau întotdeauna juste.

„Se poate întâmpla ca pe atunci să fi părut ciudat şi caraghios, se gândea el, dar atunci nu eram atât de ieşit din minţi pe cât păream. Dimpotrivă, pe atunci eram mai inteligent şi mai pătrunzător decât oricând şi reuşisem să pătrund tot ceea ce merită să fie înţeles în viaţă, căci… eram fericit.”

Nebunia lui Pierre consta în faptul că el nu mai aştepta ca odinioară, motive personale, pe care atunci el le numea merite umane, ca să iubească pe cineva, ci dragostea revărsându-i-se peste marginile sufletului şi iubind oamenii fără pricină – din prisosul inimii lui – el găsea acum motivele neîndoielnice pentru care oamenii meritau să fie iubiţi.

XX.

DIN SEARA ACEEA DINTÂI, când Nataşa, după plecarea lui Pierre, îi vorbise, cu un zâmbet plin de bucurie şi cu oarecare ironie, prinţesei Maria, despre schimbarea produsă în înfăţişarea lui (cu haina scurtă, cu părul tuns, ca ieşit din baie), din clipa aceea chiar, ceva ascuns şi neştiut de dânsa, dar de neînvins, se deşteptase în sufletul ei.

Tot: faţa, mersul, privirea, vocea, totul se schimbase dintr-o dată în fiinţa ei. O putere de viaţă cu totul nouă şi noi nădejdi de fericire, neaşteptate nici chiar pentru ea însăşi, ieşiră la iveală şi îşi cereau satisfacţie. Începând chiar cu acea primă seară, Nataşa părea să fi uitat tot ce se petrecuse cu ea. Din clipa aceea nu se mai tângui de starea ei; nu mai vorbi nici măcar o singură dată de trecut şi nu se temu să-şi facă, voioasă, planuri de viitor. Vorbea puţin de Pierre, dar când prinţesa Maria pomenea de dânsul, luciri demult stinse se aprindeau în ochii ei şi buzele îi înfloreau într-un zâmbet ciudat.

Schimbarea ce avu loc în firea Nataşei o mirase la început pe prinţesa Maria; atunci însă când ea îi înţelese tâlcul, această schimbare o întristă. „Oare aşa de puţin l-a iubit ea pe fratele meu, încât să-l poată uita atât de repede?” îşi spuse prinţesa Maria, când, singură cu ea însăşi, căută să-şi explice această schimbare. Dar când era lângă Nataşa nu se arăta supărată şi n-o mustra. Puterea de viaţă ce se deşteptase şi pusese stăpânire pe Nataşa era, după cum se vedea, atât de năvalnică, atât de neaşteptată chiar şi pentru ea însăşi, încât prinţesa Maria simţea, în prezenţa Nataşei, că nu avea dreptul s-o învinovăţească nici măcar cu gândul.

Nataşa se lăsase cuprinsă toată de acest simţământ, cu atâta putere şi sinceritate, încât nici nu încerca să ascundă faptul că nu mai era tristă, ci fericită şi veselă.

Când, după explicaţia nocturnă pe care o avusese cu Pierre, prinţesa Maria se întoarse în odaia ei, Nataşa o întâmpină în prag.

— Ţi-a spus? Da? Ţi-a spus? Repeta ea întruna.

Şi o expresie de mare bucurie, dar care îţi inspira în acelaşi timp şi milă, părând că-şi cere iertare pentru că-şi permisese această bucurie, se întipări pe faţa Nataşei.

— Aş fi vrut să ascult la uşă; dar ştiam că tot ai să-mi spui!

Oricât de bine înţelegea prinţesa Maria privirea Nataşei, oricât o înduioşa privirea aceasta aţintită asupra ei, oricât îi era milă să-i vadă emoţia, totuşi, la început, cuvintele Nataşei o jigniră. Ea îşi aminti de fratele ei, de dragostea lui.

„Dar ce să-i faci? Ea nu poate să fie altfel decât cum e!” îşi zise prinţesa Maria; şi-i transmise Nataşei, cu o expresie tristă şi întrucâtva severă pe faţă, tot ce-i spusese Pierre. Auzind că el se pregăteşte să plece la Petersburg, Nataşa se arătă uimită.

— La Petersburg! Repetă ea, ca şi cum n-ar fi înţeles. Dar, dând cu ochii de expresia tristă aşternută pe faţa prinţesei Maria, îi ghici motivul tristeţii şi izbucni deodată în plâns. Marie, zise ea, învaţă-mă ce să fac: mi-e teamă să nu fiu rea. Ce spui tu, aceea fac; învaţă-mă…

— Îl iubeşti?

— Da, şopti Nataşa.

— Atunci, pentru ce plângi? Sunt fericită pentru tine, zise prinţesa Maria, care, pentru lacrimile acestea îi iertase Nataşei, cu desăvârşire, bucuria.

— N-are să se întâmple curând: odată, cândva! Dar gândeşte-te ce fericire, când eu voi fi soţia lui, iar tu te vei mărita cu Nicolas!

— Nataşa, te-am rugat să nu mai pomeneşti de asta. Vorbim acum de tine.

Tăcură.

— Totuşi, pentru ce să plece la Petersburg? Spuse deodată Nataşa şi se grăbi să-şi răspundă singură: Nu, nu, aşa trebuie să fie… Nu, Marie? Aşa trebuie…