XVIII.

PIERRE NU PUTU MULTĂ VREME să doarmă în noaptea aceea; se plimbă încoace şi încolo prin odaie, când încruntat, cufundându-se în gânduri grele, când înălţând brusc din umeri şi tresărind, când zâmbind fericit.

Se gândea la prinţul Andrei, la Nataşa, la dragostea lor, şi când era gelos pe trecutul Nataşei, când îşi reproşa lui însuşi această gelozie, ca pe urmă să se scuze singur de acest lucru. Se făcuse şase dimineaţa şi el tot se mai plimba prin odaie.

„Ce-i de făcut oare, dacă nu se poate fără asta? Ce-i de făcut? Înseamnă că aşa trebuie să fie”, îşi spuse el. Şi, dezbrăcându-se repede, se culcă fericit şi emoţionat, dar fără senzaţia îndoielii şi a nehotărârii.

„Trebuie – oricât de stranie, oricât de imposibilă ar fi această fericire – trebuie să fac totul ca s-o iau de soţie”, îşi zise el.

Cu câteva zile înainte de cele întâmplate, Pierre hotărâse să plece vineri la Petersburg. Joi, când se trezi, Savelici veni la el să-l întrebe ce ordine avea de dat cu privire la pregătirea bagajelor pentru plecare.

„Cum la Petersburg? Ce va să zică Petersburg? Cine pleacă la Petersburg? Întrebă el, fără să vrea, mai mult ca pentru sine. Da, mi se pare că altădată, demult, înainte de a se fi petrecut ce s-a petrecut, mă hotărâsem să plec la Petersburg, îşi aminti el. La ce? S-ar putea chiar să plec? Ce om bun şi atent e, cum le ţine el minte pe toate! Gândi Pierre, uitându-se la faţa bătrâna a lui Savelici. Şi ce zâmbet plăcut!” îşi mai zise el.

— Ei, ce e, Savelici, tot nu vrei să te slobozesc? Îl întrebă Pierre.

— La ce-mi trebuie mie libertatea, luminăţie? Am trăit şi lângă răposatul conte, Dumnezeu să-l ierte, şi am trăit şi lângă dumneavoastră şi n-am avut a mă plânge de obidă.

— Bine, dar copiii tăi?

— Or trăi şi copiii mei, luminăţie, cum am trăit şi eu. La aşa stăpân, să tot trăieşti.

— Bine, dar urmaşii mei? Zise Pierre. Odată mă vezi însurat! Mai ştii ce se-ntâmplă? Adăugă el, şi zâmbi fără să vrea.

— Dacă-i aşa, îndrăznesc să spun, luminăţie, că aţi face foarte bine.

„Uşor i-e lui să spună, îşi zise Pierre. Nu ştie ce înspăimântător şi ce primejdios este. Întotdeauna e ori prea devreme, ori prea târziu pentru asta… E înfricoşător!”

— Atunci, ce porunci îmi daţi, luminăţie? Plecaţi mâine la Petersburg? Întrebă Savelici.

— Nu, mai rămân vreo câteva zile. Îţi spun eu când plec. Iartă-mă şi tu că-ţi dau de lucru fără rost, spuse Pierre şi, văzând surâsul lui Savelici, îşi zise: „Ce curios mi se pare, totuşi, să nu ştie el că mie acum nu-mi arde de nici un Petersburg şi că, mai înainte de orice, trebuie să se rezolve chestiunea asta. Dar cine ştie? Poate că ştie tot şi se preface numai. Să mă sfătuiesc cu el? Oare ce părere o fi având? Nu, lasă, îi spun eu altă dată.”

La ceai, Pierre îi spuse verişoarei lui că fusese seara trecută la prinţesa Maria şi că o întâlnise acolo – închipuie-ţi pe cine?!

— Pe Nataşa Rostova!

Prinţesa se prefăcu a nu vedea într-o asemenea ştire nimic mai neobişnuit decât în faptul că Pierre s-ar fi întâlnit, de pildă, cu Anna Semionovna.

— O cunoşti? Întrebă Pierre.

— Am văzut-o odată pe prinţesă, răspunse ea. Am auzit vorbindu-se de căsătoria ei cu tânărul Rostov, ceea ce cred că ar fi fost foarte bine pentru Rostovi; se spune că s-ar fi ruinat cu totul.

— Nu, eu de Rostova îţi vorbesc, o cunoşti?

— Am auzit de ea, atunci când cu întâmplarea aceea. Mi-a fost tare milă de dânsa.

„Nu, nici ea nu înţelege, ori poate se preface, îşi zise Pierre. Mai bine să nu-i spun nici ei.”

Prinţesa îi pregătise şi ea lui Pierre provizii de drum.

„Ce buni sunt cu toţii, se gândi Pierre, cum se ocupă ei de mine acum când, nu mai încape nici o îndoială, nu poate fi vorba de vreun interes la mijloc; cum se ocupă ei de toate acestea! Şi numai de dragul meu; ce curios lucru!”

În aceeaşi zi veni la Pierre şi un poliţai cu sarcina de a-l anunţa să trimită un om de încredere la palatul Granovitaia ca să ridice lucrurile care-i aparţineau, întrucât în ziua aceea urma să se împartă pe la proprietari obiectele adunate acolo.

„Uite-l şi pe acesta, reflectă Pierre, uitându-se la chipul poliţaiului, ce ofiţer chipeş şi frumos şi ce om cumsecade! Să te ocupi acum de asemenea fleacuri! Şi-l mai vorbeşte lumea de rău, că n-ar fi cinstit şi că profită de împrejurări. Palavre! Şi, la urma urmei, de ce adică n-ar profita? Aşa a fost învăţat. Toţi fac la fel. Ce figură simpatică şi bună, şi cum îmi mai zâmbeşte!”

Pierre se duse la masă la prinţesa Maria.

Pe când străbătea străzile cu case arse, îl încântară priveliştile acestor ruine. În tot cartierul ars se înălţau, mascându-se unele pe alte, şiruri întregi de hornuri înalte, ieşind de deasupra zidurilor, şi-i aminteau de ruinele de pe malurile Rinului şi de Coliseu. Birjarii cu muşteriii lor, dulgherii care ciopleau grinzi, negustorii şi prăvăliaşii toţi cei pe care-i întâlneau se uitau la el cu feţe luminate de voioşie şi aveau aerul să spună: „A, iată-l! Să vedem ce-o mai ieşi şi din asta.”

Intrând în casa prinţesei Maria, Pierre începu să se îndoiască de adevărul faptului că mai fusese aici, că se întâlnise cu Nataşa şi că vorbise cu ea. „S-ar putea să nu fie decât o închipuire de-a mea. Dacă intru cumva şi nu găsesc pe nimeni?” Dar nu apucă bine să intre în odaie, că-i şi simţi prezenţa cu toată fiinţa lui, odată cu sentimentul brusc că şi-a pierdut libertatea. Ea era îmbrăcată în aceeaşi rochie neagră, cu falduri domoale, şi pieptănată tot ca şi în seara trecută, şi totuşi era cu desăvârşire alta. Să fi fost şi ieri asta, nu s-ar fi putut întâmpla să n-o recunoască el chiar din prima clipă.

Era aceeaşi Nataşă pe care o ştia el de pe când nu era decât o copilă aproape şi de când devenise, mai târziu, logodnica prinţului Andrei. O lucire veselă, întrebătoare îi lumina faţa, care-şi regăsise expresia prietenoasă, ciudată şi ştrengărească.

Pierre stătu la masă şi ar fi rămas cu ele toată seara, dar prinţesa Maria avea de mers la vecernie şi el le însoţi.

A doua zi, Pierre veni devreme, luă masa cu ele şi rămase acolo toată seara. Oricât de bucuroase erau prinţesa Maria şi Nataşa de oaspetele lor, cum se vedea prea bine, şi cu toate că întreg interesul vieţii lui Pierre se concentrase acum în această casă, spre seară ei nu mai avură ce-şi spune şi conversaţia trecea tot timpul de la un subiect banal la altul, oprindu-se adeseori cu totul. Pierre le ţinu în seara aceea atât de târziu, încât prinţesa Maria şi Nataşa începură să schimbe între ele priviri cu înţeles, aşteptând vădit ca el să se ridice şi să plece. Pierre vedea acest lucru, dar nu se putea hotărî să plece. Se simţea stânjenit şi-i venea greu, dar, cu toate acestea, rămânea locului, fiindcă pur şi simplu nu se putea ridica să plece.

Prinţesa Maria, nemaivăzând cum vrea să se sfârşească asta, se ridică cea dintâi, se plânse de migrenă şi dădu să-şi ia rămas bun.

— Aşadar, pleci mâine la Petersburg? Întrebă ea.

— Eu? Nu plec, răspunse el repede, mirat şi parcă jignit. Ba da! La Petersburg? Mâine; dar nu-mi iau încă rămas bun. Mai trec pe aici, după comisioane, adăugă el, înroşindu-se tot, rămas în picioare în faţa prinţesei Maria şi neîndurându-se să plece.

Nataşa îi dădu mâna şi ieşi. Prinţesa Maria, dimpotrivă, în loc să plece, se lăsă într-un fotoliu şi se uită la Pierre grav şi atent, cu ochii ei adânci şi sclipitori. Oboseala pe care-o arătase până atunci faţă de el îi pierise cu totul. Scoase un oftat adânc şi prelung, ca şi cum s-ar fi pregătit de o discuţie lungă.

Odată cu plecarea Nataşei, toată sfiala şi aerul stingherit al lui Pierre pieriră într-o clipă, pentru a face loc unei vioiciuni tumultoase. Îşi trase grăbit un fotoliu lângă prinţesa Maria.

— Da, chiar voiam să-ţi spun, zise el, răspunzând privirii ei ca unei întrebări formulate prin cuvinte. Prinţesă, ajută-mă, ce trebuie să fac? Pot să sper? Prinţesă, draga mea prinţesă, ascultă-mă. Ştiu tot. Ştiu că nu sunt demn de ea; ştiu că nu-i momentul să-i vorbesc despre asta. Dar vreau să-i fiu ca un frate. Nu, nu asta vreau… nu vreau, nu pot…

Se opri şi îşi frecă faţa şi ochii cu mâinile.

— Da, continuă el, făcând sforţări vădite ca să se stăpânească şi să poată vorbi cu şir. Nu ştiu de când o iubesc! Dar eu pe ea singură am iubit-o şi numai pe ea o voi iubi toată viaţa mea; o iubesc în aşa fel, încât nu-mi pot închipui viaţa fără dânsa. Să-i cer mâna acum nu mă pot hotărî, dar gândul că ar putea fi a mea şi că eu las să-mi scape această posibilitate… posibilitate… e îngrozitor. Spune-mi pot nădăjdui? Spune-mi ce să fac? Dragă prinţesă, mai zise el după ce tăcu o clipă şi, văzând că ea nu-i răspunde, îi atinse mâna.

— Mă gândesc la ce mi-ai spus, îi răspunse prinţesa Maria. Iată, să-ţi spun părerea mea. Ai dreptate, a-i vorbi acum de dragoste…

Aici prinţesa se opri. Voise să spună că era imposibil să-i vorbească ei acum de dragoste; dar se oprise, fiindcă era acum a treia zi de când văzuse, după chipul brusc în care se schimbase Nataşa, că ea nu numai că nu s-ar fi supărat deloc dacă Pierre i-ar fi mărturisit iubirea lui, ci, dimpotrivă, că nici nu dorea altceva.

— Să-i vorbeşti acum… nu se poate, spuse totuşi prinţesa Maria.

— Atunci, ce trebuie să fac?

— Lasă totul pe seama mea, îi răspunse prinţesa Maria. Eu ştiu…

Pierre se uită în ochii prinţesei Maria.

— Ce, ce anume? zise el.

— Ştiu că te iubeşte… că te va iubi, se corectă prinţesa Maria.

Dar n-apucă ea să rostească aceste cuvinte că Pierre şi sări în sus din fotoliu şi, cu o figură speriată, îi apucă cu putere mâna.

— De ce crezi asta? Crezi că pot spera? Crezi?!

— Da, cred, spuse zâmbind prinţesa Maria. Scrie-le părinţilor ei. Şi lasă totul pe seama mea. Am să vorbesc eu dânsa când va fi cu putinţă. Şi eu doresc asta. Şi inima îmi spune că are să fie aşa.

— Nu, nu-i cu putinţă! Ce fericit sunt! Dar nu se poate… Ce fericit sunt! Nu, nu-i cu putinţă, spunea Pierre, sărutând mâinile prinţesei Maria.

— Acum pleacă la Petersburg; e mai bine aşa. Am să-ţi scriu, zise ea.

— La Petersburg? Să plec la Petersburg? Da, bine, mă duc. Dar mâine mai pot trece să vă văd?

A doua zi, Pierre veni să-şi ia rămas bun. Nataşa era mai puţin vorbăreaţă decât fusese zilele trecute; dar, privind-o adesea în ochi, Pierre simţea în ziua aceea că se topeşte, că nu mai există nici el, nici ea, ci numai o senzaţie de fericire. „Să fie oare adevărat? Nu, nu se poate”, îşi repeta el la fiecare privire, la fiecare cuvânt, la fiecare gest al ei, care-i umpleau sufletul de bucurie.

Când, la plecare, el îi luă mâna subţire şi slabă, i-o ţinu fără să vrea câteva clipe mai mult într-a sa.

„Oare într-adevăr mâna asta, faţa asta, ochii, toată comoara asta de farmec femeiesc care încă mi-i străină, toate acestea vor fi într-adevăr ale mele, pentru totdeauna, întocmai aşa cum sunt eu însumi pentru mine? Nu, asta nu-i cu putinţă!”

— Drum bun, conte, îi spuse ea tare. Apoi adăugă în şoaptă: Am să te aştept cu nerăbdare.

Şi cuvintele acestea simple, privirea şi expresia fetei ei, din clipa când le rostise, fură pentru Pierre, timp de două luni, obiect de amintiri, de gânduri şi de visări de fericire. „Am să te aştept cu nerăbdare… Da, da, cum a spus oare? Da, am să te aştept cu nerăbdare. Ce fericit sunt! Ce-o fi asta de sunt atât de fericit!” îşi spunea Pierre.