... Trudit apoi, m-am așezat pe-o stâncă.

La capătul călătoriei mele

Se deschidea prăpastie adâncă.

Și străbătând a norilor perdele

Cu-nveninate ace de lumină,

Sclipeau în întuneric șapte stele.

Eu le simțeam arsura pe retină

Și-n van mă apăram, cu fața-ntoarsă,

De raza lor caustică și fină.

Simții atunci că-n juru-mi se revarsă

Un pal amurg ce umple de-ntristare

Văzduhul mirosind a piatră arsă.

Și-n aburi de pucioasă, pe cărare,

Văzui venind spre mine fără grabă

Un om cu nasul dezolat și mare.

Părea că Cerul pe figura-i slabă

A pus stigmatul dragostei și-al urii,

Eternizând profilul lui de babă:

Tristețe-amară-n colțurile gurii,

O frunte devastată de furtună

Și de-ale vremii nobile injurii.

Purta pe cap o veștedă cunună

Și-n ochii lui părea că, deopotrivă,

Melancolia lumii-ntregi s-adună.

Așa, din vasta vremii perspectivă,

El cobora-n tăcere către mine,

Ținând în gol privirea-i corosivă.

— De unde vii și cine ești, străine?

L-am întrebat, abia șoptind cuvântul.

— Eu viu de unde nimeni nu mai vine...

De șase veacuri m-a-nghițit pământul.

Viața-mi dete vitrega Firenze,

Și la Ravena mi-am găsit mormântul.

Poet am fost și-n libere cadențe

Cântai Amorul ce-mi robi toți anii,

Din pragul tristei mele-adolescențe.

Dar vrând să-mpac a' patriei zâzanii,

Mărunte intrigi, lupte intestine,

Cu ură grea m-au prigonit dușmanii.

În crud exil, pribeag prin țări străine,

Visai atunci o vastă trilogie

Pe care-am prins-o-n șiruri de terține

Săpate în granit pe veșnicie;

Și ca o răzbunare milenară

Am publicat Divina Comedie.

Un op, pe care anii-l îngropară

Sub comentarii sterpe și pedante,

Ce-mi fac contemporanii de ocară...

— Cum, tu, ești tu nefericitul Dante,

Cel care-a Morții jalnice mistere

Le-a evocat în rapsodii vibrante?

Nu pot, Maestre, nici n-am precădere

Să te slăvesc așa cum se cuvine!...

Dar mult aș vrea, spre umedele sfere,

În patria eternelor suspine

Să mă conduci, precum odinioară

Virgiliu te-a călăuzit pe tine.

El, mie: — Oare, crezi că tot ce zboară,

Cum zice un adagiu, — se mănâncă?

Fiindc-ai scris o cronică ușoară,

Nici superficială, nici adâncă,

Vrei să-ți servesc acum de cicerone?...

— Nici tu, Maestre, nu scriseseși încă

La început, decât vreo cinci Canzone,

O carte plină de elucubrații

Și câteva sonete monotone.

Dar lui Virgiliu i-ai intrat în grații

(Adăugai, văzându-l că rezistă), —

El se purta mai bine cu confrații...

— Epoca voastră materialistă

Mi-a zdruncinat credința de-altădată, —

O-ntoarse el. Infernul nu există,

Sau cel puțin eu unul niciodată

Nu l-am văzut decât cu ochii minții,

Orbit de-o superstiție uzată.

Eu, lui: — Acestea-s roadele Științei!

Concepția lui Strauss și-a lui Nietzsche,

De care mi s-au strepezit toți dinții!

Dar cel puțin te-ai întrebat ce-ar zice

În clipa asta, dacă fără veste

Te-ar auzi divina Beatrice?

El mi-a răspuns placid: — Amorul este

Un ce banal, prin care Firea drege

A Nimicirii opere funeste;

Un van instinct, de sub a cărui lege

Nici microorganismele nu scapă.

Eu, lui: — Atât? El, mie: — Se-nțelege!...

Văzui atunci în liniște cum crapă

A stâncilor întunecate blocuri

Și trec plutind pe-a nopții neagră apă.

Fantome prinse-n diafane jocuri

Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,

Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.

Apoi un sunet depărtat de clopot

Păru că bate-n aer tarantella 

Și ploaia se porni cu grabnic ropot.

Înfricoșat de freamătul acela

Ce se-nălța vuind în vijelie,

Am zis: — Maestre, să deschid umbrela?

N-aș vrea să facem hidroterapie.

La anii tăi, o gripă subversivă

Îți poate-aduce vreo pneumonie.

— Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,

Răspunse el, — când ai murit o dată

E foarte greu să cazi în recidivă...

Această vorbă îmi păru ciudată.

Cuprins de-un fel de vagă presimțire,

Pândii pe-ascuns figura-i nemișcată.

— Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire

Mai adineaori când ziceai, Magistre,

Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?

El, mie: — Văd din vorbele-ți sinistre

Că-n orice caz, Infernul pentru tine

Își va deschide negrele registre.

Destul am încercat a-ți face bine.

Ca să te vindeci pentru totdeauna,

Ridică-te și vino după mine...

Cu fulgere verzui creștea furtuna.

Rostind aceste nobile cuvinte

Prin care și-a răscumpărat minciuna,

Maestrul a pornit-o înainte,

Pe când, sub cer de zgură și aramă,

Eu mă țineam în urma lui cuminte

Precum se ține puiul după mamă.