„Pe-aici se intră-n brațele durerii,

Pe-aici se intră-n bezna subterană,

Precum afirmă Dante Alighieri.

M-a conceput o-nchipuire vană,

Un rafinat instinct de răzbunare,

Dar m-a-ntrecut mizeria umană.

Zadarnică e orice protestare.

Voi, cei ce-n lume ați comis păcate,

Lăsați-vă năravul la intrare.”

Aceste vorbe, oarecum ciudate,

Citindu-le cu jumătate gură

Deasupra unei porți dărăpănate,

Am zis: — Intrarea pare cam obscură...

N-ar fi prudent să renunțăm, Maestre?

Căci la un caz cumva de-ncurcătură,

Nu văd nici uși deschise, nici ferestre

Pe unde teafăr să purced afară,

Utilizând resursele-mi pedestre...

El mi-a răspuns cu voce funerară:

— De ce te porți acum ca fariseii,

Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?

Privește cel puțin prin borta cheii,

Să știu că nu m-am ostenit degeaba.

Eu, lui: — Pardon! Așa fac doar lacheii.

Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,

Să-mi scoți la urmă niscaiva ponoase?

(Și-n gândul meu: „Se oțărăște baba!”)

Ce interes avut-ai, ce foloase,

Ca să m-atragi cu vorbele-ți viclene

Prin locurile-acestea dubioase?

Doar știm noi că pe-aici, prin buruiene,

Se află o panteră-n libertate

Și alte lighioane indigene.

Vrei să m-aplec din curiozitate,

Și-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,

Vrun cerber să m-apuce pe la spate?...

Așa vorbii, cu ochii spionându-l;

Iar la sfârșit cedarăm fiecare,

Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.

Văzui atunci, aproape de intrare,

Un pudel gras și plin de panglicuțe,

Cu scabie canină pe spinare.

O lebădă și câteva maimuțe

Înconjurau dihania neroadă,

Ce se lăsase moale pe lăbuțe.

Cu gingiile neputând să roadă

Un beefsteak crud și tare ca de piatră,

El sta sugând din propria lui coadă.

— Acest cățel ce toată ziua latră,

Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,

A fost un biet erou, lăsat la vatră.

— Cunosc! am zis cu nasul în batistă.

Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,

Această rimă impresionistă...

— Vezi colo, între două vingalace,

Un om cu alfabetul la spinare,

Venind pe sub colină într-acoace?

Acela este tipograful care,

În primul tău poem, din zăpăceală,

ți-a mutilat trei strofe lapidare.

Atunci la borta cheii, cu sfială,

Urmând ilustrei mele Călăuze,

Văzui o mutră plină de cerneală:

Un om trecea... Și cele nouă Muze

Îl zgâriau, purtându-l sub escortă

Și obligându-l să le ceară scuze.

— Degeaba cauți, i-am strigat prin bortă,

Să scapi de blamul negrei tale fapte!

Sus, pe pământ, poetul te suportă,

Dar jos te-așteaptă a lui Cain noapte,

Precum a zis Francesca da Rimini,

Infernul, cântul V, 107...

El s-a oprit pe creștetul colinei,

Înfricoșat de-această amenințare,

Și, neclintită-n tremurul luminii,

Statura lui s-a proiectat pe zare,

Încovoiată, lungă, amărâtă,

Ca un fantastic semn de întrebare...

Văzui apoi o namilă urâtă,

Un fel de baci cu sarica sub glugă,

Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.

De propria lui umbră vrea să fugă,

Dar se trezea că-n juru-i gravitează,

Mânat de-o oarbă forță centrifugă.

O clipă se oprea și, cu emfază,

țintea-n pământ căutătura-i proastă,

Apoi din nou pornea ca o sfârlează.

Acest Zoil, cu proza lui nefastă,

A pângărit de două ori pe lună

A Venerei stea limpede și castă...

Atât Maestrul apucă să-mi spună.

În umbră se ivise-o albă pată,

Un corp suav ca un reflex de lună...

O blondă apariție-ntristată

Plutea spre noi din umeda genune...

Și-n întuneric, albu-i trup de fată,

Îngenuncheat ca pentru rugăciune

Și luminos și fin ca diamantul,

Părea-ncrustat în rocă de cărbune.

— Cu glas pierdut își caută amantul...

Ea are-n ochi misterul nopții clare,

Pe buze-Amor și-n inimă Neantul...

Iubirea ei crescuse ca o floare

Sub ziduri de fățarnică Gomoră,

O dulce-mpătimire arzătoare:

În ceasuri caste, mângâieri de soră.

Sărutul ei — văpaie purpurie,

Privirea — luminiș de auroră...

Și-o clipă fu de-ajuns: pe veșnicie

Se risipiră toate, fără urmă,

Într-un fior de neagră isterie.

— Destul! Destul!... Simțeam cum mi se curmă

Viața-n piept, — cum vipere rebele

Se zvârcolesc în inima-mi și scurmă...

Și fără glas, cu capul gol sub stele, —

Văzând cum iarăși piere-n fund, departe,

Fantoma tristă a iubirii mele,

M-am prăbușit cu brațele-ntr-o parte,

Împins în gol de-o tainică povară,

Cum cade omul fulgerat de moarte.

Părea că peste sufletu-mi coboară

O noapte liniștită și adâncă

Și-n giulgii moi de umbre mă-nfășoară

Apoi, cu ochii plini de visuri încă,

M-am scuturat ca dup-o catastrofă

Și m-am trezit din nou pe-aceeași stâncă —

Pe care mă găseam în prima strofă.