XV.

CÂND NATAŞA DESCHISE, cu gestul ei obişnuit, uşa camerei lui şi-i făcu prinţesei loc să treacă înainte, aceasta simţi cum i se urcă în gâtlej hohotele de plâns. Oricât s-ar fi pregătit ea, oricât ar fi încercat să se liniştească, ştia totuşi că nu va fi în stare să-l privească fără să plângă.

Prinţesa Maria înţelesese ce voia să spună Nataşa prin cuvintele: asta s-a întâmplat acum două zile. Ea înţelegea că această frază însemna că prinţul Andrei se îmbunase deodată, iar îmbunarea şi îmblânzirea lui erau semne prevestitoare ale morţii. Ea şi vedea, apropiindu-se de uşă, în închipuirea ei, faţa lui Andriuşa, aşa cum i-o ştia din copilărie, delicată, blândă, duioasă, cu expresia aceea pe care foarte rar o văzuse mai târziu la el şi care, tocmai de aceea, îi făcuse întotdeauna o atât de puternică impresie. Ştia că el îi va spune cuvinte domoale şi duioase, ca acelea pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, şi că ea n-avea să poată suporta şi avea să izbucnească în hohote de plâns în faţa lui. Dar mai devreme sau mai târziu, lucrul acesta trebuia să se întâmple, aşa că, intră în odaie. Simţea cum o îneacă din ce în ce mai tare plânsul, pe măsură ce ochii ei miopi îi desluşeau tot mai limpede silueta şi căutau să-i recunoască trăsăturile, şi iată că reuşi să-i zărească faţa şi să-şi încrucişeze privirile cu ale lui.

Zăcea pe o canapea, între perne, îmbrăcat cu un halat îmblănit cu veveriţă. Era slab şi palid. Cu o mână transparent de albă ţinea o batistă; cu cealaltă mână îşi netezea, mişcându-şi degetele domol, mustaţa subţire, mult crescută. Ochii lui priveau spre cei intraţi.

Văzându-i faţa şi întâlnindu-i privirea, prinţesa Maria îşi încetini paşii şi simţi deodată cum lacrimile îi seacă şi cum hohotele de plâns i se potolesc. Când îi văzu expresia feţei şi privirea, ea se intimidă şi se simţi vinovată.

„Dar cu ce am greşit eu?” se întreba ea. „Prin aceea că trăieşti şi te gândeşti la cele vii, pe când eu!” răspundea privirea lui rece şi severă.

În privirea lui, adâncă şi îndreptată nu spre lume, ci înăuntrul său, era aproape duşmănie atunci când se întoarse încet către soră-sa şi către Nataşa.

Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, ţinându-şi mâinile între mâini.

— Bun venit, Marie. Cum ai ajuns aici? Spuse el, cu o voce la fel de măsurată şi de străină cum îi era şi privirea. Să fi scos un ţipăt de disperare, ţipătul lui ar fi îngrozit-o pe prinţesa Maria mai puţin decât tonul acestei voci.

— Şi pe Nikoluşka l-ai adus? Întrebă el tot atât de măsurat şi de domol, cu o vădită sforţare de a-şi aminti ceva.

— Cum îţi merge? Zise prinţesa Maria, mirată şi ea de ce găsise să spună.

— Asta, draga mea, să-l întrebi pe doctor, zise el; apoi, făcând încă o vădită sforţare ca să fie blând, spuse numai din gură (se vedea că nici nu se gândeşte la ce spune):

— Merci, chere amie, d'etre venue.878

Prinţesa Maria îi strânse mâna. La strângerea mâinii ei, prinţul se încruntă abia perceptibil. El tăcea, iar ea nu ştia ce să spună. Prinţesa înţelegea bine ce se întâmplase cu el acum două zile. În cuvintele, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape duşmănoasă – se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce e lumesc, care e atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ţinea încă de viaţă; dar, odată cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-l părăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.

— Da, uite ce ciudat a vrut soarta să ne întâlnim! Spuse el, rupând tăcerea şi arătând spre Nataşa. Tot timpul ea m-a îngrijit.

Prinţesa Maria auzea, dar nu înţelegea ce spunea el. El, sensibilul, atentul Andrei, cum putea el vorbi aşa în faţa aceleia pe care o iubea şi care-l iubea! Dacă ar mai fi avut de gând să trăiască, n-ar fi spus pe un ton atât de rece şi de jignitor lucrul acesta. Dacă n-ar fi ştiut că moare, cum ar fi putut să nu-i fie milă de ea, cum ar fi putut vorbi aşa faţă de dânsa! O singură explicaţie putea avea atitudinea lui şi anume că totul îi devenise indiferent, şi-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit.

Convorbirea lor fu rece, dezlânată şi lâncezind la fiecare clipă.

— Marie a venit prin Riazan, spuse Nataşa.

Prinţul Andrei nu băgă de seamă că Nataşa îi spunea surorii lui pe nume. Şi chiar Nataşa abia acum, numind-o aşa în faţa prinţului Andrei, îşi dădu pentru prima oară seama de acest lucru.

— Ei, şi ce se mai aude? Spuse el.

— I s-a spus că Moscova a ars toată, a ars cu desăvârşire, şi că s-ar fi…

Nataşa se opri: nu trebuia să mai vorbească. Se vedea că prinţul Andrei, oricâte sforţări făcea să asculte, nu izbutea.

— Da, a ars, se zice, rosti el. E mare păcat, şi rămase cu ochii ţintă înainte, potrivindu-şi distrat mustaţa cu degetele.

— Şi tu, Marie, te-ai întâlnit cu contele Nikolai? Zise deodată prinţul Andrei, cu dorinţa vădită de a face pe placul lor. A scris celor de aici că i-ai plăcut mult, continuă el simplu, calm; nu mai era în stare, se vedea bine, să priceapă tot complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii. Dacă l-ai iubi şi tu, ar fi foarte bine… să vă căsătoriţi, mai adăugă el, puţin mai repede, ca şi cum s-ar fi bucurat că găsise, în sfârşit, cuvintele demult căutate.

Prinţesa Maria îi auzea cuvintele, dar ele nu aveau pentru dânsa nici o altă însemnătate, în afară de aceea că-i dovedeau cât de departe era el acum de tot ce e viu.

— La ce să vorbim de mine? Spuse ea calm şi se uită la Nataşa.

Nataşa îi simţi privirea şi nu se uită la prinţesa Maria. Din nou tăceau cu toţii.

— André, n-ai do… spuse deodată prinţesa Maria cu voce tremurătoare, n-ai dori să-l vezi pe Nikoluşka? Tot timpul a vorbit de tine.

Prinţul Andrei zâmbi pentru prima oară, aproape imperceptibil, dar sora lui, care-i cunoştea atât de bine chipul, înţelese cu groază că nu era un zâmbet de bucurie ori de dragoste pentru fiul lui, ci o uşoară şi blândă ironie la adresa faptului că prinţesa Maria întrebuinţase şi ultimul mijloc care – cum credea ea – îl putea readuce pe el la sentimentele fireşti.

— Da, mă bucură să-l văd pe Nikoluşka. E sănătos?

Când îl aduseră la căpătâiul lui pe Nikoluşka, care-şi privi speriat tatăl, dar nu plânse, fiindcă nimeni nu plângea în jurul lui, prinţul Andrei îl sărută şi, se vedea bine, nu mai ştiu ce i-ar putea spune.

Iar când, apoi, îl scoaseră pe Nikoluşka din odaie, prinţesa Maria se apropie încă o dată de fratele său, îl sărută şi, nemaifiind în stare să se stăpânească, o podidi plânsul.

Prinţul Andrei o privi stăruitor.

— Plângi pentru Nikoluşka? Întrebă el.

Prinţesa Maria, plângând, dădu afirmativ din cap.

— Marie, tu ştii Evan… începu el, dar se opri deodată.

— Ce spui?

— Nimic. Nu e nimic de plâns aici, spuse el, uitându-se cu aceeaşi privire rece la ea.

Când prinţesa Maria începuse să plângă, el înţelesese că ea plângea pentru că Nikoluşka avea să rămână fără tată. Făcând o mare sforţare, el căută să se întoarcă îndărăt, la viaţă, şi să-şi schimbe punctul de vedere cu al lor.

„Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta! Gândi el. Dar cât e de simplu!” „Păsările cerului nici seamănă şi nici adună, dar Tatăl Vostru le hrăneşte”, îşi spuse el sieşi şi vru să-i spună şi prinţesei. „Dar nu, ei vor înţelege asta în felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt în stare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” şi tăcu.

Băieţaşul prinţului Andrei avea şapte ani. Abia învăţase să citească şi era cu totul neştiutor. El trecu prin multe, din ziua aceea, câştigând cunoştinţe, putere de observaţie şi experienţă; dar chiar să fi avut el de pe atunci toate cunoştinţele acestea şi experienţa însuşită mai târziu, tot n-ar fi putut înţelege, mai bine şi mai adânc decât înţelesese, toată însemnătatea scenei petrecute între tatăl său, prinţesa Maria şi Nataşa. Înţelegea totul şi, fără să plângă, ieşi din cameră, se apropie tăcut de Nataşa care ieşise după el, se uită sfios la ea, cu ochii lui frumoşi şi visători; buza de sus, puţin ridicată şi rumenă, începu să-i tremure, îşi lipi capul de Nataşa şi începu să plângă.

Din ziua aceea Nikoluşka fugea de Dessalles, fugea de mângâierile contesei şi, ori stătea singur, ori se apropia sfios de prinţesa Maria şi de Nataşa, la care părea că începuse să ţină mai mult chiar decât la mătuşă-sa, şi se alinta liniştit şi timid în poala lor.

Ieşind de la fratele ei, prinţesa Maria înţelese cu prisosinţă ceea ce-i spusese chipul Nataşei. De atunci nu-i mai pomeni Nataşei nimic despre speranţele în salvarea vieţii prinţului Andrei. Făceau cu schimbul la căpătâiul bolnavului şi nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum atât de puternic în preajma muribundului.