II.

UNA DIN CELE MAI IZBITOARE şi mai folositoare abateri de la aşa-numitele reguli ale războiului este acţiunea unor inşi răzleţi împotriva unor oameni strânşi grămadă. Acest gen de acţiuni se manifestă totdeauna în războaiele care iau un caracter popular. Acţiunile acestea constau în faptul că în loc să lupte gloata contra gloată, oamenii se răzleţesc, atacă unul câte unul şi fug numaidecât când sunt atacaţi de forţe mari, pentru ca pe urmă, când li se iveşte prilejul, să atace din nou. Aşa au făcut gherilele în Spania; aşa au făcut muntenii din Caucaz; tot aşa au procedat şi ruşii în 1812.

Războiului de genul acesta i s-a dat numele de război de partizani, presupunându-se că, dacă e numit astfel, i se explică semnificaţia. Însă acest gen de război nu numai că nu cade sub prevederile nici unei legi, dar este de-a dreptul în contrazicere cu una din regulile binecunoscute ale tacticii, reguli considerate ca infailibile. Această regulă spune că acela care atacă trebuie să-şi concentreze trupele în aşa fel, încât în momentul bătăliei să fie mai puternic decât adversarul.

Războiul de partizani (care, aşa cum arată istoria, a reuşit totdeauna) este de-a dreptul în contrazicere cu această normă.

Contradicţia decurge din faptul că ştiinţa războiului identifică forţa trupelor cu efectivul lor. Ştiinţa războiului afirmă că forţa trupelor e cu atât mai mare, cu cât sunt mai numeroase. Les gros bataillons ont toujours raison.910

Afirmând aceasta, ştiinţa războiului face la fel cu o eventuală mecanică, ştiinţă care, întemeindu-se în aprecierea corpurilor în mişcare numai pe raportul acestora cu masele lor, ar spune că forţele sunt egale sau inegale între ele pentru că masele lor sunt egale sau inegale.

Forţa (cantitatea de mişcare) este produsul masei cu viteza.

În arta militară, forţa trupelor este de asemenea produsul masei cu un alt factor, factorul necunoscut x.

Ştiinţa războiului, văzând de-a lungul istoriei nenumăratele exemple, în care masa trupelor nu coincide cu forţa lor, văzând că detaşamente mici înving detaşamente mari, recunoaşte vag existenţa acestui factor necunoscut – înmulţitorul – şi caută să-l găsească, fie în geometria dispozitivelor, fie în armament, fie – lucrul cel mai obişnuit – în genialitatea comandanţilor de oşti. Însă substituirea tuturor acestor valori înmulţitorului nu dă rezultate care să fie în acord cu faptele istorice.

Totuşi, n-avem decât să renunţăm la punctul de vedere fals, acceptat pentru a face pe placul „eroilor”, anume că dispoziţiile luate de autorităţile superioare în timpul războiului au vreo valoare reală, şi vom găsi acest factor necunoscut, pe x.

Acest x este moralul armatei, adică dorinţa mai mare sau mai mică a tuturor acelor oameni care formează armata de a se bate şi de a se expune la primejdii, absolut independent de chestiuni ca aceea dacă oamenii luptă sub comanda unor genii sau nu, dacă sunt postaţi pe două sau pe trei linii, dacă se bat cu bâtele ori cu arme cu treizeci de focuri pe minut. Cei care simt dorinţa arzătoare să lupte îşi vor găsi întotdeauna împrejurările cele mai prielnice luptei.

Moralul armatei este înmulţitorul care, cu masa, dă ca produs forţa. A determina şi a formula valoarea moralului armatei, adică al acestui înmulţitor necunoscut, este sarcina ştiinţei.

Problema se poate pune doar atunci când vom înceta să mai substituim în mod arbitrar valorii acestei necunoscute x, împrejurările în care se manifestă forţa armatei, cum ar fi dispoziţiunile comandantului de oşti, armamentul etc., şi când vom înceta de a le lua drept valori ale înmulţitorului şi vom considera această necunoscută în toată integritatea ei, adică dorinţa, mai fierbinte sau mai căldicică, de a lupta şi de a se expune la primejdii. Doar atunci când vom exprima prin ecuaţii faptele cunoscute din istorie, putem spera să determinăm câtimea necunoscută, pe baza comparării valorii relative a acestei necunoscute.

Zece oameni, batalioane sau divizii, în luptă cu cincisprezece oameni, batalioane sau divizii, i-au învins pe aceşti cincisprezece, adică i-au ucis sau i-au luat prizonieri pe toţi, fără nici un rest, iar ei au pierdut patru; deci, de o parte au fost nimicite patru unităţi, iar de partea cealaltă cincisprezece. Prin urmare, patru au fost egali cu cincisprezece, adică 4x = 15y. Urmează deci că x: y = 15:4. Ecuaţia aceasta nu ne dă valoarea necunoscutei, dar ne dă raportul între două necunoscute. Şi din punerea în ecuaţii de felul acesta a unor unităţi istorice luate izolat (bătălii, campanii, etape ale războiului) reiese un şir întreg de numere, în care trebuie să constea, şi pot fi descoperite, legile.

Regula tactică potrivit căreia trebuie să se acţioneze cu mase de oameni când eşti în ofensivă, şi cu unităţi răzleţe când te retragi, confirmă fără să vrea tocmai adevărul că forţa armatelor depinde de moralul lor. Pentru a mâna oamenii sub ploaia de bombe, e nevoie de mai multă disciplină decât pentru a-i face să se apere împotriva atacului, şi la această disciplină se poate ajunge doar prin mişcări de mase. Dar regula aceasta, care scapă din vedere moralul armatelor, se dovedeşte în permanenţă greşită şi este într-adevăr contrazisă de realitate într-un chip uluitor, acolo unde se manifestă fie o mare însufleţire, fie o puternică scădere a moralului trupelor – adică în toate războaiele populare.

Francezii, în retragerea de la 1812, se strâng grămadă, deşi conform tacticii ar fi trebuit să se apere fiecare unitate în parte, şi fac asta pentru că moralul armatei e atât de scăzut, încât doar în masă se mai poate menţine armata la un loc. Ruşii, dimpotrivă, conform tacticii, ar fi trebuit să atace în masă, dar de fapt se răzleţesc, pentru că moralul le este atât de ridicat, încât indivizi izolaţi, fără să mai aştepte ordine, îi atacă pe francezi şi n-au nevoie să fie împinşi de cineva de la spate ca să se expună la primejdii şi trudă.