XVIII.

S-AR PĂREA CĂ ÎN ACEASTĂ campanie a fugii francezilor, când ei au făcut tot ce se putea face pentru a se hărăzi pieirii, când în niciuna dintre mişcările acestei gloate, începând de la întoarcerea ei pe drumul Kalugăi şi până la fuga comandantului din mijlocul armatei, nu s-a putut vedea nici cea mai măruntă urmă de raţiune, s-ar părea că, măcar pentru această perioadă a campaniei, istoricilor care atribuie voinţei unui singur om acţiunile maselor, le-ar fi cu neputinţă descrierea acestei retrageri în sensul vederilor lor. Dar nu-i aşa. Munţi întregi de cărţi au scris istoricii cu privire la această campanie şi, peste tot, se vorbeşte de dispoziţiunile lui Napoleon, de planurile lui adânc gândite, de manevrele pe care le executau trupele şi de genialele dispoziţiuni ale mareşalilor săi.

Retragerea de la Maloiaroslaveţ, într-un moment când i se lăsase libera trecere într-o regiune bogată şi când îi era deschis drumul paralel, pe care l-a urmat apoi Kutuzov, precum şi inutila retragere pe un drum pustiit, ne sunt explicate prin tot felul de consideraţii adânci. Prin acelaşi fel de consideraţii adânci ne e descrisă retragerea lui de la Smolensk la Orşa. Pe urmă ni se descrie eroismul său la Krasnoe când, zice-se, hotărât să ţină piept unui atac şi să ia el însuşi comanda, se plimbă cu un băţ de mesteacăn în mână şi spune:

— J'ai assez fait l'Empereur, il est temps de faire le général.937

Şi, cu toate astea, el fuge neîntârziat, mai departe, lăsând în voia soartei porţiuni zdrobite din armata sa, care se aflau în urmă.

Ni se descrie apoi sufletul mare al mareşalilor, în special al lui Ney, suflet mare care consta în faptul că s-a furişat noaptea prin pădure, trecând Niprul, şi, fără drapele şi fără artilerie, fără nouă mii dintre cei zece mii de oameni pe care-i avusese, a fugit la Orşa.

Şi, în sfârşit, ultima plecare a marelui împărat din mijlocul eroicei armate ne este prezentată de istorici ca un lucru măreţ şi genial. Chiar şi ultima lui faptă, fuga, care se cheamă pe limba noastră omenească laşitate în cel mai înalt grad şi de care fiecare copil învaţă să se ferească, chiar şi această faptă capătă, pe limba istoricilor, o justificare.

Iar atunci când firul atât de elastic al raţionamentelor istorice nu se mai poate întinde, când acţiunea este vădit împotriva a tot ceea ce omenirea consideră bine şi drept, istoricilor li se înfăţişează concepţia salvatoare a omului mare. Ca şi cum această măreţie a lui ar exclude măsura binelui şi răului. Pentru un om mare nu există rău. Nu există oroare de care să poată fi învinuit cel care e mare.

C'est grand!„938 – spun istoricii şi atunci nu mai există nici bine, nici rău, există numai „grand„ şi „ne-grand”. Grand e bine; ne-grand e rău. Grand este, după concepţia lor, o însuşire a unor făpturi deosebite de restul oamenilor, numite de ei eroi. Şi Napoleon, care fuge acasă, înfofolit într-o şubă caldă, părăsindu-şi nu numai tovarăşii care piereau, dar şi pe oamenii care (după părerea sa) fuseseră aduşi aici de el, simte que c'est grand şi sufletul îi este liniştit.

„Du sublime (el vede în persoana lui ceva sublim) au ridicule, il n'y a qu'un pas!”939 spune el. Şi de cincizeci de ani încoace, lumea întreagă repetă: „Sublime! Grand! Napoléon le grand! Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas!”

Şi nimănui nu-i trece prin minte că a recunoaşte drept măreţie o măreţie care nu se măsoară cu măsura binelui şi răului, înseamnă numai a recunoaşte propria ta micime incomensurabilă.

Pentru noi, cei cărora ne-a fost dată de Hristos măsura binelui şi a răului, nu există incomensurabilul. Şi nu există măreţie acolo unde nu e simplitate, bunătate şi adevăr.