XVI.

PRINŢUL ANDREI NU ERA numai conştient că va muri, dar simţea chiar că moare, că a şi murit pe jumătate, încerca sentimentul înstrăinării de tot ce e pământesc şi al unei plăcute şi ciudate uşurări a existenţei. Fără grabă şi fără tulburare, aştepta să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple. Acel ceva cumplit, penibil, veşnic, necunoscut şi îndepărtat, a cărui prezenţă nu încetase să o simtă cât trăise, îi era acum foarte apropiat şi, judecând după strania uşurare a existenţei pe care o simţea, aproape de înţeles şi chiar perceptibil…

Cândva, sfârşitul îl înfricoşase. De două ori încercase groaznicul, chinuitorul simţământ al fricii de moarte, al sfârşitului, şi iată că acum nu-l mai înţelegea.

Încercase prima oară acest simţământ, atunci când grenada se învârtise în faţa lui ca o sfârlează şi el se uitase la mirişte, la tufe şi la cer, şi ştiuse că moartea era în faţa lui. Mai târziu însă, când îşi venise în fire de pe urma rănii, şi în sufletul lui eliberat parcă de jugul vieţii îi răsărise într-o clipă acea floare a iubirii veşnice, libere şi fără de legătură cu viaţa aceasta, el nu se mai temuse de moarte şi nu se mai gândise la ea.

În ceasurile acelea de dureroasă singurătate şi de semidelir, pe care le trăise după rănire, cu cât se gândea mai mult la noul principiu al iubirii veşnice care i se dezvăluise, cu atât se depărta mai tare, fără să simtă nici el, de viaţa pământească. A iubi totul şi pe toţi, a se jertfi întotdeauna pe sine din iubire, însemna a nu iubi pe nimeni, însemna a nu trăi viaţa aceasta pământească. Şi, cu cât se pătrundea mai mult de acest principiu al iubirii, cu atât se despărţea mai definitiv de viaţă, cu atât înlătura mai deplin cumplita barieră care, atunci când din suflet ne lipseşte iubirea, stă între viaţă şi moarte. Când îşi amintea, în primele zile, că trebuie să moară, îşi spunea: ei şi? Cu atât mai bine!

Dar, după noaptea aceea de la Mâtişci, când în semi-delirul lui îi apăruse în faţa ochilor aceea pe care o dorise, şi când, lipindu-şi buzele de mâna ei, plânsese domol, cu lacrimi de bucurie, iubirea faţă de această femeie i se strecurase pe nesimţite în inimă şi-l legase iarăşi de viaţă. Gânduri de fericire şi temeri îl năpădiră iar. Amintindu-şi clipa când, la ambulanţă, îl văzuse pe Kuraghin, el nu se mai putu acum întoarce la sentimentele încercate atunci: acum îl chinuia întrebarea dacă omul acela mai era viu. Şi nu îndrăznea să întrebe pe nimeni.

Boala lui îşi urma cursul firesc, şi ceea ce Nataşa voise să spună prin „asta s-a întâmplat cu el” intervenise două zile înainte de sosirea prinţesei Maria. Era cea din urmă luptă morală între viaţă şi moarte, luptă din care moartea ieşise victorioasă. Era conştiinţa, neaşteptat ivită, că el încă tot mai îndrăgea viaţa, reprezentată de dragostea lui pentru Nataşa; fu ultimul acces, în sfârşit învins, de spaimă în faţa necunoscutului.

Era seară. Ca întotdeauna după masă, el se afla într-o uşoară stare febrilă, iar gândurile îi erau peste măsură de lucide. Sonia şedea lângă măsuţă. El aţipi. Deodată îl năpădi un sentiment de fericire.

„A, a intrat ea!”, se gândi el.

Într-adevăr, în locul Soniei şedea Nataşa, care tocmai intrase cu paşi uşori.

De când începuse să-l îngrijească, el avea întotdeauna senzaţia fizică a apropierii ei. Şedea într-un fotoliu, în profil, mascându-i cu silueta ei flacăra lumânării şi împletea la ciorap. (Învăţase să împletească ciorapi din ziua când prinţul Andrei îi spusese că nimeni nu e în stare să îngrijească mai bine bolnavii decât dădacele bătrâne care împletesc ciorapi şi că în împletitul ciorapilor este ceva liniştitor.) Degetele ei subţiri mânuiau cu repeziciune andrelele care se ciocneau din când în când între ele şi profilul îngândurat al chipului ei, cu privirile plecate, era în raza vederii lui. Ea făcu o mişcare şi ghemul i se rostogoli de pe genunchi. Tresări, se uită la dânsul şi, acoperind flacăra lumânării cu o mână, cu o mişcare grijulie, mlădioasă şi precisă, se aplecă şi ridică ghemul, apoi se aşeză la loc, în aceeaşi poziţie.

El o privea fără să se clintească şi observă că după sforţarea pe care o făcuse ea avea nevoie să-şi umfle tot pieptul răsuflând, dar nu se putu hotărî să o facă şi îşi stăpâni precaut respiraţia.

La mânăstirea Troiţa vorbiseră între ei despre trecut şi el îi spusese că, dacă va scăpa cu viaţă, va mulţumi lui Dumnezeu până la sfârşitul zilelor pentru rana care-l făcuse să se întâlnească din nou cu dânsa; dar de atunci nu mai vorbiseră niciodată despre viitor.

„S-ar putea sau nu s-ar putea întâmpla una ca asta? Se întreba el acum, uitându-se la dânsa şi ascultând zgomotul uşor al andrelelor de oţel. Oare să ne fi apropiat iarăşi soarta unul de altul, în chip aşa de straniu, numai ca eu să mor? Dar e posibil oare să mi se fi descoperit adevărul vieţii numai pentru ca să trăiesc mai departe în minciună? Pe ea o iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar ce să fac dacă o iubesc?” îşi zise el şi, deodată, fără să vrea, gemu, aşa cum se obişnuise de când suferea.

Auzindu-l gemând, Nataşa lăsă ciorapul, se întoarse spre el şi, când îi văzu ochii strălucitori, se apropie cu paşi uşori şi se aplecă asupra lui.

— Nu dormeai?

— Nu, mă uit demult la dumneata; am simţit când ai intrat. Nimeni afară de dumneata nu-mi aduce liniştea asta plăcută… lumina asta. Îmi vine să plâng de bucurie.

Nataşa se apropie şi mai mult de el. Faţa îi strălucea de bucurie entuziastă.

— Nataşa, te iubesc prea mult. Mai mult decât orice pe lume.

— Dar eu! Ea îşi întoarse o clipă faţa. Şi de ce prea mult? Spuse ea.

— De ce prea mult? Spune-mi, cum crezi, cum simţi dumneata în sufletul dumitale, în adâncul sufletului dumitale: am să trăiesc? Ce impresie ai?

— Sunt convinsă, sunt convinsă! Rosti, aproape strigând Nataşa şi îi apucă mâinile cu o mişcare pătimaşă.

El tăcu.

— Ce frumos ar fi!

Şi, luându-i mâna, i-o sărută. Nataşa era fericită şi emoţionată; dar îşi aminti îndată că era neapărată nevoie ca el să aibă linişte.

— Numai că n-ai dormit, spuse ea, înăbuşindu-şi bucuria. Încearcă să dormi… te rog.

El îi strânse mâna, apoi i-o lăsă, şi ea trecu între el şi lumânare şi se aşeză la locul ei. De două ori îşi întoarse spre el privirile şi ochii lui deschişi i le întâmpinară, luminoşi. Nataşa îşi concentră toată atenţia asupra ciorapului la care lucra şi îşi zise că nu va mai ridica ochii până ce nu-l va isprăvi. Într-adevăr, nu mult după aceea, el închise ochii, şi adormi. Nu dormi mult şi se deşteptă deodată agitat, scăldat într-o sudoare rece.

Adormind se gândise la acelaşi lucru, la care se gândise tot timpul – la viaţă şi la moarte. Mai mult la moarte. Se simţea mai aproape de ea.

„Iubirea? Ce-i iubirea? Se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.” Gândurile acestea i se păreau liniştitoare. Dar nu erau decât gânduri. Ceva le lipsea, era ceva unilateral în ele, ceva prea personal, ceva prea raţional – nu erau evidente. Şi rămânea aceeaşi nelinişte şi lipsă de limpezime. Adormi.

Visă că era culcat în aceeaşi cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulţime de oameni de tot felul, indiferenţi, lipsiţi de importanţă, îi trec necontenit prin faţă. El stă de vorbă cu ei, se ceartă cu dânşii pentru cine ştie ce fleac. Oamenii se pregătesc să plece undeva. Prinţul Andrei îşi dă vag seama că toate acestea sunt nimicuri şi că el are alte griji, mai însemnate; dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimţite, toate aceste personaje încep să dispară, şi toată grija lui se rezumă la problema închiderii uşii. Se ridică, se îndreaptă spre uşă să tragă zăvorul şi s-o încuie. De faptul dacă izbuteşte sau nu izbuteşte să încuie uşa la timp, atârnă totul. Porneşte spre uşă, se grăbeşte, dar picioarele nu i se urnesc, şi el ştie că nu va izbuti să încuie uşa; totuşi îşi încordează dureros toate puterile. O chinuitoare frică îl cuprinde. Şi frica aceasta e frica de moarte: dincolo de uşă stă ceva. Dar până să se târască el neputincios şi stângaci spre uşă, acest „ceva” înfricoşător şi apasă din partea cealaltă uşa, împingând canatul. Ceva neomenesc – moartea – se împinge în uşă, şi uşa trebuie ţinută. El se agaţă de uşă şi îşi încordează ultimele puteri, dar de închis uşa nu se mai poate acum închide şi nici măcar ţine pe loc; căci forţele lui sunt slăbite, mişcările stângace şi, îmbrâncită de acel „ceva” înfricoşător, uşa se deschide şi se închide la loc.

Încă o dată, acel „ceva” împinge uşa din afară. O ultimă supraomenească şi zadarnică sforţare şi amândouă canaturile uşii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră şi acel „ceva” e moartea. Şi prinţul Andrei moare…

Dar, în aceeaşi clipă când în vis murea, prinţul Andrei îşi aduse aminte că doarme, în aceeaşi clipă în care murea se luptă cu sine însuşi şi se trezi.

„Da, moartea a fost. Eu am murit – şi m-am deşteptat. Da, moartea e deşteptarea”, îl fulgeră deodată prin minte; şi perdeaua care-i ascunsese până atunci necunoscutul fu dată în lături pentru ochii sufletului său. El simţi ca o eliberare a acelei puteri din el care înainte fusese încătuşată, ca o stranie uşurare, care de atunci nu-l mai părăsi.

Când, deşteptându-se scăldat în sudori reci, se zbătu pe canapeaua lui, Nataşa se apropie de el şi-l întrebă ce are. El nu-i răspunse şi, neînţelegând-o, se uită la ea cu o privire stranie. Asta era ceea ce se petrecuse cu el, două zile înainte de sosirea prinţesei Maria. Din ziua aceea, cum spunea medicul, febra istovitoare luase un caracter alarmant. Dar pe Nataşa n-o interesa ce spune doctorul; ea văzuse cu ochii ei cumplitele lui chinuri morale, simptome mult mai neîndoielnice pentru ea.

Din ziua aceea începuse pentru prinţul Andrei, odată cu deşteptarea din somn, deşteptarea din viaţă. Şi, comparată cu durata vieţii, această ultimă deşteptare nu i se părea mai înceată decât deşteptarea din somn raportată la durata visului.

Nu era nimic înfricoşător şi tranşant în această deşteptare relativ înceată.

Ultimele zile şi ore ale vieţii lui se scurseră obişnuit şi simplu. Atât prinţesa Maria cât şi Nataşa, nelipsite de la căpătâiul lui, simţeau lucrul acesta. Nu plângeau şi nu se cutremurau, iar de la o vreme simţeau ele singure că nu-l mai îngrijesc pe el (el nu mai era, el se depărtase), ci amintirea lui cea mai apropiată: trupul său. Sentimentele lor, ale amândurora, erau atât de puternice, încât latura înspăimântătoare, exterioară, a morţii, nu mai făcea nici un efect asupra lor şi nu mai găseau cu cale să-şi răscolească durerea. Nu plângeau nici faţă de el, nici când erau singure, şi nici nu vorbeau între ele vreodată despre dânsul. Îşi dădeau seama că nu se putea spune prin vorbe ceea ceea ce simţeau.

Vedeau amândouă cum le scapă, cum se afundă el tot mai adânc, încet şi calm, undeva, acolo departe, şi amândouă ştiau că lucrul acesta aşa trebuia să fie şi că era bine aşa.

Îl spovediră şi-l împărtăşiră; veniră toţi să-şi ia rămas bun de la dânsul. Când îi aduseră copilul, el îşi atinse buzele de fruntea lui şi se întoarse cu faţa la perete; şi nu pentru că prea i-ar fi fost greu, sau i-ar fi fost milă (prinţesa Maria şi Nataşa înţelegeau lucrul acesta), ci numai pentru că socotea că asta era tot ce cereau de la el iar când i se spuse să-l binecuvânteze, el făcu ce-i ceruseră şi-i privi ca şi cum ar fi întrebat dacă mai are de făcut ceva.

Când ajunse la ultimele zvâcnete ale trupului părăsit de suflet, prinţesa Maria şi Nataşa erau de faţă.

— S-a sfârşit?! Rosti prinţesa Maria, după ce trupul rămase în faţa lor mai multe secunde nemişcat şi începu să se răcească.

Nataşa se apropie, i se uită în ochii fără viaţă şi se grăbi să i-i închidă. I-i închise, dar nu-i sărută, ci îşi atinse doar buzele de ceea ce era în el cea mai apropiată amintire a vieţii.

„Unde s-a dus? Unde-i el acum?”…

Când trupul, spălat şi îmbrăcat, fu pus în raclă pe o masă, veniră toţi să-şi ia rămas bun de la el şi plânse toată lumea.

Nikoluşka plângea din pricina chinuitoarei nedumeriri care-i sfâşia inima. Contesa şi Sonia plângeau de jalea Nataşei şi de părerea de rău că el nu mai era. Bătrânul conte plângea pentru că, simţea el bine, curând avea să facă şi el acelaşi temut pas.

Plângeau acum şi Nataşa şi prinţesa Maria, dar, dacă plângeau, nu era pentru că le răzbise durerea; plângeau din cauza milei cucernice care le cuprinsese sufletele în faţa tainei simple şi măreţe a morţii, care se săvârşise sub ochii lor.