XIX.

CARE RUS, CITIND DESCRIERILE ultimei perioade a campaniei din 1812, n-a încercat un sentiment de apăsător necaz, de nemulţumire şi de nedumerire? Cine nu şi-a pus întrebarea: de ce n-au fost prinşi şi n-au fost nimiciţi toţi francezii, de vreme ce toate cele trei armate ale noastre, superioare ca număr, îi înconjurau, de vreme ce francezii, dezorganizaţi, flămânzi şi degeraţi se predau cu duiumul, şi de vreme ce (după cum ne spune istoria) scopul ruşilor era tocmai acela de a-i opri, de a le tăia în două armata şi de a-i prinde pe toţi?

Cum se face că armata rusă, mai slabă ca număr decât aceea a francezilor, a dat bătălia de la Borodino şi cum se face că această armată care îi încercuise pe francezi din trei părţi şi îşi pusese în gând să-i prindă, nu şi-a atins ţinta? Nu cumva să fi avut francezii o atât de imensă superioritate asupra noastră, încât, chiar atunci când i-am înconjurat din trei părţi cu forţe mult mai mari, să nu-i fi putut bate? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta?

Istoria (sau ceea ce numim noi astfel), răspunzând la aceste întrebări, spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Kutuzov şi Tormasov şi Ciceagov şi cutare şi cutărică n-au făcut cutare şi cutare manevre.

Dar de ce n-au făcut ei toate aceste manevre? De ce, dacă erau vinovaţi ei că nu s-a putut atinge ţinta propusă, de ce n-au fost judecaţi şi executaţi? Dar, chiar dacă am admite că vina insuccesului ruşilor au purtat-o Kutuzov, Ciceagov şi ceilalţi, nu s-ar putea totuşi înţelege de ce, chiar aşa, în condiţiile în care se aflau trupele ruse la Krasnoe şi la Berezina (în amândouă cazurile, ruşii au dispus de forţe superioare francezilor), de ce n-a fost capturată în întregime armata franceză, împreună cu mareşalii, regii şi împăratul, de vreme ce acesta era scopul ruşilor?

Explicarea acestui ciudat fenomen (cum ne-o redau istoricii militari ruşi) prin faptul că mareşalul Kutuzov ar fi împiedicat să se dea atacul este neîntemeiată, pentru că noi ştim că voinţa lui Kutuzov n-a fost în stare să ţină pe loc trupele în atacurile de la Viazma şi de la Tarutino.

De ce oare armata rusă, care, cu forţe mai slabe, a putut câştiga bătălia de la Borodino împotriva unui inamic pe atunci în plină putere, a fost bătută la Krasnoe şi la Berezina, tocmai când avea forţe superioare, de către cetele dezorganizate ale francezilor?

Dacă scopul ruşilor consta în a le tăia calea şi a-i face prizonieri pe Napoleon şi pe mareşalii săi şi dacă acest scop nu numai că n-a fost atins, dar toate încercările de a-l atinge s-au năruit de fiecare dată în cel mai ruşinos chip, atunci, pe bună dreptate, ultima perioadă a campaniei li se prezintă francezilor ca un întreg şir de victorii şi cu totul pe nedrept susţin istoricii ruşi că noi am fost cei victorioşi.

Istoricii militari ruşi, în măsura în care consideră logica obligatorie pentru ei, ajung, fără să vrea, la concluzia aceasta şi, cu tot lirismul lor patriotic cu care ridică în slăvi vitejia, devotamentul etc., sunt nevoiţi a recunoaşte împotriva dorinţei lor că retragerea francezilor din Moscova a însemnat un şir întreg de victorii pentru Napoleon şi de înfrângeri pentru Kutuzov.

Dar, lăsând cu desăvârşire orice amor propriu naţional deoparte, simţim că această concluzie conţine o contrazicere în sine, de vreme ce şirul de victorii ale francezilor a dus la nimicirea deplină a inamicului şi la alungarea lui din ţară.

Sursa acestei contradicţii stă în faptul că istoricii, care desprind evenimentele din scrisorile suveranilor şi ale generalilor din dări de seamă, rapoarte şi aşa mai departe, fac presupunerea neîntemeiată că ultima perioadă a războiului din anul 1812 a avut un ţel care, de fapt, n-a existat niciodată şi anume acela de a tăia armata franceză în două şi de a-i lua prizonieri pe Napoleon şi pe mareşalii săi, cu întreaga armată.

Scopul acesta n-a existat niciodată şi nici nu putea exista, pentru că n-avea nici un sens şi pentru că era absolut imposibil de atins.

Acest scop n-avea nici un sens, mai întâi pentru că armata dezorganizată a lui Napoleon fugea cât putea de repede din Rusia, adică îndeplinea ceea ce şi-ar fi putut dori oricare rus. La ce mai era nevoie de tot felul de operaţiuni împotriva francezilor, câtă vreme ei fugeau cât îi ţineau picioarele?

În al doilea rând, n-ar fi fost cu cap să te pui în calea unor oameni care-şi concentrează toată energia în acţiunea de a fugi.

În al treilea rând, ar fi fost lipsit de sens să-ţi expui la pierderi trupele cu scopul de a nimici armatele franceze, care şi aşa se nimiceau, fără nici o intervenţie din afară şi atât de repede, încât chiar şi fără să li se mai fi tăiat drumul nu puteau trece graniţa Rusiei cu mai mulţi oameni decât au trecut în decembrie, adică o sutime din numărul total al soldaţilor cu care veniseră.

În al patrulea rând, ar fi fost absurdă dorinţa de a-l lua prizonier pe împărat, cu mareşalii şi cu ducii lui – oameni al căror prizonierat ar fi îngreuiat în cel mai înalt grad acţiunea ruşilor, cum au recunoscut şi diplomaţii cei mai abili ai vremii (Joseph de Maister şi alţii). Şi mai absurdă ar fi fost dorinţa de a captura corpuri întregi de armată, când propriile noastre trupe nu mai ajunseseră la Krasnoe decât înjumătăţite şi când, pentru acele corpuri capturate, ar fi trebuit imobilizate divizii întregi ca escortă, şi asta mai ales că nici soldaţii noştri nu-şi primeau întotdeauna raţia întreagă, iar dintre prizonieri unii şi începuseră să moară de foame.

Întregul plan, atât de adânc chibzuit, de a tăia calea francezilor şi de a-l prinde pe Napoleon împreună cu armata lui, era asemănător planului unui grădinar care, vrând să izgonească o vită ce-i calcă straturile, ar da fuga la poartă şi ar începe să lovească vita în cap. Tot ce s-ar putea spune în apărarea grădinarului ar fi că prea s-a supărat, dar nici această scuză nu putea exista pentru cei care întocmiseră planul, căci nu ei erau cei care suferiseră de pe urma călcării straturilor.

Dar pe lângă că tăierea drumului lui Napoleon şi a armatei sale ar fi fost un lucru absurd, mai era şi imposibil. Era imposibil, mai întâi, pentru că experienţa a dovedit că mişcarea coloanelor în timpul unei bătălii, la numai cinci verste de locul bătăliei, nu coincide niciodată cu planurile; deci, probabilitatea că armata lui Kutuzov s-ar fi putut întâlni, la vreme şi la un loc dinainte stabilit, cu armata lui Ciceagov şi Wittgenstein era atât de redusă, încât echivala cu o imposibilitate; aşa credea şi Kutuzov atunci când, la primirea planului, spusese că diversiunile pe distanţe mari nu dau niciodată rezultatele dorite.

În al doilea rând era imposibil pentru că ar fi fost nevoie de forţe incomparabil mai mari decât acelea pe care le aveau ruşii, spre a paraliza forţa inerţiei cu care se mişca îndărăt armata lui Napoleon.

În al treilea rând, lucrul era imposibil, pentru că expresia militară a tăia nu are nici un sens. Poţi tăia un codru de pâine, dar nu o armată. A tăia o armată, a-i aţine calea, e absolut cu neputinţă, pentru că loc de ocoluri se găseşte întotdeauna destul, şi mai sunt şi nopţi întunecoase, în care nu vezi nimic, lucru de care se pot convinge savanţii militari cel puţin din exemplele de la Krasnoe şi Berezina. Iar a lua prizonier pe cineva e cu totul imposibil, atât timp cât cel ameninţat a fi capturat nu consimte la aceasta, aşa cum nu poţi prinde o rândunică, deşi poţi pune mâna pe ea, când ţi se aşază în palmă. De luat prizonier îl poţi lua numai pe acela care se predă, aşa cum fac nemţii, după toate regulile strategiei şi tacticii. Dar trupele franceze, pe bună dreptate, n-au găsit necesar să procedeze aşa, de vreme ce aceeaşi moarte, de frig şi de foame, îi aştepta pe francezi şi dacă fugeau şi dacă se lăsau luaţi prizonieri.

Al patrulea şi principalul argument că lucrul era imposibil ni-l dă faptul că niciodată, de când e lumea, n-a mai fost război în condiţii atât de înfricoşătoare ca acelea în care s-a desfăşurat războiul din 1812, şi trupele ruseşti care şi-au încordat, în urmărirea inamicului, toate forţele, n-ar fi putut face nimic mai mult fără să fi fost ele însele în primejdie de a fi nimicite.

În marşul său de la Tarutino la Krasnoe, armata rusă s-a împuţinat cu cincizeci de mii de oameni, bolnavi sau istoviţi, rămaşi în urma unităţilor, număr echivalent cu populaţia unui mare oraş, capitală de gubernie. Jumătate din efectivul total a fost scos din rânduri, fără luptă.

Şi în legătură cu această perioadă a campaniei, în care armata, fără cizme şi fără şube, cu provizii neîndestulătoare, lipsită de votcă, doarme cu lunile pe zăpadă, pe un ger de cincisprezece grade, în care ziua e numai de şapte-opt ceasuri, iar în rest domneşte noaptea, când disciplina nu mai poate avea nici o înrâurire; în legătură cu perioada aceasta, în care, nu câteva ceasuri, ca într-o bătălie unde se duce pe copcă disciplina cât timp soldaţii se mişcă în raza morţii, ci luni întregi, minut cu minut, oamenii se zbat să nu moară de frig şi de foame; în legătură cu perioada aceasta, când, într-o singură lună, piere jumătate din armată – tocmai relativ la această perioadă a campaniei istoricii vin să ne spună cum ar fi trebuit Miloradovici să facă cutare marş de flanc şi Tormasov cutare manevră, cum ar fi trebuit să se mişte Ciceagov spre cutare loc (pe o zăpadă ce trecea de genunchi) şi cum cutare a zdrobit şi a tăiat drumul etc., etc.

Ruşii, dintre care au murit mai bine de jumătate, au făcut tot ceea ce s-ar fi putut face şi ce trebuia să fie făcut pentru atingerea unui scop vrednic de poporul lor şi nu sunt ei vinovaţi dacă alţi ruşi, stând acasă la căldurică, propuneau lucruri cu neputinţă de înfăptuit.

Toată această stranie şi de neînţeles contrazicere între fapte şi descrierile istoriei vine doar din faptul că istoricii, scriind despre acest eveniment, au scris istoria sentimentelor şi a vorbelor mari, deosebit de frumoase, ale feluriţilor generali, şi nu istoria evenimentelor.

Pentru ei apar ca foarte interesante cuvintele lui Miloradovici, decoraţiile pe care le-a primit cutare ori cutare general şi părerile lor; dar problema celor cincizeci de mii de oameni, câţi au rămas prin spitale şi morminte, nu-i mai interesează, căci ea nu mai intră în competenţa studiului lor.

Totuşi, e destul să ne întoarcem faţa de la studiul rapoartelor şi al planurilor generale, e destul să căutăm a pătrunde în miezul chestiunii – mişcarea sutelor de mii de oameni care au luat parte direct şi nemijlocit la desfăşurarea evenimentului – şi dintr-o dată toate problemele care, până acum, ni s-au părut de nerezolvat, îşi capătă o neîndoielnică dezlegare, cu o nebănuită simplitate şi foarte lesne.

Scopul de a tăia în două armata lui Napoleon n-a existat niciodată decât în închipuirea a vreo zece oameni.

El n-a putut exista, pentru că era absurd şi cu neputinţă de atins.

Poporul a avut un singur scop: să cureţe ţara de invadatori. Scopul acesta a fost atins, în primul rând, de la sine, de vreme ce francezii fugeau şi nu era nevoie decât să nu-i oprească nimeni să fugă. În al doilea rând, scopul a fost atins prin acţiunea războiului popular care-i nimicea pe francezi şi, în al treilea rând, prin faptul că marea armată rusă, se ţinea după francezi, gata să se folosească de toate forţele ei, în caz că aceştia s-ar fi oprit.

Armata rusă a trebuit să acţioneze cum acţionează un bici asupra unui animal care fuge. Şi urmăritorul priceput ştia că lucrul cel mai nimerit e să ţii biciul ridicat, ameninţând vita fugărită şi să nu-i dai cu el în cap.