Manon și Des Grieux

Ea-și pune voalul cu mișcări discrete.

El stă cuprins de-o presimțire gravă.

Cerșindu-i mut o clipă de zăbavă.

Sărută brațul zâmbitoarei fete.

– Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă...

Atât șopti, cu fața la perete,

Căci se temea acum să nu-l îmbete

Amețitoarea ochilor otravă.

Și ea s-a dus... În clipa asta mare

I-a aruncat din prag o sărutare

Și n-a-nțeles durerea-i fără nume...

O, tu cea mai nebună dintre toate,

Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume

Atâtea zeci de mii de strănepoate!...

Share on Twitter Share on Facebook