I

BĂTĂLIA DE LA BORODINO, care a atras după ea ocuparea Moscovei şi mai târziu fuga francezilor fără nici o altă bătălie – este unul dintre cele mai bogate în învăţăminte fenomene ale istoriei.

Toţi istoricii cad de acord asupra faptului că acţiunea exterioară a statelor şi a popoarelor, în ciocnirile dintre ele, se manifestă prin războaie şi că, drept urmare nemijlocită a unor succese militare mai mari sau mai mici, se măreşte sau se micşorează puterea politică a statelor şi popoarelor.

Oricât de ciudate ar fi descrierile istorice în care vreun rege sau împărat, certându-se cu alt împărat sau rege, strânge oştire, se războieşte cu oastea vrăjmaşului, izbândeşte, ucide trei, cinci, zece mii de oameni şi, drept urmare, subjugă atât statul, cât şi poporul întreg de mai multe milioane de locuitori; oricât de greu de înţeles ar fi pentru ce înfrângerea unei armate, care nu reprezintă decât a suta parte din totalul forţelor unui popor, obligă întregul popor să se supună – toate faptele istoriei (în măsura în care ea ne este cunoscută) confirmă adevărul ideii că victoriile mai mari sau mai mici ale armatei unui popor împotriva armatei altui popor sunt cauzele sau, cei puţin, simptomele esenţiale ale scăderii sau sporirii puterii popoarelor. O armată repurtează o victorie şi pe loc cresc drepturile poporului învingător în dauna celui învins. O armată suferă o înfrângere şi pe loc poporul începe să-şi piardă din drepturi, după importanţa înfrângerii, iar când e vorba de o înfrângere totală a armatei sale, el se supune cu totul.

Aşa a fost (după mărturiile istoriei) din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Toate războaiele lui Napoleon vin să întărească această regulă. Proporţional cu înfrângerea armatelor austriece, Austria îşi pierde din drepturi, iar drepturile şi puterea Franţei sporesc. Victoriile francezilor de la Jena şi Auerstädt şterg de pe hartă Prusia ca stat independent.

Dar deodată, în anul 1812, francezilor le revine victoria de lângă Moscova; Moscova e ocupată şi, drept urmare a acestei victorii, fără să se mai dea vreo bătălie, cea care încetează de a mai exista nu este Rusia, ci armata franceză, armata de şase sute de mii de oameni, iar mai târziu însăşi Franţa napoleoniană. A mai trage de păr faptele ca să fie în acord cu regulile istoriei şi a spune că la Borodino câmpul de bătaie a rămas în mâna ruşilor, ori că după Moscova s-au mai dat lupte care să fi nimicit armata lui Napoleon, este cu neputinţă.

După victoria francezilor la Borodino nu numai că nu s-a mai dat nici o bătălie generală, dar nu s-a dat nici măcar una câtuşi de puţin însemnată şi totuşi armata franceză a încetat de a mai exista. Ce să însemne lucrul acesta? Dacă ar fi vorba de un exemplu din istoria Chinei, am mai fi putut spune, poate, că fenomenul nu-i de domeniul istoriei (portiţa de scăpare a istoricilor ori de câte ori ceva nu cade sub prevederile lor); dacă ar fi vorba de un conflict de scurtă durată, la care să fi luat parte armate mici, am fi putut lua fenomenul drept o excepţie; dar evenimentul s-a produs sub ochii părinţilor noştri, pentru care era în joc viaţa sau moartea patriei, şi războiul acesta a fost unul dintre cele mai mari războaie cunoscute…

Campania anului 1812, în perioada dintre bătălia de la Borodino şi izgonirea francezilor, a dovedit că o bătălie câştigată nu numai că nu e cauza unei cuceriri militare, dar nici măcar nu e întotdeauna un indiciu sigur al cuceririi; şi a mai dovedit că forţa care hotărăşte soarta popoarelor stă nu în cuceritori, şi nici măcar în armate şi bătălii, ci în ceva de cu totul altă natură.

Istoricii francezi, descriind situaţia armatei franceze înaintea plecării ei din Moscova, afirmă că în Marea Armată totul era în ordine, cu excepţia cavaleriei, a artileriei şi a trenurilor regimentare şi că armata suferea doar de lipsă de furaj pentru cai şi vite. Acestei nenorociri nu i s-a putut da nici într-un fel de capăt, pentru că mujicii din împrejurimi îşi ardeau singuri clăile de fân şi nu-l lăsau francezilor.

Bătălia câştigată n-a dus la rezultatele obişnuite, pentru că mujicii Karp şi Vlas, care după intrarea francezilor au venit şi ei la Moscova cu căruţele să prade oraşul – şi în general n-au arătat de fel sentimente eroice – şi nenumăraţi alţi mujici ca ei nu şi-au cărat fânul la Moscova pentru banii buni ce li s-au oferit, ci i-au dat foc.

Să ne închipuim doi oameni care se bat în duel cu floretele după toate regulile artei scrimei; duelul durează destul de multă vreme; deodată, unul dintre cei doi adversari, simţindu-se rănit şi înţelegând că nu-i glumă şi că îi este viaţa în joc, aruncă floreta şi, apucând cea dintâi bâtă care îi cade sub mână, începe să o rotească. Dar să presupunem că omul care a folosit atât de inteligent mijlocul cel mai nimerit şi mai simplu de a-şi atinge scopul este în acelaşi timp un ins animat de tradiţiile cavalerismului şi, vrând să ascundă adevărul, ar susţine morţiş că a învins cu floreta, după toate regulile artei. Ne putem închipui câtă confuzie şi ce contradicţii ar izvorî din descrierea duelului consumat.

Scrimerul care a pretins o luptă după toate regulile artei sunt francezii; adversarul care a aruncat floreta şi a pus mâna pe bâtă sunt ruşii; oamenii care caută să explice lupta după regulile scrimei sunt istoricii care au scris despre acest eveniment.

Din momentul incendierii Smolenskului, a început un război care nu se mai potrivea de fel cu tradiţiile războaielor de până atunci. Incendierea oraşelor şi satelor, retragerile de după bătălii, lovitura de la Borodino şi iarăşi retragerea, incendierea Moscovei, vânătoarea de hoţi, capturarea transporturilor, războiul de partizani – toate acestea au fost abateri de la regulă.

Napoleon simţise lucrul acesta încă de pe vremea când, oprit la Moscova într-o poziţie justă a duelului, după regulile scrimei, văzuse în locul floretei adversarului bâta ridicată asupră-i şi nu contenise să protesteze atât faţă de Kutuzov, cât şi faţă de împăratul Alexandru, pentru faptul că războiul era dus împotriva tuturor regulilor (ca şi când pentru a omorî oameni ar exista reguli). În ciuda plângerii francezilor că războiul nu era dus după toate regulile, în ciuda faptului că ruşilor care deţineau situaţii sus-puse li se părea oarecum ruşinos să se bată cu bâta şi ar fi dorit să se aşeze, după toate regulile artei, în poziţia de enquarte sau en tierce şi să facă o iscusită trecere en prime909 şi aşa mai departe, în ciuda tuturor acestora bâta războiului popular se ridică în toată măreaţa şi ameninţătoarea sa putere şi, fără să ţină seama de gusturile nimănui şi cu atât mai puţin de reguli, cu o simplitate prostească, dar cu un scop bine stabilit, se ridică, se lăsă în jos şi-i ciomăgi pe francezi până când pieriră toţi invadatorii.

Şi slavă poporului care n-a întors floreta cu mânerul înainte ca s-o predea învingătorului mărinimos, salutând graţios şi politicos, după toate regulile artei, aşa cum au făcut francezii la 1813; slavă poporului care, în clipe de grea încercare, nu se mai întreabă după care reguli au procedat alţii în situaţii asemănătoare, ci pune cu agerime şi simplitate mâna pe cea dintâi bâtă găsită la îndemână şi îşi ciomăgeşte potrivnicul până când în suflet sentimentul obidei şi dorul răzbunării i se preschimbă în milă şi dispreţ.